Categorii
Articole

Unele monumente istorice din proprietatea statului ar putea deveni spaţii pentru cazare şi masă

Ministerul Culturii vrea să înfiinţeze Administraţia Monumentelor Istorice şi a Siturilor Arheologice, care va avea ca scop valorificarea mai multor monumente istorice aflate în proprietatea statului, instituţia putând să desfăşoare şi activităţi de cazare şi masă în aceste spaţii.

Potrivit unui proiect de Hotărâre de Guvern (HG), aflat în prezent în perioada de consultare publică, Administraţia Monumentelor Istorice şi a Siturilor Arheologice va fi o instituţie publică cu personalitatea juridică subordonată Ministerului Culturii.

Administraţia va prelua bunurile mobile şi imobile aflate în administrarea Institutului Naţional al Patrimoniului, care trece printr-un proces de reorganizare ca urmare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului numărul 72 din 2013.

Instituţia va prelua şi activităţile Institutului Naţional al Patrimoniului referitoare la administrarea monumentelor istorice şi a siturilor arheologice şi va fi finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat.

Administraţia va avea printre atribuţiile sale şi administrarea monumentelor istorice intrate în proprietatea statului, altele decât cele administrate de alte instituţii publice subordonate Ministerului Culturii. De asemenea, Administraţia va “propune promovarea de proiecte şi programe de revitalizare a acestora (a monumentelor, n.r.), realizarea de parteneriate sau prin concesionare, dare în folosinţă gratuită ori închiriere”.

Pe de altă parte, Administraţia va realiza lucrări de reabilitare şi de punere în valoare a monumentelor istorice şi va putea desfăşura şi activităţi de cazare şi masă în spaţiile pe care le are în administrare.

“Sunt monumente istorice care în momentul de faţă sunt hoteluri, cum este Castelul de la Cetatea de Baltă, care este proprietate privată, şi, dacă este restaurant aşa cum trebuie, poate primi inclusiv această destinaţie legată de industria turistică. Este o tradiţie foarte solidă în Spania, cu ceea ce se numeşte Paradores. În Marea Britanie, National Heritage Found a transformat multe castele în centre de evenimente, (…) având grijă să fie prezervată calitatea monumentului, cu toată rigoarea. Dar monumentul trebuie să fie viu, să trăiască. Sperăm să facem şi noi într-o zi (acest lucru, n.r.). Vor trece mulţi ani până să ducem monumentele în această condiţie, dar am creat un cadru normativ care să permită această posibilitate în viitor”, a declarat ministrul Culturii, Daniel Barbu, pentru MEDIAFAX.

El a precizat că acest proiect vizează doar monumentele care vor fi administrate de Administraţia Monumentelor Istorice şi a Siturilor Arheologice.

Administraţia Monumentelor Istorice şi a Siturilor Arheologice va avea sediul în municipiul Bucureşti, Calea Şerban Vodă, numărul 33, potrivit proiectului de HG.

Conform proiectului citat, bunurile imobile, proprietate publică a statului, care se transmit din administrarea Institutului Naţional al Patrimoniului în administrarea Administraţiei Monumentelor Istorice şi a Siturilor Arheologice sunt: un imobil din Bucureşti (sediul Administraţiei, n.r.), Conacul Marghiloman din comuna Sineşti (judeţul Ialomiţa), Castelul Bethlen din comuna Albeşti (judeţul Mureş), Conacul Marghiloman din Buzău (judeţul Buzău), Conacul Rosetti-Balş din satul Pribeşti (judeţul Vaslui).

Pe de altă parte, în proiectul de HG se spune că Administraţia Monumentelor Istorice şi a Siturilor Arheologice va fi condusă de un director, numit prin ordin al ministrului Culturii, în urma unui concurs, organizat potrivit legii. Directorul Administraţiei va fi ordonator terţiar de credite.

Pe lângă directorul Administraţiei va fi înfiinţat Consiliul administrativ, “organ colectiv de conducere cu caracter deliberativ în domeniul managementului instituţiei”.

Administraţia Monumentelor Istorice şi a Siturilor Arheologice va avea un număr maxim de 25 de posturi.

Proiectul de hotărâre elaborat de Minsterul Culturii urmează să fie analizat de Guvern.

http://www.mediafax.ro/cultura-media/unele-monumente-istorice-din-proprietatea-statului-ar-putea-deveni-spatii-pentru-cazare-si-masa-11161096

 

Categorii
Articole

Pe urmele dacilor, in Scotia si Anglia

De la Stonehenge la Sarmizegetusa

Intre monumentele megalitice din Marea Britanie si Romania exista asemanari impresionante

Scotia: Insulele Orkney

La nord-est de coastele Scotiei, acolo unde incepe oceanul nesfarsit, se afla insulele Orkney, numite Orcades de catre autorii latini: insulele orcilor, adica ale focilor. Oamenii neoliticului au lasat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, incet, spre sud, pe masura ce clima s-a racit. In epoca fierului, insulele erau locuite de picti, care locuiau in bordeie sapate sub pamant. Regele orcadienilor s-a supus imparatului Claudius al romanilor la inceputul erei crestine, iar in secolele VIII-IX, insulele Orkney au fost colonizate de vikingii norvegieni. Acestia le-au stapanit timp de sase secole, apoi au fost oferite, in 1468, lui Iacob al III-lea al Scotiei, ca dota a Margaretei de Danemarca. Si astazi, prezenta nordicilor se simte puternic in insule, caci Oslo este mai aproape decat Londra. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scotian, unde UNESCO si-a asezat sigla pe un grup de monumente neolitice de mare insemnatate, care au luat nastere datorita unor avansate cunostinte de matematica si astronomie. Gandul, intarit de povestile unor martori care au fost si-au vazut, ca oamenii neoliticului scotian ar putea avea, in comun cu dacii, seturi de cunostinte sau de traditii, ori chiar o felie nestiuta de istorie, m-a imboldit sa fac un drum in aceste insule.

Satul dezgropat de furtuna

Pe geamul zgariat al micului avion care ma duce de la Edinburgh la Kirkwall se zaresc insulele orcadiene, ca niste foite de hartie colorata, imprastiate pe apa. Aici se intalneste Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Intreg peisajul e plat, fara dealuri, fara munti, fara paduri. De fapt, e un tinut fara umbre. Doar campuri verzi si lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiata de “inima neolitica a Orkney-ului”, tinut ce strange laolalta o multime de vestigii stravechi uimitoare. Am ajuns aici intr-o zi calda, de septembrie, cu iz de primavara nelalocul ei. O vreme buimaca, cu un cer incredibil de coborat, ce te atinge pe crestet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poti ghici anotimpul si, de multe ori, nici ora din zi, caci vara zilele se intind pana dupa miezul noptii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scotian vorbaret si zgarcit, ma duce la cele mai importante situri din zona: mai intai intr-un sat neolitic, apoi la un mormant stravechi, ce domina campia, si in final, la un sanctuar urias de piatra.
Pe tarmul sudic al golfului Skaill, se afla un sat neolitic, cel mai bine conservat din intreaga Europa: Skara Brae. Nisipul alb al plajei margineste un manunchi de movile, zece la numar, sub care se gasesc tot atatea case din piatra, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatra, vetre, unelte. Nu s-a gasit nici o arma si nici un zid de aparare: aici domneau pacea si bunastarea. Satul a fost parasit, unii spun ca dintr-o data, in fata unui cataclism natural, altii sustin ca treptat. Peste el s-a asternut nisipul marii si intunericul, au trecut miile de ani, iar intr-o zi furtunoasa de iarna, a vazut din nou lumina. Rafale teribile de vant au smuls brazdele de iarba, iar valurile uriase ale marii au spalat miezul crud de pamant jupuit. Dupa ce furtuna s-a potolit, a iesit la iveala un sat intreg, cu casute ordonate, ce emana si acum pacea si linistea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina si viata, iar intunericul, ce stapanea suprem in noaptea cea mai lunga din an, cea a solstitiului de iarna, cand ziua nu avea mai mult de o ora, era alungat prin diferite practici si ritualuri si prin rugaciuni catre zeul luminii. Umbrele celor ce candva au locuit in casutele de piatra par sa tremure ici si colo, deranjate de putinii vizitatori. Satul pare viu, parca oamenii au plecat cu totii la secerat sau te miri unde, urmand sa se intoarca curand si sa-si reaprinda focurile in vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat in lumina puternica a amiezii, mi s-a parut un loc al vietii si al luminii.

Cercurile cu uriasi

Dupa-amiaza ajung la Maes Howe, un tumul urias de pamant, cu o camera funerara in interior, datand din aceleasi vremuri. In intunecimea mormantului simt ca am trecut din viata in moarte, asa cum trece copacul din toamna in iarna. Aici, la asfintitul zilei de 21 decembrie, cand este cea mai scurta zi din an, lumina patrunde prin poarta de piatra a tumulului si se proiecteaza in interior. Probabil, in conceptia celor de atunci, viata, moartea si invierea se succedau ritmic, in deplina armonie cu natura, cu o credinta ce inlatura frica de moarte si celebra transformarea.

Casa datand din neolitic (insulele Orkney)

Aproape de Maes Howe se afla doua cercuri de piatra, Stenness si Brodgar, care impreuna cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pamant dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelatiei Orion. Aceeasi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pamant de la Thornborough, in Anglia. Dar si Orion este un semn al mortii si invierii, caci se ridica cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau ca Osiris, zeul mortii si al invierii, isi avea salasul in constelatia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelatii. Aici, in Orkney, unde lemnul lipseste cu desavarsire, unii sustin ca pietrele au fost cioplite dupa chipul stramosilor trecuti in lumea cealalta si asezate in cerc. E ca un sfat al batranilor. Asa au luat nastere cercurile de piatra. Cel de la Stenness avea 12 megaliti, socotiti cei mai mari din Marea Britanie, mai mari si decat cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliti, formand un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcatuiri uriase de pietre? De ce ne este atat de greu sa le dezlegam misterul?

Soarele e aproape de asfintit. Cercul lui Brodgar domina peisajul de departe, ca o pata intunecata pe verdele campiei. Inauntrul cercului este doar iarba neagra, celebra iarba neagra scotiana, care alcatuieste mare parte din vegetatia acestei tari. Umbrele a doi turisti se zaresc intre menhire, in lumina mieroasa a asfintitului. Pietrele ramase in picioare, stirbite de timp, capata umbre inselatoare. Legendele locului spun ca odata, tare demult, intr-o noapte plina de stele, aici au venit niste uriasi fiorosi si au inceput sa danseze. Unul dintre ei a scos o scripca si a inceput sa cante o invartita. Pamantul se cutremura sub pasii lor tot mai apasati si mai iuti. Atat de prinsi erau de hora lor, incat nu au zarit ca se face ziua. Iar prima raza de soare care le-a atins pielea i-a transformat in piatra. Si asa au ramas, pana astazi…
Arheologii nu au sapat in interiorul cercului niciodata. Uriasii de piatra, stramosi sau zei coborati pe pamant, par sa ne spuna ca viata e asemenea anotimpului frumos, ce incepe cu incoltirea samantei si se sfarseste iarna, cand pamantul ingheata, pentru ca apoi sa inceapa iar, si iar, intr-un ciclu fara capat, asemenea unui cerc fara inceput si fara sfarsit.

Povesti despre celti si daci
Peter si Katlyn Leith locuiesc in Stenness, la doi pasi de megaliti.

Sunt doi tarani scotieni care au copilarit in umbra uriasilor de piatra. Casa lor este izolata in camp, si multi turisti le trec pragul, cand vin sa vada megalitii. Peter tine chiar un caiet de oaspeti, foarte gros, a carui prima pagina dateaza din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul… Dar nici un roman. La ora inserarii, la o ceasca de ceai, Peter imi povesteste despre pietrele lor si imi arata un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricoteaza la gura sobei, iar alaturi toarce o pisica. Ea este mai povestoasa. Accentul scotian, care face ca sfarsitul cuvintelor sa fie cantate, imi aminteste de graiul ardelenesc. Tinerii casatoriti din zona inca se duc la pietre, pentru ca le aduc noroc, imi povesteste Katlyn, fara sa se opreasca din tricotat. Iar in noaptea de anul nou, acolo se reinnoiesc juramintele. Unele obiceiuri au mai razbatut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sarbatori sau traditii. Sunt oameni inchisi, suspiciosi, care prefera sa-si petreaca in familie sarbatorile, nu in comunitate. Asa se face ca nu s-a pastrat mai nimic din vechile traditii: nici o sarbatoare agrara, nici un ritual de nunta sau inmormantare, nimic… Ma gandesc ca la noi, pe teritoriile locuite odinioara de daci, radacinile sunt teribil de adanci, cata vreme inca avem obiceiuri ce trimit inapoi, in timp, spre solarul neolitic: de la paparude la calusari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci si sute de crampeie de viata de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir rosu, pana azi.
Lumea neoliticului este inca un mister pentru noi, dar ea se manifesta in esenta la fel pe teritorii intinse, fie ca e vorba de stramosii celtilor, fie ca e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus in Scotia. Cu siguranta si unii, si altii aveau cunostinte astronomice avansate, care s-au transmis prin timp.

Peter si Katlyn Leith

Asa se face ca in constructiile de cult ale dacilor, desi mult mai tarzii decat cultura megalitica din nord-vestul Europei, regasim aceleasi constructii circulare inchinate soarelui si aceeasi celebrare a victoriei luminii si a nemuririi. Poate ca este vorba de un fond comun, poate ca unii i-au influentat pe altii sau au invatat unii de la altii. Ceea ce le deosebeste este felul in care fiecare a pus in practica un nucleu de cunostinte, prin prisma proprie. Dacii aveau paduri si foloseau si lemnul, iar constructiile lor sacre erau plasate adesea in munti, in locuri greu accesibile. Ei nu cautau sa exprime esenta invataturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterica, practicata in comunitati mai restranse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilectie in zonele de ses, foloseau piatra, cautau sa-si faca monumentele sacre cat mai impresionante prin dimensiuni si le plasau in locuri de unde sa poata fi zarite pana departe. Aceste monumente erau frecventate de multimi uriase de oameni. Asa se face ca civilizatia megalitilor s-a intins doar in nord-vestul Europei, in zone joase, incercand parca sa inlocuiasca absenta muntilor, in vreme ce pe teritoriul tarii noastre muntii insisi au fost sanctuare, locuri sfinte in care omul se intalnea cu Dumnezeu.

Anglia: Stonehenge

Vazusem o multime de fotografii si filmari cu complexul megalitic de la Stonehenge. Stiam unde e situat si cum arata, ii stiam istoria si interpretarile, dar, cu toate acestea, nu aveam cum sa banuiesc ce ma asteapta. De la Londra nu e foarte mult de mers cu masina pana in campia Salisbury, unde e situat Stonehenge.

Stonehenge – centrul universului

Soferul masinii pe care am inchiriat-o e indian. Spre deosebire de vorbaretul Alistar, ghidul meu din insulele scotiene, indianul tace tot drumul: o tacere prevestitoare. Vremea e incerta, cand soare, cand ploaie, cand amandoua, iar traseul pe autostrada nu ofera prea multe lucruri interesante. Dupa ceva mai mult de doua ore de mers, apare primul indicator catre monument. Drumul coboara, iar in partea stanga, in mijlocul unui camp verde si rotund se zaresc pietrele. In jurul lor, intr-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, intr-un cerc multicolor ce se invarte lent, sute de oameni dau ocol, in tacere, monumentului. Iar deasupra, zeci de pasari negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecand spre un centru al lumii care pare ca atrage totul in jurul sau, ca un sorb.

Cu adevarat o minune

Imaginea e halucinanta. Acolo, in acel peisaj ireal, megalitii de la Stonehenge se dezvaluie a fi cu totul altceva decat in fotografii. Incerc sa inteleg pentru ce au fost ridicati acolo, privesc pietrele si ascult explicatiile ghidului audio, dar, destul de repede, “sorbul” ma atrage vrajitoreste si ma trezesc invartindu-ma hipnotic in jurul monumentului, la fel ca toata lumea, cu gandul gol, dar cu o liniste de nedescris in suflet, si incapabila sa imi mai pun intrebari.
Este o liniste foarte stranie. Copiii veniti in excursie nu striga, cei mari vorbesc in soapta. Si, desi suntem multi, siruri-siruri de curiosi, veniti sa vada minunea, linistea este aproape materiala. Doar tipetele pasarilor se mai aud din cand in cand. Sunt pasari multe, negre, cuibarite in piatra, la subsuoara trilitonilor uriasi, ori aliniate pe lespezi ca niste gardieni, pasari mute ce se scalda in ochiurile de apa din pietrele culcate la pamant, ori pasari gurese ce falfaie ametitor in jurul monumentului.

Casa pasarilor

Toate par sa apartina pietrei si se invart in acelasi loc, ca si cum din piatra s-ar fi desprins bucati cu aripi ce au prins sa zboare. Cerul de la Stonehenge este coborat pana in creasta pietrei, cu nori grosi si soare ireal intre ei. Locul acesta a fost ales cu anume stiinta, caci el insusi este magnific, dumnezeiesc, chiar daca nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatra. Poate energii misterioase din adancuri, pe care stramosii britanicilor le simteau, il fac sa fie asa. Poate de aceea in aceasta zona sunt cele mai frecvente aparitii de cercuri in lanuri de grau. Si poate nu e o intamplare nici faptul ca meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.

Craciun stravechi, romanesc

Momaie pe varful Godeanu

Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de ingropaciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea si de celebrare a stramosilor, observator astronomic si multe altele. S-a spus multa vreme ca aici se celebra solstitiul de vara, insa ultimele cercetari arata ca, din contra, nu sunt semne ale unor activitati pe timp de vara, ci pe timp de iarna. S-au gasit cantitati impresionante de oase de porc, ce provin de la ospete ritualice, iar analizele au aratat ca acestia au fost sacrificati in luna decembrie. Deci, un ospat in decembrie, la solstitiul de iarna, cand ziua este cea mai scurta din an, iar intunericul pare ca se lupta cu lumina, pentru a pune stapanire asupra ei. In acest moment se sarbatorea victoria luminii, cand soarele castiga batalia, iar ziua incepe sa creasca. Sacrificiile de animale erau facute pentru a indupleca intunericul si a ajuta lumina sa invinga. Acest scenariu seamana foarte mult cu un Craciun stravechi romanesc. Noi am uitat demult ca de Craciun se sarbatorea victoria luminii, iar ziua nasterii lui Hristos a venit sa reconfirme ca lumina credintei invinge intunericul, insa am pastrat viu spiritul acestei sarbatori.

Hiperboreea

Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca si Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive nestiute. Romanii nu il pomenesc niciodata, iar despre celti nu stim daca l-au utilizat in ritualurile lor. In forma sa finala, este alcatuit dintr-un cerc de 30 de megaliti din sarsen (un tip de gresie), in interiorul caruia se afla o potcoava formata din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre, din care doua in picioare si o lespede culcata peste cele doua), din acelasi material. Ambele formatiuni sunt dublate de cate un cerc alcatuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o departare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecatoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au gasit multe schelete umane ce prezinta urme de boli sau infirmitati, de aceea s-a presupus ca Stonehenge putea fi si un loc de tamaduire. Legendele grecesti spun ca Apollo, zeul luminii si al vindecarii, se retragea in lunile de iarna in Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, in carul sau solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. In acest mit al hiperboreenilor, Dacia se intalneste cu Marea Britanie. Unii invatati socotesc ca hiperboreenii erau o populatie mitica din insulele britanice. Dar cum unele legende sustin ca hiperboreenii locuiau la nord de Dunare, si Dacia a fost socotita patrie a lor.

Sarmizegetusa Regia

Tot ansamblul este inconjurat de un sant ce are exact acelasi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scotiene: 104 metri. Ce e cu adevarat straniu este ca sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa are acelasi diametru cu Stonehenge, diferenta fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcatuit din 104 pietre, acelasi numar obsedant divizibil cu 13, pe care il intalnim si in Orkney, si la Stonehenge. Cercul urmator este alcatuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe cand la Stonehenge sunt 30 de megaliti. Iar in interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoava, ca si Stonehenge. Nu e deloc surprinzator ca sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstitial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelasi moment din an: solstitiul de iarna. Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe varfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezinta acelasi plan ca si Sarmizegetusa si Stonehenge: un cerc in interiorul caruia se afla o absida (potcoava), orientate toate spre solstitiul de iarna. De ce au ales aceasta forma si cum se explica aceasta coincidenta? Inca nu avem raspunsuri. Unii specialisti care au facut calcule complexe afirma ca la noi, datorita pozitionarii pe paralela 45, calculele astronomice facute de daci sunt mult mai precise decat cele ale constructorilor de la Stonehenge.
Daca e sa acceptam o abordare para-stiintifica, poate a existat o vreme cand initiatilor li s-a revelat simultan, in mai multe locuri, o cantitate mare de informatii matematice si astronomice, asa cum se presupune ca a existat o vreme cand vracilor li s-a dat de catre zei sa cunoasca toate plantele de leac si utilizarile lor, si cum a existat o vreme a marilor profeti-reformatori, care i-au invatat pe oameni cum sa comunice cu zeii. In istoria civilizatiei au existat perioade de varf, cand transformarile au venit in valuri, fara explicatii logice. In acest caz, informatiile au ajuns independent in mai multe parti. Din punct de vedere stiintific, e posibil sa fi existat un contact direct intre cele doua zone, ori o deplasare de populatie neolitica dinspre zona dunareana spre cea britanica, dar aceste supozitii nu pot fi demonstrate deocamdata.
In Marea Britanie exista peste o mie de cercuri de piatra, toate datand din neolitic si demonstrand o extraordinara efervescenta religioasa. In preajma anului 2500 i.Hr. vremea s-a racit si s-a trecut de la clima atlantica, umeda si calda, la cea sub-boreala, mai rece si mai uscata. In aceasta perioada, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populatia s-a retras spre sud si s-a produs o ruptura, o lipsa de continuitate. O noua inflorire a civilizatiei se produce dupa inca doua mii de ani, cand ii gasim pe celti, care insa nu pot fi asociati cu aceste constructii, decat in sensul ca poate le-au folosit si ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte putine elemente care ar putea aminti de traditii vechi de milenii.

Identitati tulburatoare

La noi, clima a fost intotdeauna mai blanda decat in nord, si in vremea cand Marea Britanie era sub calota glaciara, aici comunitatile de agricultori erau in crestere. Au fost mereu conditii pentru continuitate de locuire si, in ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptura intre lumea neoliticului si ce a urmat dupa ea. Mai tarziu, dacii pun in practica cunostinte transmise din generatie in generatie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunastare ale mileniilor IV-III inainte de Hristos. Ei sunt pastratorii unei traditii cu radacini incredibil de adanci. Asa se explica asemanarile uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie si Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemanari dintre lumea dacilor si cea a celtilor s-ar putea sa aiba la temelie si acest stravechi strat neolitic comun. Urmasii dacilor, in ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au pastrat pana astazi o parte din acest bagaj, chiar daca in mare masura fara sa ii mai constientizeze semnificatiile. Englezii nu mai sacrifica porci la solstitiul de iarna, asa cum au facut-o stramosii lor din neolitic, pentru a indupleca fortele intunericului si a ajuta ca lumina sa triumfe. Nici egiptenii nu o mai fac, desi o faceau in vremuri indepartate, in cinstea lui Osiris, tot la solstitiul de iarna. De fapt, din marea civilizatie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic pana la egiptenii de azi. In schimb, romanii inca mai practica sacrificiul porcului inainte de Craciun, fara sa mai stie de ce o fac. Este un mister adanc, o taina de nedezlegat, cum de aici, mai mult decat in orice parte a Europei si poate chiar in afara ei, exista o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpamantean de ancestralitate ce curge pe sub pojghita inselatoare a istoriei oficiale.

Dacia: Sarmizegetusa

La Sarmizegetusa e o toamna de vis frumos. Pietrele dacilor tac, asa cum tac si pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tacerea lor, se aud loviturile de tarnacop care au doborat la pamant constructiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost parasite de buna voie, asa cum s-a intamplat la Skara Brae sau la Stonehenge.

Lumea dacilor de acasa

Aici a avut loc un macel. Aici pietrele tac de durere, nu din nestiinta. E octombrie, si florile s-au trecut, dar cineva a sadit pansele galbene in mijlocul sanctuarului mare, rotund. De jur imprejur sunt iconite. O carticica cu “Drumul Golgotei” este asezata cu grija la exteriorul ultimului cerc, iar pe ea sunt asezate patru cruciulite. Oamenii vin aici si se roaga, stiind ca e un loc sacru, simtind ca, dincolo de timp, Dumnezeu este acelasi. Acelasi si in invocarile dacilor, acelasi si in rugaciunea crestinului. Supusi zeului banului si traitori intre betoane, departe de lumina binefacatoare a soarelui, si luminati, adesea, doar de ecranul televizorului ori al computerului, azi nu mai intelegem cat de importanta este legatura cu natura. Atat de importanta, incat pierzand-o, am pierdut si legatura cu Dumnezeu si ne-am pierdut pe noi insine. Am pierdut sentimentul unitatii creatiei si am invatat singuratatea si frica de moarte. Am uitat ca nu suntem nici singuri, nici izolati, ci suntem una cu tot ce exista si, prin urmare, nemuritori. Dacii stiau acest lucru, de aceea mergeau la lupta desculti si fara armura. Si tot de aceea celebrau in egala masura viata si moartea, ca fatete ale aceleiasi monede. Dar noua, romanilor, ne-au ramas traditiile, ca un ecou si un semn de aducere aminte care sa ne readuca pe drumul cel bun, inapoi la natura si la Dumnezeu.
Daca iti imaginezi incinta sacra ca pe un ceas, undeva in dreptul orei 11 se face o carare printre fagi. Dupa un urcus abrupt de mai mult de doua ore, se deschide plaiul Muncelului. Varful Godeanu, socotit de multi drept muntele sfant al dacilor, rasare in apropiere ca un sanctuar de piatra. El este cel mai inalt varf din zona cetatilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacra de la Sarmizegetusa sunt orientate catre el. Cat cuprinzi cu ochii, e singurul loc in care vezi piatra – in rest, doar pasuni. Aici se incheie calatoria mea, deasupra muntilor, cu un orizont mai deschis si mai curat decat cel al campiilor britanice. De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poti vedea departe, prin ceturile si ploile eterne ale Scotiei si ale Angliei. Nici nu ai cum, din campie, din locuri atat de joase. De pe Godeanu, in zilele reci, cand cerul e senin, vezi pana departe, pe vai, pana la Alba Iulia si pana in Apuseni. Iar in zilele calde, cand ai inima senina, poti vedea si mai adanc, pana acum cateva mii de ani, cand aici oamenii se intalneau cu Dumnezeu si celebrau viata, moartea si invierea.

Aurora Pețan

Sursa: http://www.formula-as.ro/2008/841/societate-37/pe-urmele-dacilor-in-scotia-si-anglia-10339

Categorii
Articole

Mănăstirea Humor – perla spirituală din Țara Fagilor

text şi foto: Dinu Rusu

 

Bucovina este darnică în culori și în comori care mai de care. De Țara Fagilor te îndrăgostești, de ea ți-e dor atunci când ești în căutarea a ceva frumos, deosebit. Locuri de poveste și oameni care știu să-ți vorbească dulce și cald… despre tot.

Fiecare bucovinean are o poveste, fie că e una veche cu domnitori și boieri, auzită de la moși și strămoși, fie că e una mai nouă, inventată chiar de el, în care eroi sunt primari sau președinți de țară.

Toți, adică toți cu cei care am discutat eu, nu au uitat, însă, să vorbească despre perlele spirituale – mănăstirile și bisericile. Ele sunt coroana de minuni a Bucovinei. Continuăm călătoria spirituală prin Țara Fagilor. De data aceasta drumul duce spre Mănăstirea Humor.

La fel ca celelalte surate bucovinene, cu fresce exterioare (Sucevița, Voroneț, Arbore și Moldovița), și Mănăstirea Humor este căutată pentru frumusețea fără egal, pentru faptul că ține mereu aprinsă candela credinței, pentru că face parte din Patrimoniul UNESCO. Această perlă bucovineană se află într-ul sat cu un toponim sugestiv – Mănăstirea Humor, iar strada pe care e situată are numele ctitorului – Toader Bubuiog.

Tradiția își face loc pe mica stradelă ce duce spre vechiul sfânt locaș. Până la porțile mănăstirii pot fi admirate, dar și cumpărate covoare, carpete, ii, catrințe, ouă încondeiate etc. Înainte de a ajunge la Mănăstirea Humor se află o impresionantă biserică – biserica satului.

Am trecut pe la ea în zi de duminică. Era arhiplină, iar mai toți creștinii îmbrăcați în port popular, după tradiția locului. Și așa e duminică de duminică, și așa e de sărbători. Așa-i stă bine unui om dacă ține la moși și strămoși, îmi spune o bătrânică. Treceți pe la mănăstire, mă îndeamnă părintește.

Pisania spune că actuala biserică a Mănăstirii Humor a fost zidită la 1530 “cu cheltuiala şi osteneala logofătului Teodor Bubuiog şi a soţiei sale Anastasia”. De altfel, ctitorul sfântului locaș era frate după mamă cu domnitorul Petru Rareș.

Sunt destule dovezi care arată că aici a existat o vatră monastică mult mai devreme. Încă pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun a fost biserică, ruinele căreia mai pot fi văzute și astăzi, chiar în vecinătatea actualului sfânt locaș.

Ajuns în curtea Mănăstirii, privind fresca exterioară, am impresia că am deschis un album de artă. O pictură frumoasă și unică, mesaje sfinte într-o magie de culori. Însă, după accentua istoricul Vasile Drăguţ „…îşi spune cuvântul o sărbătorească orchestraţie de culori calde, pe suportul cărora roşul se detaşează cu strălucire”.

Se spune că pictura exterioară (făcută la 1535, pe timpul domniei lui Petru Rareș) este una dintre cele mai vechi fresce în aer liber din Bucovina.

Impresionante sunt și picturile interioare cu chipuri de sfinți și diverse teme din Biblie. Mănăstirea Humor este interesantă și din punct de vedere arhitectural. Este primul sfânt locaș ce are pridvorul deschis și o tainiță (în timpurile grele aici erau păstrare lucrurile de preț).

La Mănăstirea Humor este și un turn de apărare. Acesta a fost înălțat la 1641, la porunca domnitorului Vasile Lupu.

sursa:  http://www.moldova.org/

Categorii
Articole

Române, spune lumii cine eşti! 9.000 de ani de istorie îţi cer asta.

un articol de Valentin Roman

Se încearcă tot mai mult ca identitatea naţională a românilor să fie ştearsă, mascată, ascunsă, ca parte din amplul process de globalizare pe care băieţii “deştepti” l-au demarat de ceva vreme.

Raportandu-ne strict la ţara noastră, avem exemplu concret de cum funcţionează propaganda, de cum se aplică strategiile ce au ca rol menţinerea poporului într-o stare de necunoaştere, de anihilare a oricărui sentiment sau manifestare naţionale.

Toate au ca scop final crearea contextului în care românii nu vor mai fi stăpâni în ţara lor, în care toate resursele pământului vor fi exploatate de alţii şi în care cei venetici de neam şi ţară vor putea să se aşeze pe terenurile cumpărate stupid de ieftin de la românii sărăciţi inteţionat în ani şi ani de zile.

Ceramică de Cucuteni…vechime 7.000 de ani, pe când Europa…”dormea”

Căci un popor fără identitate este asemeni unui orfan pentru care uşile orfelinatului se deschid la 18 ani, iar el este pur şi simplu aruncat în vâltoarea vieţii fără părinţi care să-i ghideze paşii, fără un sistem de valori construit, singur şi expus.

Aşadar criza identitară este cea mai gravă situaţie în care se poate afla un popor. “Tăierea” rădăcinilor de către cei ce ne scriu istoria, promovarea intensă prin canalele media a elementelor subculturale, lipsa de susţinere a culturii, a inventatorilor, a olimpicilor, a scriitorilor şi artiştilor, toate la un loc contribuie la distrugerea României şi românismului în genere.

Şi totuşi, oricât ar încerca “EI”, noi încă existăm. Şi nu doar vieţuim, ci suntem mlădiţe ale unui trecut incredibil, suntem copii ai unui pământ plămădit cu oasele, sângele şi sudoarea a sute de generaţii de strămoşi, ce coboară în vechime până în vremuri imemoriale. Căci despre noi nu se poat spune c-am fi venit de undeva…noi suntem D’ACIA!

Noi avem un bunic sau o bunică în fiecare Vasile, Ion, Gheorghe, Ana, Safta sau Mărioara din orice sat al României.

Iar tu, român de-al meu, călător pe alte meleaguri, spune-le celor ce te vor întreba cine eşti şi de unde vii, că palmele înaintaşilor tăi au creat ceramica de Cucuteni, cea mai veche formă de artă elaborată a Europei, că mâinile lor au fost primele de pe acest continent care au folosit coarnele plugului şi care au cultivat solul.

Măria sa Ştefan cel Mare, domnul Moldovei

Spune-le ca agricultura la noi, creşterea animalelor, meşteşugurile şi tot ce înseamnă sedentarism şi rădăcini în pământul natal au început în mileniul VII î.Hr., în timp ce în restul Europei era beznă, abia 1.500-2.000 de ani mai târziu aceste practici fiind atestate în vestul considerat azi a fi „zona civilizată”

Mai spune-le străinilor că Bucureştiul românilor nu are măreţia şi grandoarea arhitecturală a Parisului, Romei, Madridului sau Londrei pentru că noi ne-am construit oraşele cu propriile mâini şi resurse, nu prin munca sclavilor şi cu bunurile jefuite de imperiile coloniale antice şi medievale.

Spune-i spaniolului, de pildă, că palatele madrilène sunt constuite cu plata de robie şi sânge a incaşilor şi cu aurul furat de la aceştia. Iar englezului să-i spui că al lor Richard Inimă de Leu a fost doar un aventurier în căutare de glorie personală, care şi-a falimentat ţara pentru a-şi susţine campaniile dezastruoase din Orient, comparativ cu al nostru Ştefan, care, prin acţiunile sale, a fost un “Athleta Christi” întru apărarea întregii creştinătăţi…

Tot străinilor, când te vor privi arogant, spune-le că îşi datorează bunăstarea şi gradul de confort şi civilizaţie nouă, care secole de-a rândul am stat pavăză în calea otomanilor, tătarilor, în faţa întregului puhoi asiatic ce s-a revărsat după jaf şi crimă în această parte de lume.

Tu, române, nu ai de ce să ţii capul plecat în faţa nimănui, niciodată, pentru că tu pe pământul tău ai stat, nu pe al altora, tu l-ai muncit şi făcut să rodească, tu ai stat cu o mână pe plug şi alta pe sabie şi nu ai râvnit niciodată la bunul altuia.

Cum să fi creat tu cultura Vestului, când toată istoria ta a trebuit să lupţi împotriva jefuitorilor şi să munceşti pentru a pune un boţ de mămăligă şi o bucată de brânză pe masă, la copii?

Şi totuşi, chiar şi în atare condiţii, pământul nostru a dat un Creangă şi un Eminescu, pui de ţărani români, dar care pot sta la loc de cinste în panteonul culturii universale, alături de un Lord Byron sau un Shakespeare.

Dor…dragoste…pământ…viaţă

Nu ai avut de ce să o faci, pentru că 9.000 de ani de sedentarism pe pământul tău au făcut ca, între tine şi el, vene solide, din sânge, pământ şi apă, s-au creat. Nu ai avut de ce să o faci pentru că munţii, câmpiile, râurile, dealurile, marea, toate câte sunt ale tale şi-au oferi tot ce avai nevoie.

Ridică-ţi ochii şi priveşte-l pe străin în ochi, căci eşti din neam vechi, eşti copil de oameni buni, frumoşi, harnici, credincioşi, curaţi, ospitalieri, cinstiţi, răbdători, dar şi viteji, aprigi şi neînfricaţi atunci când Ţara o cere. Lumea să ştie românul nu înseamnă şatră, nu înseamnă manea…

Ştiu că acum eşti trădat de tot ce înseamnă politicieni, dezamăgit de tot ce înseamnă liderii tăi, furat, minţit, sărăcit pe zi ce trece tot mai tare, obligat să munceşti pentru străini, departe de tot ce îţi este drag ţie, dar va veni o vreme, frate român al meu şi soră româncă a mea, când buciumul de schimbare, cel ce va chema pe toţi copiii României, va suna din nou.

Va veni o vreme când nu va mai trebui să fi umilit în ţara ta de minoritari sau să plăteşti credite pe 30 de ani pentru o garsonieră, în timp ce alţii îţi împodobesc cu zeci de turnuleţe palatele ostentative, construite pe furt.

Va veni o vreme când nu te vei mai simţi ca având mai puţine drepturi, în mod paradoxal, decât cei ce sunt străini de acest pământ şi va veni o vreme când aurul, apele, pădurile, holdele şi însăşi soarele de pe cerul României vor fi iarăşi ale tale.

Să auzim de bine, române! Şi nu uita că pe lumea asta nu ne avem decât unii pe alţii, toti ai noştri, cei ce suntem fraţi!

Accesează acest link: Redirectioneaza 2%

Categorii
Articole

Cetatea Poienari – un cuib de vulturi pe meleaguri argesene

Pe varful Muntelui Cetatuia, intr-un cadru natural fortificat, la o distanta de 25 km fata de municipiul Curtea de Arges, se inalta Cetatea Poenari, nominalizata astfel, cu precadere, atat de izvoarele vremii, cat si in istoriografia de specialitate, dupa satul din apropiere, aflat la circa 6 km departare.

Desi cetatea este amplasata la numai doi kilometri de satul Capataneni, ea a primit numele de Poenari, de la satul putin mai indepartat, insa, foarte probabil, mai vechi, pe care l-a si stapanit, dupa cum se arata intr-un hrisov dat haresenilor (arefenilor) de Mircea Ciobanul la 8 aprilie 1546. Cu acest nume o intalnim in izvoarele documentare din veacurile XV-XVI, dar si in cronicile din secolele XVII-XVIII.

De-a lungul vremii, fortificatia din Cheile Argesului a mai fost consemnata si sub denumirile de “Cetatea lui Tepes Voda” sau “Cetatea lui Negru Voda”. Cea dintai denumire isi are desigur originea in traditia istorica a carei prima mentiune scrisa se regaseste in Letopisetul cantacuzinesc, unde se precizeaza: “Vlad voda Tepes. Acesta au facut cetatea de la Poenari si au facut sfanta manastire ot Sneagov. Mai facut-au un lucru cu orasanii den Targoviste, pentru o vina mare ce au fost facut unui frate al Vladului voda.

Cand au fost in ziua Pastilor, fiind toti orasanii la ospete, iar cei tineri la hore, asa fara veste pre toti i-au cuprins. Deci cati au fost oameni mari, batrani, pre toti i-au intepat de au ocolit cu ei tot targul, iar cati au fost tineri cu nevestele lor si cu fete mari, asa cum au fost impodobiti in ziua Pastilor, pre toti i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, pana s-au spart toate hainele dupre ei si au ramas toti dezvascuti in pieile goale”. O varianta asemanatoare este redata si de catre cronicarul Radu Popescu.

Treptat, numele de “Cetatea Poenari” a ajuns sa fie partial uitat, ruinele fortificatiei ajungand a fi cunoscute in secolele XIX-X drept “Cetatea lui Tepes Voda”, ori “cetatea lui Negru Voda”.

In cea dintai varianta este intalnita in insemnarile mitropolitului Neofit Cretanul din anul 1747: “si iaste o cetatuie a lui Vlad voda Tepes, care iaste facuta deparcior de sat, mai sus, supt poalele muntilor. Si de la cetatuia in jos o rapa foarte mare, unde acolea curge apa Argesului. Si este cetatea facuta pe mosia Vieras (a manastirii Vieros – n.n.), la satul ce s-au chemat Cheia (= Cheeni, sat disparut, situat langa Capataneni Pamanteni, com. Arefu), intre doi munti, si curge apa printre munti. Zic oamenii, ca aceasta cetate s-au facut cu targovistenii si zic ca la zidirea cetatii au fost un Manole vataf si surpandu-se zidul, si-ar fi zidit muerea lui in zid, ca sa stea in zid (ecou al legendei Mesterului Manole – n.n.). Si in zilele acestui domn Vlad voda au fost venit tatarii cu turcii si au batut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre rasarit unde pazesc plaiasii, ce se chiama Posada. Si dupa ce au batut cetatea pe nimeni n-au gasit intr-insa, ca domnul si-au fost potcovit caii indarat si au fugit pre alt plai in Tara Ungureasca”.

Cea de-a doua denumire apare la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in opera unor calatori straini, precum Bauer si Fr. J. Sulzer. Cel dintai nota: “Cetatea Negrului Voda, citadela inaltata pe culmile muntilor”.

Ceva mai tarziu, intr-unul din raspunsurile la Chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu, apar ambele denumiri. Din cauza faptului ca cetatea a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri, s-au creat unele confuzii, atat asupra originii lor, cat si in ce priveste localizarea fortaretei propriu-zise, identificata de unii cu ruinele din piatra si caramida, vizibile inca in anul 1871, pe locul bisericii din Poenari, pe care traditia populara le considera ca apartinand unei biserici si case ale lui Vlad Tepes.

Ridicata foarte probabil de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare complexa, servind ca loc de adapostire a domnilor, a vistieriei tarii, dar si de temnita pentru boierii vinovati de “hiclenie”.

Unul dintre boierii intemnitati aici, a fost Milea, care incercase sa uzurpeze scaunul lui Vlad Calugarul. Cazul sau este cunoscut dintr-un document ulterior, dat de Petru cel Tanar la 5 aprilie 1567. Pentru a-l elibera, tatal sau, Voico al Tatului, a daruit manastirii Nucet, ctitoria parcalabului Gherghina, comandantul cetatii, jumatate din Topoloveni.

Primul parcalab al Cetatii Poenari, mentionat in documente, a fost Ratea (iulie 1481), apoi Gherghina – cel mai important personaj istoric cunoscut, care s-a aflat in fruntea fortaretei, fratele doamnei Rada a lui Vlad Calugarul si vlastelin al lui Radu cel Mare – intre 15 decembrie 1501 si decembrie 1507 si Danciu, mentionat la 4 mai 1510.

Prezenta aici a unui dregator de talia lui Gherghina, ruda domneasca, demonstreaza insemnatatea ce se acorda cetatii, prin atributiile si rolul important pe care il avea parcalabul pus in fruntea ei.

Aproximativ din aceeasi perioada este cunoscuta si o mentiune a cetatii Poenari intr-un izvor extern, Geografia (1509) lui Sebastian Compagni din Ferarra, unde, intre localitatile cele mai insemnate ale Tarii Romanesti, este amintita si cetatea Poenari, ridicata pe o stanca ascutita, unde se pastreaza banii principelui tarii.

In 1522, ginerele si urmasul la tron al lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumati, in urma acordului incheiat cu regele Ungariei, Ioan Zapolya, a cedat cetatea, in schimbul posesiunilor transilvanene Vintul de Jos si Vurparul, stapanite in condominium cu voievozii Ardealului. De altfel, a paisprezecea dintre cele 20 de lupte ale acestui vrednic domn, s-a desfasurat “la cetate, la Poenari, cu horanii”, probabil mici boiernasi de tara, din factiunea potrivnica lui Radu de la Afumati. Tinand cont de succesiunea celorlalte batalii, lupta respectiva s-a purtat undeva in intervalul iunie – octombrie 1522.

Socotelile orasului Sibiu mentioneaza in ianuarie 1524, suma trimisa prin intermediul lui Stan “Valahul” din Rips, castelanului din Poenari, Thoma Mysky.

Un al doilea comandant al garnizoanei transilvanene a fost Nicolae Thomory (1524-1526), succedat de Peter Off (1526-1529). In sprijinul acestuia, in 1526 – anul bataliei de la Mohacs – regele Ungaria le solicita brasovenilor sa-i trimita suma de 400 de florini, pentru a nu pierde cetatea, careia trebuie ca i se acorda o importanta deosebita in cadrul sistemului defensiv antiotoman.

Dupa asasinarea, la 2 ianuarie 1529, la Ramnicu Valcea, a lui Radu de la Afumati, de catre o grupare boiereasca turcofila, complot in care a pierit si comandantul Cetatii Poenari, tratatul din 1522 a fost anulat, garnizoana transilvaneana retragandu-se, totodata, domnii romani pierzand stapanirile de peste munti.

Dupa moartea lui Radu de la Afumati cetatea a revenit Tarii Romanesti, in anii urmatori, in fruntea garnizoanei fiind inregistrati parcalabi romani: “Jupan Diicul si Stan, mari parcalabi ai cetatii Poenari”, la 12 martie, 3 aprilie si 10 mai 1534; “Jupan Draghici mare parcalab al cetatii Poenari” apare la 27 decembrie 1534, 11 ianuarie 1535 si probabil 18 aprilie 1535, din acest document lipsind numele parcalabului; la 15 septembrie 1560 este amintit “jupan Milco, parcalab al cetatii Poenari”.

Cetatea mai apare mentionata la 1530, 1542 si 1543 in socotelile Brasovului, care amintesc de sosirea unui “Neagu de Poynar”; o mentioneaza insusi Anton Verancsics, putin dupa 1549.

Acestea sunt ultimele informatii care atesta functionarea cetatii. Foarte probabil, undeva in a doua jumatate a secolului al XVI-lea a fost parasita si poate distrusa, impartasind astfel soarta cetatilor tarilor romane dupa accentuarea dominatiei otomane. De altfel, pe la 1542-1543, “satele Poenarii si Cheianii si Capatanenii cu tot hotarul” au fost daruite de Radu Paisie lui Radu vistier, ceea ce demonstreaza ca cetatea isi diminuase mult insemnatatea.

Fara a ne reda o imagine exacta in privinta edificarii si evolutiei ulterioare a cetatii Poenari, cercetarile arheologice au elucidat o serie de aspecte legate de istoria acestei fortarete. Initial, nucleul cetatii a fost reprezentat de un turn pe plan patrat cu laturile avand in exterior 8,15 – 8,50 m, iar in interior 4,30 – 4,60 m – datat de catre Gheorghe I. Cantacuzino, coordonatorul cercetarilor arheologice desfasurate sporadic aici in perioada 1968-1970 – in prima jumatate a secolului al XIV-lea, contemporan intemeietorului Tarii Romanesti, Basarab I (1324-1351/1352), alti autori (Maria Ciobanu, Nicolae Moisescu, Radu Stefan Ciobanu) avansand ipoteza unei vechimi mai mari a acestei structuri: “la sfarsitul secolului al XIII-lea sau cel mai tarziu la inceputul secolului al XIV-lea, fara a depasi primul deceniu al acestuia”.

Amplasat direct pe stanca, executat din piatra bruta legata cu mortar, structurat pe trei niveluri (dupa Gh. I. Cantacuzino, pe patru niveluri dupa M. Ciobanu, N. Moisescu si R. St. Ciobanu), despartite prin plansee de lemn, turnul era acoperit cu sindrila.

Aceeasi trei autori au pus in directa legatura cetatea Poenari, in forma ei originara cu orasul Curtea de Arges, printr-un experiment, aprinzand noaptea o faclie din turnul-clopotnita al Bisericii San Nicoara, semnalul luminos fiind observabil din turnul patrulater si invers.

Ulterior, cel mai tarziu in secolul al XV-lea – faza atribuita lui Vlad Tepes (1448, 1456-1462, 1476) fiu al lui Vlad Dracul si nepot al lui Mircea cel Batran – cetatea a fost extinsa cu o curtina lunga de aproape 60 de m si lata, in prezent, de 10-15 m, care inconjoara turnul initial, devenit donjon, flancata de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice. Aceasta etapa de extindere a edificiului, a fost consemnata si de catre cronicarul Radu Popescu, potrivit caruia, spre a-i pedepsi pe targovisteni “ca facuse unui frate al Vladului Voda un necaz”, domnul “au trimis slujatori si in zioa da Paste lovindu-i, au prins si pe barbati si pa mueri si feciorii si featele, impodobiti fiind, i-au dus la cetatea Poenarii de au lucrat pana li s-au spart hainele”.

Tehnica de edificare a zidurilor, de traditie bizantina, a constat din ridicarea fetelor din piatra, urmata de umplerea spatiului interior cu emplecton, consolidat apoi cu un gratar din barne de lemn, dispuse longitudinal si transversal.

Cercetarile arheologice efectuate in 1968-1970 au mai relevat o serie de ziduri interioare apartinand unor constructii a caror destinatie, n-a putut fi pe deplin lamurita. Un interes deosebit il reprezinta una din incaperi, partial prabusita, cu o suprafata de circa 4 x 3 m, situata intr-un spatiu amenajat in stanca: cisterna. Construita odata cu zidurile cetatii, aceasta prezinta atat pe pereti, cat si in partea inferioara, un strat gros de tencuiala din mortar rosu, care oferea o perfecta impermeabilitate, tehnica de factura bizantina.

Exceptand cele doua faze principale de constructie, cetatea a suferit, evident, reparatii sau transformari de mica importanta, unele modificari la deschiderea turnurilor, sau adaugarea unor mici ziduri interioare in partea mediana, fiind efectuate, probabil, in prima parte a secolului al XVI-lea.

Lipsa materialelor mai tarzii decat a doua jumatate a secolului al XVI-lea, confirma indicatiile documentare asupra incetarii folosirii sale in a doua jumatate a acelui veac.

sursa: http://www.cetateapoenari.ro

Categorii
Articole

Bătrânul Nistru – râul destinului

text şi foto: Dinu Rusu

 

Un puşti cu păr bălai şi cârlionţat priveşte cum soarele amiezii cochetează în oglinda jucăuşă a bătrânului Nistru. Sunt mulţi ani de când cei doi – piciul şi râul – au devenit prieteni, doar că timpul i-a mai schimbat – primul a crescut, iar al doilea – a devenit parcă mai trist, iar valurile tot mai slabe, mai încărcate de povara anilor.

În povestea din primele rânduri cred că s-au regăsit mulţi din cei care citesc pe moldova.org. E adevărat că eroul e chiar subsemnatul, care în anii copilăriei, mereu o ruga pe mama să-l ia la Otaci pentru a avea parte de „întâlnirea” cu vechiul său amic – Nistrul.

…Pe atunci admiram râul care curgea între Otaci şi Movilău şi mereu eram curios să ştiu de unde vine şi încotro o ia. Mai târziu aveam să aflu că vine de sus – din Carpaţi – şi ajunge hăt în Marea Neagră, urmând o cale de 1362 km. De la admiraţie Nistrul peste ani devenise izvor de inspiraţie. De fiecare dată când ajungeam pe malul Tirasului de odinioară îmi roiau în minte epitete, comparaţii, metafore…

Valurile Nistrului sunt uneori tăcute, alteori – fac zgomote de te iau fiorii. Muzica bătrânului fluviu ba e zglobie, ba taciturnă. Tablourile din preajmă sunt „apucătoare” de inimă, să le tot priveşti, iar sufletul să se bucure de „întâlnirea” cu cele mai frumoase şi deosebite peisaje ale Basarabiei.

Nistrul cu unduirile sale „a adunat” pe malurile sale sate înşirate precum mărgăritarele, stâncile cu vârfuri semeţe, schiturile rupestre încărcate de istorie, mănăstirile şi bisericile pline de veşnicie… Aici sunt locuri care te provoacă să revii de multe ori, să constaţi că merită să „guşti” din plin cu privirea bijuteriile acestui pământ.

Pe timpuri, pe mal de Nistru, în stâncile milenare, în grotele reci şi întunecoase „clocotea” viaţa spirituală. Astăzi, cu greu mai poţi înţelege că lângă bătrânul fluviu au fost adevărate vetre de spiritualitate ortodoxă. Cele peste 40 de incinte sacre, identificate de specialişti prin anul 1997, zac în uitare.

Tăcere e la Socola, Leadova, Horodişte, Roghi… Chiliile Mănăstirilor rupestre de cândva stau şi veghează satele. Acum, rar cine-şi mai aminteşti că în miez de stânci s-au nevoit călugări. În multe din sfintele locaşuri de altădată, săpate în piatră, ajung doar temerarii şi curioşii.

Doar din când se mai aud clopotele la schiturile rupestre de la Japca, Saharna şi Ţâpova.  Unele din cele mai de seamă oaze de spiritualitate se află pe mal de Nistru. Astfel, de secole îşi scriu istoria mănăstirile: Călărăşeuca, Japca, Saharna, Ţâpova şi Noul Neamţ.

Malul de Nistru este vegheat şi de patru cetăţi – Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă. Din păcate, neamul nostru a cunoscut un destin tragic, iar rănile nici acum nu se mai cicatrizează. Am rămas doar cu Cetatea Soroca, iar celelalte ne-au fost luate cu japca de imperiul răului. Tighina parcă e a noastră şi parcă nu, pe ea au pus stăpânire separatiştii. Ajuns aici constaţi că istoria e trunchiată şi mai departe, iar adevărul stă în „temniţă” de mulţi ani şi… va mai sta.

De la Naslavcea şi până la Palanca să tot admiri perlele naturale şi spirituale. Anume de la intrare şi până la liman se află cele mai multe şi mai frumoase monumente ale naturii şi rezervaţii peisagistice din ţară – Lencăuţi, Călărăşeuca, Rudi-Arioneşti, Cremenciug-Holoşniţa, Iorjniţa, Cosăuţi, Trifăuţi, Napadova, Japca, Climăuţi, Socola, Valea Adâncă, Saharna, Ţâpova, Holercani, Dubăsarii Vechi, Teliţa, Hârbovăţ ş.a.

Nistrul este pentru Basarabia râul dorurilor, durerilor, tristeţilor, bucuriilor, întâlnirilor, despărţirilor. E râul destinului, e râul suspinului, e râul amarului…

sursa: http://turism.moldova.org

Categorii
Articole

Secerişul grâului, un obicei apus în satele sălăjene

O problemă cu care satele sălăjene se confruntă în ultima perioadă din ce în ce mai pregnant este pierderea autenticităţii, ce este dată de tradiţiile, obiceiurile, practicile şi rânduielile agricole existente în mediul rural. Sesizând această problemă, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj a reînviat un obicei ce astăzi nu mai există, şi anume secerişul grâului. Această practică agricolă a fost pusă în scenă de către rapsodul popular Ileana Graţiana Pop, alături de săteni din Ciumărna.

Tradiţiile şi obiceiurile sunt elementele cu care fiecare se identifică la un moment dat. Cu cât păstrarea acestora este mai autentică, cu atât alipirea omului de esenţa vieţii este mai stabilă. Însă ce facem atunci când aceste obiceiuri sunt scoase din peisaj? În contextul unei vieţi moderne pe care am adoptat-o, în detrimentul celei tradiţionale, singura soluţie pentru a ne regăsi rădăcinile este de a căuta în tezaurul strămoşesc, nesecat de obiceiuri, tradiţii şi practici ce erau ţinute cu sfinţenie.

Însuşi marele nostru poet Mihai Eminescu spunea că „de vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut”. Iar trecutul neamului nostru este tăinuit şi ţintuit pe chipul aspru al ţăranului mistuit de ancestralul glas al pământului. Iar istoria neamului român s-a imprimat de-a lungul timpului în viaţa de la sat. Un aspect important al existenţei rurale era viaţa agrară. În satele sălăjene, practicile agricole au fost respectate cu sfinţenie de către localnici, deoarece rânduiala gospodăriei era arătată prin devotamentul oamenilor pentru muncă.

Pentru bunicii noştri, rânduielile agricole erau parte din existenţa vieţii de zi cu zi. Fiecare moment al anului avea destinat anumite practici agrare. În miezul verii, un moment important îl reprezenta secerişul grâului, care, cu câţiva zeci de ani în urmă, se făcea exclusiv manual. Cam pe la mijlocul lunii iulie, după ce zilele cu prilej au fost depăşite, în momentul în care holda era coaptă şi trebuia culeasă, sătenii se organizau în „clacă”.

Se adunau câteva familii, de la cei mai mici până la cei mai mari membri ai familiei şi porneau spre holdă, pe umăr cu desagii plini cu mâncare, în mâini cu instrumente exclusiv manuale – seceri, coase şi greble. De remarcat este şi faptul că în satele sălăjene mai exista un obicei care trebuia ţinut cu sfinţenie: înainte de secerat, în zilele cu prilej, oamenii „ţineau de gheaţă”, adică nu lucrau în acele zile.

Înarmaţi cu unelte pentru muncă, după ce străbăteau drumul până în hotar, cu mic cu mare, oamenii se apucau de muncă. Pentru ca razele arzătoare ale soarelui să nu fie simţite atât de tare şi pentru ca timpul să treacă mai repede, cântecele erau parte integrantă din practica secerişului, deoarece acestea le uşurau munca. Finalitatea muncii este concretizată în întocmirea „crucilor de grâu”.

După ce snopii au fost legaţi şi aşezaţi în formă de cruce, tradiţia şi rânduiala agricolă spune că trebuie să se treacă la următoarea etapă, şi anume întocmirea unei coroniţe din flori care să încununeze munca depusă. Şi ca de fiecare dată, cei mari le arată şi le explică tinerilor cum trebuie să procedeze pentru ca munca să fie îndeplinită după rânduiala satului.

La final, aşa cum este vorba românului: după muncă şi răsplată, gazda, în semn de mulţumire şi preţuire pentru lucrarea făcută, împarte celor care au fost „în clacă” mâncare şi băutură, pentru că recolta a fost una bogată, iar holda de grâu a fost binecuvântată. Acesta este obiceiul secerişului în satele sălăjene. Pentru a rememora astfel de momente, care cu câţiva ani în urmă erau atât de actuale, acum, în miezul veri când grâul este copt, oamenii din Ciumărna, alături de rapsodul popular Ileana Graţiana-Pop, au pus în scenă un astfel de obicei prin intermediul unui proiect al Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj.

sursa: http://www.salajeanul.ro

Categorii
Articole

Peste 100 de artefacte aparţinând civilizaţiei preistorice Cucuteni, aduse la Bucureşti

În perioada 19 iulie-25 august, Muzeul Municipiului Bucureşti va găzdui expoziţia „Cultura Cucuteni, valori regăsite ale preisoriei europene“, un proiect care vizează promovarea valorilor culturale ale arheologiei preistorice în rândul tinerilor.

Principalul obiectiv al proiectului este promovarea valorilor culturale, în acest caz ale arheologiei preistorice şi crearea unui impact puternic asupra tinerilor, al căror interes faţă de propria cultură, istorie şi artă va fi stimulat şi cultivat.

Expoziţia, al cărei vernisaj va avea loc în data de 19 iulie 2013, începând cu ora 11.00, este organizată de Ministerul Tineretului şi Sportului, în parteneriat cu Complexul Muzeal Naţional „Moldova“ Iaşi, Asociaţia Culturală Arkeo, Muzeul Municipiului Bucureşti şi Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti.

Între 19 iulie-25 august, Muzeul Municipiului Bucureşti (Palatul Suţu) va expune în faţa bucureştenilor peste 100 de vase, statuete şi obiecte de mobilier care fac parte din străvechiul complex cultural Cucuteni-Tripolie, una dintre civilizaţiile cele mai fascinante ale Europei preistorice.

Vestigii vechi de aproape 7000 de ani Cultura Cucuteni-Tripolie, una dintre cele mai vechi culturi ale Europei, a luat naştere în jurul anului 5200 î.Hr, rivalizând cu Egiptul antic sau Sumerul. Civilizaţia cunoaşte o arie de răspândire ce depăşeşte, în perioada de maximă expansiune, 350.000 km2, extinzându-se din sud-estul Transilvaniei, pe întreaga suprafaţă a Moldovei, inclusiv teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, până în vestul Ucrainei. Denumirea culturii provine de la localităţile Cucuteni (lângă Iaşi) şi Tripolie (lângă Kiev, Ucraina), unde s-au descoperit primele vestigii doveditoare ale existenţei culturii.

Vestigiile au început sa fie descoperite începând cu anul 1884, iar în perioada următoare, între anii 1885-1910, au început săpăturile arheologice, fiind conduse până în perioada intrebelică, moment în care se vor descoperi în jur de 100 de gropi şi anexe gospodăreşti împreună cu 44 de locuinţe, datând din anii 4000-3000 î.Hr.

În ordinea descoperirii lor, cele mai vechi piese aflate în patrimoniu (peste 300 de piese) au fost donate Muzeului de Antichităţi din Iaşi în anii 1916-1917 şi provin, cel mai probabil, din cercetările realizate pe Cetăţuia de la Cucuteni de către Grigore Buţureanu, Nicolae Beldiceanu şi Hubert Schmidt.

Ceramica Cucuteni, unică în Europa Cultura Cucuteni a rămas în istorie datorită ceramicii sale, unică în Europa, găsindu-se doar unele asemănări, destul de pregnante, cu o ceramică dintr-o cultură neolitică din China, însă între cele două există o diferenţă de timp de aproximativ un mileniu. Decorul predominant este cel în spirală, creând astfel o iluzie optică puternică, iar culorile caracteristice sunt albul, roşul şi negrul, cu variaţii date în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul. În ceea ce priveşte forma, s-au descoperit de la simple pahare până la amfore.

Tehnica ceramicii Cucuteni este aproape perfectă: lutul era foarte bine preparat şi amestecat cu câteva fire de nisip, pentru ca pereţii vasului să nu crape. Cucutenii- un model de organizare şi spiritualitate Locuinţele erau aşezate în circular sau grupat în funcţie de forma de relief pe care se întemeia aşezarea. Casele erau construite pe platforme masive de lut, cu structura de bârnă despicată, cu mai multe încăperi şi chiar şi etaj.

În centru se afla o construcţie impunătoare, folosită ca loc de adunare a comunităţii şi sanctuar pentru ceremonii magico-religioase. Populaţia avea o organizare proto-urbană, dând dovada, datorită grupării locuinţelor, de spirit de obşte. Ocupaţiile principale erau: vânătoarea, agricultura, cultivau predominant grâu şi orz, dar şi olăritul, ţesutul, confecţionarea uneltelor.

Oamenii cei mai importanţi din comunitate obişnuiau să se împodobească folosind bijuterii confecţionate din cupru, aur, os şlefuit. Deşi cunoşteau metalele, ca aurul, arama, argintul, le foloseau destul de rar.

Nu există statuete antropomorfice care să prezinte trasături groteşti sau furioase. Figurile masculine sunt rare şi acoperite de măşti, bărbatul fiind considerat supusul femeii, necesar pentru perpetuarea vieţii, în timp ce statuetele feminine au picioare zvelte, sunt graţioase şi nu prezintă tatuaje pe corp.

Figurile feminine stilizate reprezintă şi un element esenţial al vieţii religioase. Statuetele feminine au reprezentat conceptul fertilităţii şi fecundităţii, întruchipat de Marea Zeiţă, creatoare de viaţă.

Importanţa culturii Cucuteni a fost covârşitoare pentru următoarele culturi şi civilizaţii ce se vor dezvolta în Europa. Referitor la dispariţia lor, există mai multe ipoteze, cea mai plauzibilă fiind, în acest moment, faptul că populaţiile aflate mereu în mişcare au determinat începutul sfârşitului pentru cultura Cucuteni.

sursa: http://adevarul.ro

Categorii
Articole

Cele mai interesante tradiţii româneşti: „boul înstruţat” şi alte obiceiuri populare

Fac parte de secole din viaţa satului şi au în nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar amintire. Şi totuşi…Unele dintre aceste tradiţii populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane.

Modernizarea se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pantofi la modă – dar tradiţia rezistă. Evenimentele mari şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele religioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate.

Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate. “Zeul” zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală.

Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

 Tânjaua este un vechi obicei popular întîlnit încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Maramureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce avea loc în ziua de Sângoerz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) sau a doua zi de Paşte.

Cea mai cunoscută este Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate maramureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din comuna Ocna Şugatag, devenit cunoscut pentru Tânjaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari  şi de organizare a unei vesele şi colorate sărbători agrare de primăvară.

Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile morale ale omului cu pricina.

Se alcătuia o procesiune la care luau parte sătenii, în straie de sărbătoare, purtând tânjale (nişte piese care intră în alcătuirea carului ) şi juguri împodobite cu ramuri şi flori. Sărbătoritul era dus, pe o teleguţă, la râu, unde era udat cu apă pe faţă, se rosteau invocaţii pentru dobândirea de “roade bune” (recoltă bogată), apoi sărbătoritul îşi invita consătenii acasă, unde-i ospăta.

“Indiferent de nume şi de data la care se efectua obiceiul (Sângeorz, Paşte)”, scrie Ion Ghinoiu, reputat specialist în studiul obiceiurilor populare, […] suntem în prezenţa unor practici străvechi, precreştine.” Ceremonialul cu semnficaţii agrare era parte a unor complexe ritualuri de fertilitate, menite să asigure, în credinţele populare, obţinerea de recolte îndestulătoare, condiţia de bază a supravieţuirii.

Umblatul în tez este o bucurie de primăvară a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colindul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa, îmbrăcaţi în hăinuţe populare, ca în poză, dar obiceiul s-a păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai colindă – prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş, dar colindă!)

În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la casele din sat, salutând gazdele cu “Hristos a-nviat!” şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari.

Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau consideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să muncească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amintirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la umblatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată uneltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte că nu vor mai fi mult timp copii…

Păzitul Usturoiului era o petrecere menită să îndepărteze spiritele rele, la apropierea iernii. Avea loc în aşa-numita Noapte a Strigoilor, care, conform calendarului creştin, cădea în Noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie.

Ecouri ale unor astfel de sărbători se găsesc în toată Europa, ele celebrând înnoirea timpului, în cadrul unui ciclu anual jalonat de momente speciale, ceremoniale, precum solstiţiile şi echinocţiile sau, mai târziu, anumite sărbători din calendarul creştin.

În vremurile vechi, cred specialişti etnologi, în preajma acestei date se sărbătorea încheierea unui an şi începutul unuia nou. Spre sfârşitul anului vechi, lumea îmbătrânea, se degrada, îndreptându-se spre o stare de dezordine, aproape de dezintegrare.

“Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre  30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei. (Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, 2004). Un semn al haosului, al distrugerii ordinii stabilite a lumii, este ieşirea din morminte a strigoilor, a entităţilor malefice, pornite să facă rău oamenilor.

În apărare, oamenii recurg la plante magice cu puteri recunoscute de îndepărtare a spiritelor rele, şi mai ales la usturoi, cu care se ung cercevelele ferestrelor, uşile, pragurile, pentru a feri casa şi pe locuitorii ei de acţiunea duhurilor rele. Închişi în casele astfel protejate, pentru a alunga spaima acelei nopţi, oamenii organizau petreceri zgomotoase, cu joc, mâncare, băutură, glume – ca un revelion, un scenariu clasic de întâmpinare ceremonială a preschimbării timpului, a înnoirii lui.

În Moldova, petrecerea se numea Păzitul Usturoiului: fetele aduceau de acasă legături de usturoi care erau adunate într-o covată şi păzite toată noaptea de o femeie bătrână, în vreme ce tinerii petreceau zgomotos. Dimineaţa, odată cu venirea zorilor, totul reintra în normal: duhurile rele se întorceau în sălaşele lor, ordinea lumii era restabilită, începea un nou an. Usturoiul “păzit” era împărţit celor ce luaseră parte la petrecere şi era apoi folosit, în tot cursul anului, pentru farmece ori pentru vindecarea bolilor.

Săptămîna Nebunilor era , după cum o descrie Simeon Florea Marian, cea în care „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte.” Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea Postului Mare, numită şi Săptămâna Albă, sau Săptămâna Brânzei, când, conform practicilor creştin-ortodoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se mănâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privaţiuni – Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de agitaţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări dezlănţuite, în care se înscrie şi petrecerea plină de excese dată de Lăsatul Secului.

Ion Chelcea, în 1939, a dat o descrierea amănunţită a Săptămânii Nebunilor, notând că participanţii se deghizau în personaje ale unei nunţi ( mire şi mireasă, naşi, popă, dascăl, nuntaşi) şi străbăteau aşa uliţele satului, speriind copiii, sărutând fetele şi femeile tinere, până când ajungeau la un pom sub care era oficiată o parodie de cununie; după aceea, se făcea o oprire la râu, unde mirii se spălau pe mâini – un moment ritual – iar apoi toţi mascaţii (“maimuşii”, cum li se spunea) mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiţi cu băutură.

Ion Ghinoiu consideră că ar fi vorba despre „un scenariu de renovare a anului care începea primăvara”, că funcţia matrimonială a obiceiului pare a fi de dată mai recentă şi se întreabă dacă nu cumva ar putea fi vorba despre „o urmă a vestitelor cortegii dedicate lui Dionysos.” Oricum, latura sa glumeaţă, parodică, uşor dezmăţată, precum şi măştile, îl includ în aceeaşi de familie de obiceiuri căreia îi aparţin şi carnavalurile din lumea catolică şi protestantă.

Toate sunt urme ale unor tradiţii mult mai vechi, care au supravieţuit unor interdicţii pe care a încercat să le impună biserica creştină, fiind prea îndrăgite şi poate prea necesare social – ca mijloc de defulare, de descărcare a unor tensiuni – pentru a putea fi înlăturate cu uşurinţă.

Azi, chiar dacă sensurile lor iniţiale, în mare parte, s-au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit obscură, chiar dacă unele elemente s-au modernizat, aceste obiceiuri supravieţuiesc totuşi. Iar persistenţa lor arată clar un lucru: că oamenii au încă nevoie de ele.

sursa: http://www.descopera.ro

Categorii
Articole

Scheletele Romeo şi Julieta găsite la Cluj au impresionat presa straină

Mai multe schelete, printre care doua apartinand unor tineri care se tin de mana, au fost descoperite la Cluj, in curtea unei foste manastiri.

Anuntul a fost facut de o echipa a Institutului de Arheologie si Istoria Artei a Academiei Romane din Cluj. Ramasitele sunt din epoca medievala, anii 1450 – 1550, relateaza Gazeta de Nord Vest.

Cele doua schelete ce par sa fi apartinut unor indragostiti sunt asezate fata in fata. Indragostitii, despre care se crede ca ar fi avut 30 de ani, au fost ingropati impreuna.

Cel apartinand barbatului are osul sternului spart, arheologii fiind de parere ca acesta ori ar fi suferit un accident ori a fost ucis.

Vorbind despre scheletele descoperite, cercetatorul Adrian Rusu a declarat: “Printre acestea se afla si cele apartinand unui cuplu de tineri de circa 30 de ani, barbat si femeie, asezate fata in fata, care se tineau de mana si care au fost ingropati impreuna. Este un caz ciudat, un fel de Romeo si Julieta.

Am descoperit ca barbatul a murit in urma unui accident, osul sternului fiind spart de un obiect contondent, iar femeia, care a fost ingropata cu el, probabil ca a facut infarct la aflarea vestii. Alta explicatie nu gasim. Scheletele apartin epocii medievale, din perioada 1.450 – 1.550, fiind un lucru normal ca in jurul unei biserici sa se afle morminte”, a spus Rusu.

Ramasitele umane au fost descoperite in timpul procesului de restaurare a manastirii dominicane, monument din secolul XIV.

Jurnalistii de la Huffington Post au scris despre acestea, mentionand ca, in curtea unei foste manastiri, “barbatul si femeia au fost ingropati tinandu-se de mana, fiind parca legati de o imbratisare vesnica a dragostei”.

De asemenea, si publicatia Daily Mail a scris despre povestea de iubire petrecuta in perioada medievala, afirmand ca, spre deosebire de Romeo si Julieta, cei doi nu s-ar fi sinucis, pentru ca altfel nu ar fi fost ingropati intr-un cimitir. Jurnalistii au adaugat ca inmormantarile de acest fel erau extrem de rare in timpurile medievale.

Acest lucru este sustinut si de reporterii portalului grecesc Archaeology & Arts, care au scris, de asemenea, despre importanta descoperire. Stirea a fost mediatizata atat in presa romaneasca, cat si in cea straina, ajungand pe portaluri din tari precum Marea Britanie, Irlanda sau Grecia.

sursa: http://www.ziare.com