Categorie: Articole

În urmă cu două săptămâni și jumătate am anunțat realizarea unui casting pe bază de fotografii, pentru figurație simplă și figurație specială în filmul artistic ZALMOXIS. Peste 300 de persoane au răspuns invitației noastre. Și propunerile vin în continuare…

Conform analizei echipei de casting, din cei peste 300, aproximativ 150 au tipologii faciale și constituții fizice potrivite cu ceea ce ne dorim. Cu alte cuvinte, au trecut de această preselecție, urmând ca la momentul potrivit să fie invitați în București pentru nivelul următor al castingului. (în următoarele zile, toți cei care ne-au trimis fotografii vor fi informați personal despre rezultatul castingului)

Printre cei care au trecut preselecția sunt mulți sportivi de performanță, practicanți de arte marțiale, kickboxing sau judo; de asemenea, sunt și mulți dintre membrii asociațiilor de reconstituire istorică din toată țara. Desigur, e vorba și de un număr consistent de actori profesioniști.

Dintre toți aceștia am selectat 9 persoane care ne-au trimis fotografii artistice reușite și, cu acordul lor, am realizat un montaj pe care îl facem public astăzi pentru a vă arăta standardul la care echipa noastră vrea să lucreze pentru acest film.

Precizăm că fotografiile care apar în clip sunt fotografiile personale trimise de participanții la casting. În film imaginea războinicilor va fi adaptată la vremea și specificitățile secolului VI î.e.n.

Vizitează site-ul oficial: http://zalmoxis.info/

Daniel Roxin
http://daniel-roxin.ro/

P.S. De săptămâna viitoare vom demara un al doilea casting foto. De data aceasta pentru femei.

În bannerul din capul articolului îi puteți vedea pe Daniel Catană, Camil Popa și Ovidiu Măcinic.

Vezi montajul aici:

Primul Teaser al filmului ZALMOXIS:

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

La 12 februarie 1856, un tânăr român înainta către guvernul francez un memoriu prin care promova solide argumente în favoarea formării unui stat național al românilor, cu o politică de sine stătătoare și o existență garantată de către puterile europene ale vremii. Peste doar trei ani, același patriot, pe nume Vasile Boerescu, avea să se implice, cu toată ființa, în înfăptuirea unuia dintre cele mai minunate momente din istoria românilor: Unirea Principatelor.

Acel moment de aur al istoriei noastre s-a petrecut, într-o bună măsură, și datorită lui Vasile Boerescu. Prin urmare, numele său este scris cu slove de neșters în marea carte a românismului. Iar amintirea sa trebuie să rămână vie în memoria celor ce-și iubesc națiunea și glia străbună. Acest nume nu poate lipsi din nicio discuție serioasă despre Unirea Principatelor.

Activitatea naționalistă a lui Boerescu a debutat încă din anii de liceu. La 1848, el a fost aruncat în temniță, stând închis luni de zile, ca urmare a activității sale revoluționare. Motivul arestării? Articolele sale înflăcărate, care au pus autoritățile pe jar.

Peste ani de zile, în data de 09.05.1877, parlamentarul Vasile Boerescu a formulat o interpelare adresată ministrului de externe de atunci, cu referire la „chestiunea neatârnării față de Imperiul Otoman”. Răspunsul demnitarului, nimeni altul decât Kogălniceanu, a fost că statul român devenise deja unul independent. România începea să crească și să înflorească, în vreme ce imperiul căruia țările române i-au „datorat” numeroase rămâneri în urmă dădea vizibil înapoi în fața eforturilor românilor de afirmare națională.

În acele zile memorabile, în care Kogălniceanu a putut vorbi fără rețineri despre independența României, fiind provocat de către deputatul Boerescu, văzduhul de deasupra bătrânului Istru se încinsese de la schimbul intens de focuri dintre artileria română și cea otomană, aflată pe malul bulgar.

În următoarea zi, românii au putut citi în Monitorul Oficial, cu imensă bucurie, că țara lor devenise una independentă și că alocările bugetare prevăzute până atunci pentru plata birurilor către Înalta Poartă vor fi virate, pe viitor, în conturile armatei țării, pentru mai buna sa pregătire de luptă. Independența a fost declarată. Dar independența trebuia și apărată!

Cel mai frumos episod în care a fost implicat Vasile Boerescu s-a petrecut, însă, în prima lună a anului 1859. Atunci s-a întrunit, în Țara Românească, o adunare electivă, menită să stabilească conducătorul statului. Se purtau furtunoase dezbateri asupra alegerii domnitorului. Cu o excepțională viziune politică, ce nu poate izvorî decât dintr-un patriotism cald și dintr-o minte luminată, Vasile Boerescu a avansat surprinzătoarea propunere de a fi ales Cuza, domnul Moldovei, drept conducător al statului muntean.

Într-o altă variantă, ideea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza a provenit de la trimișii Moldovei, care se îndreptau către Constantinopol, spre a comunica rezultatul alegerilor din țara lor. Indiferent dacă dubla alegere a fost sau nu 100% ideea lui Vasile Boerescu, acesta are un merit uriaș: este cel care a emis într-un cadru oficial propunerea dublei alegeri și apoi, printr-o energică muncă de convingere, s-a asigurat că majoritatea membrilor adunării elective din Țara Românească va vota în favoarea lui Cuza și implicit pentru Unirea Principatelor sub domnia acestuia.

Pentru a fi sigur că va fi ales tot Cuza, ca domnitor, și în Țara Românească, Vasile Boerescu și-a pus colegii din adunarea electivă să facă jurăminte în acest sens, ceea ce s-a și întâmplat. Cuza a fost ales și domnitor al Țării Românești, cu unanimitate de voturi.

În măreața zi a Unirii de la 1859, Boerescu a declarat, entuziasmat, înaintea adunării: „A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit o dorinţă sfântă.”

Vasile Boerescu (1830-1883) a avut o viață nu foarte lungă, dar bogată în realizări. Licențiat în drept la Paris, a fost, pe rând, profesor la Facultatea de Drept din București, jurnalist, avocat, deputat (inclusiv în adunarea electivă a Țării Românești), ministru de justiție, ministru al instrucțiunii publice, ministru de externe și, mai presus de orice… un român care și-a pus toată energia și inteligența în slujba patriei sale.

Autor: Tomi Tohaneanu

Surse: www.romanialibera.ro, wikipedia.org, foaienationala.ro

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Ion Ilioiu a fost cel din urmă dintre foștii componenți ai grupului de rezistență anticomunistă al lui Ion Gavrilă Ogoranu care a părăsit această lume, lucru care s-a petrecut în toamna anului 2012. Ilioiu a fost primit în rândurile luptătorilor din rezistența națională anticomunistă încă de la 18 ani, din 1948. Au urmat ani grei, de lupte înverșunate cu trupele de securitate.

Ilioiu a intrat în atenția reprezentanților noii puteri în momentul în care, ca elev al liceului „Radu Negru” din Făgăraș, a refuzat să se înscrie în organizația comunistă de tineret. Cei care stăteau la coadă pentru a se pune în slujba orânduirii comuniste erau, după cum își amintea fostul luptător Ilioiu, tocmai acei elevi care avuseseră rezultatele școlare cele mai slabe și aveau o moralitate îndoielnică. La fel ca și alți opozanți neînduplecați ai regimului comunist, cum era și Ion Gavrilă Ogoranu, Ion Ilioiu risca să fie arestat oricând. Așa că s-a retras în codru, precum haiducii de odinioară.

Din 1948 și până în 1954, tânărul a viețuit retras în mândrii munți ai Făgărașului, unde s-a apărat cu înverșunare, cu arma în mână, de sutele de militari din trupele de elită trimise să-i ucidă pe cei din grupul său partizani. În acei șase ani de confruntare cu Securitatea și armata, luptătorul a supraviețuit hrănindu-se mai mult cu ceea ce îi oferea pădurea (fructe, rădăcini, ciuperci) sau, doar în cazuri fericite, cu brânza oferită grupului său de către ciobanii de pe la stâne ori cu alimente provenite de la rudele partizanilor. Arma i-a fost un companion de încredere, în toți acei ani nesiguri, de supraviețuire în mediul aspru al munților Făgăraș, sub hăituirea permanentă a trupelor de securitate.

Grupul de luptători anticomuniști din care a făcut parte încă din anii de liceu se numea „Vulturul Carpaților”. În august 1954, într-un cumplit schimb de focuri petrecut în codrii Avrigului, glonțul pornit din arma unui militar al trupelor de securitate i-a atins ficatul, plămânul și coloana vertebrală. Gradatul care l-a descoperit pe Ion Ilioiu în locul în care căzuse l-a bătut chiar și așa, rănit fiind, târându-l apoi pe terenul accidentat, către camionul militar.

Leziunile i-au fost tratate la Sibiu printr-o intervenție chirurgicală. Nu i-au lăsat vreme pentru recuperare. Anchetele, extrem de chinuitoare pentru luptătorul capturat, au fost demarate la nici două zile după dificila operație prin care trecuse. În anchete s-au utilizat inclusiv tehnici de hipnoză, în cadrul cărora învinuitul era adus în stări emoționale intense, destinate să-i zdruncine psihicul, care îi provocau suferințe greu de descris, pentru a i se smulge informații suplimentare. Ion Ilioiu a mărturisit, mai târziu, că doar credința în Dumnezeu i-a dat puterea de a rezista atâtor torturi fizice și psihice.

După patru ani, când anchetele au luat sfârșit, Ilioiu a fost condamnat la muncă silnică pe viață. În temniță a avut de îndurat, asemenea altor deținuți, un regim de detenție extrem de dur, menit să-i aducă sfârșitul prematur. De la arestare, vreme de zece ani, n-a avut voie să ia legătura cu ai săi. Eliberarea a venit târziu, în 1964, când bărbatul deja avea 34 de ani iar sănătatea îi fusese afectată. Credința puternică și fizicul robust i-au permis să reziste în infernalele temnițe în care mulți alții și-au dat duhul. După eliberare, fostul partizan s-a căsătorit, trăind până în anul 2012. Ion Ilioiu a mărturisit, în ultimii ani de viață, că ar fi procedat tot la fel, dacă ar fi fost să o ia de la capăt, în ceea ce privește împotrivirea sa față de comunismul impus prin forța armatei sovietice, în România.

 

Autor: Tomi Tohaneanu

Surse informații: www.marturisitorii.ro, c-tarziu.blogspot.ro, www.historia.ro

Foto: c-tarziu.blogspot.ro, apostolatintarafagarasului.blogspot.ro, captură YouTube (din filmul „Portretul luptătorului la tinerețe”)

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Oare satul românesc mai are puterea de a renaște din propria lui cenușă?

După 27 de ani de sărbători de import în care ne-a fost indusă percepția că tot ce este românesc trebuie aruncat la groapa istoriei, un sat din Sălaj face pariu cu istoria.

Vorbim de satul Marin din județul Sălaj, în care voința unei tinere studente la U.B.B. Cluj, Napoca Patricia Marina Toma, reușește să catalizeze mari energii umane, tineri și vârstnici, într-un efort de renaștere a identității unui sat românesc din zona dacilor liberi.

Într-o suită de evenimente tradiționale lansate de Patricia Marina se înscrie și sărbătoarea de Dragobete organizată acum câteva zile în cinstea evenimentului de mâine, 24 februarie.

Veți vedea un grup de tineri consăteni de vârsta ei, mulți plecați la oraș, care i se alătură în acest efort de reconstrucție identitară.

Mai multe detalii despre evenimentele tradiționale (Ex. reconstituirea nunții bunicii sale după 75 de ani- http://www.cunoastelumea.ro/eveniment-extraordinar-reconstituirea-unei-nunti-traditionale-din-anul-1941-foto-si-video/ habe, șezători etc..)  lansate de Patricia Marina, puteți vedea pe pagina de facebook a fiilor satului Marin,  https://www.facebook.com/fiii.marinului/

Nu este nevoie decât de pasiune, muncă multă și profesionalism, ca satul românesc să re retrezească la viață.

Patricia Marina își propune încet încet să introducă un demers agroturistic de punere în valoare a satului ei natal, implicând  fete și femei în relansarea artizanatului tradițional, al gastronomiei de altădată.

Conf. Univ. Dr. Avram Fițiu

Citește mai mult aici: România Noastră.ro

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Șirul de tragice evenimente care avea să fie descris ulterior ca „Răscoala țărănească de la 1907” avea să înceapă la 8 februarie 1907 (pe stil vechi). Cauzele? Distribuția inechitabilă a pământurilor, abuzurile săvârșite de către marii proprietari de pământ și mai ales de către arendașii desemnați de către aceștia, lipsa de preocupare reală a autorităților față de viața țăranului român, exploatarea țărănimii și lipsurile în care se zbătea aceasta. Răscoala de la 1907 a fost ultima revoltă țărănească din Europa!

Pentru a înțelege dimensiunile inechității trebuie spus că 0,6% dintre proprietarii de pământ dețineau aproape 49% din terenurile cultivabile. Această jumatate a terenurilor cultivabile era constituită din domeniile regale și moșiile boierești (stăpânite de către câteva mii de familii de boieri). Statul avea și el proprietățile sale iar un milion de familii de plugari (peste 95% dintre proprietarii de terenuri) stăpâneau doar puțin peste 40% din suprafața de teren cultivabil.

Deoarece terenurile proprii erau insuficiente, țăranii erau nevoiți să lucreze pe moșiile boierilor, în condiții dezavantajoase, neglijându-și, adesea, propriile gospodării. De pildă, recoltele boierilor trebuiau strânse primele. Însă familiile boierești nu administrau mereu terenurile în mod direct. Deseori, ei tocmeau arendași. Aceștia achitau o sumă fixă către proprietar, alegându-se cu restul câștigurilor. Erau interesați să-și maximizeze profiturile, prin exploatarea nemiloasă a țăranilor care nu dispuneau de suficient pământ propriu. O parte dintre arendași erau străini, știut fiind că la început de secol XX străinii nu aveau dreptul de a deține pământ în România.

În preajma anului 1907, 59% dintre terenurile deținute de către marii proprietari erau date în arendă.  Dacă în Muntenia existau, alături de arendașii români, foarte mulți arendași greci și bulgari, în Moldova 50% dintre acești administratori ai marilor moșii erau străini – dintre care 40% evrei și 10% de alte etnii, diferite de cea română. Faptul că o parte dintre arendași erau de proveniență străină a fost, se pare, un element agravant al simțămintelor de revoltă ce au precedat Răscoala de la 1907, dar nu un element determinant al acesteia. Determinante au fost sentimentul acut de nedreptate și dorința țărănimii de a înlătura exploatarea la care era supusă și pe care autoritățile o priveau cu nepăsare sau în mod complice (cu moșierii și arendașii lor).

Alături de arendași și de proprietarii care permiteau abuzurile pe proprietățile lor, vinovați, în diferite grade, pentru nedreptăți și pentru victimele de la 1907 sunt toți cei care s-au aflat la cârma statului după abdicarea lui Cuza.  Deși unii lideri au fost animați de sentimente patriotice și de bune intenții, nimeni n-a avut tăria de a reforma cu adevărat agricultura mai departe, în direcția în care începuse să se avanseze pe vremea lui Cuza Vodă. Semnale de alarmă au mai existat! S-au mai declanșat răscoale la 1888, 1889 și 1900. Între 1900 și începutul lui 1907 a fost o liniște (relativă) prevestitoare de rău.

Răscoala a debutat în Moldova, pe moșia pe care arendaș era Mochi Fischer, iar cele mai violente episoade și confruntări între armată și țărănime s-au produs în Muntenia, mai cu seamă în Oltenia. Autoritățile locale erau depășite. Nimic nu e mai înfricoșător decât un popor înfuriat (peste 80% din populația României era formată din țărani). S-a hotărât, în martie 1907, mobilizarea generală. În scurtă vreme erau deja mobilizați 140.000 de oastași. Scopul? Unul cumplit! Rerzultatul? Circa 11.000 de țărani răpuși de gloanțele statului și alți 10.000 arestați.

Constantin C. Giurescu nu se ferea să afirme că represiunea a fost exagerată. În Oltenia s-au folosit tunurile, pentru atacarea satelor și a maselor de țărani răsculați, care nu dispuneau decât de arme primitive și unelte agricole. Reprezentanții diplomatici ai diferitelor state europene au efectuat estimări diferite ale numărului celor uciși în sângeroasa Răscoală de la 1907, cel mai mare număr de victime fiind raportat de către francezi (care se refereau la 10-20.000 de persoane ucise).

După ce s-a aprins scânteia răscoalei în satul Flămânzi din Botoşani, focul său s-a propagat din sat în sat. Nu au lipsit crimele, incendierile de conace și alte infracțiuni. În lucrarea „Psihologia mulțimilor” (scrisă de către Gustave Le Bon) sunt descrise mecanismele care guvernează masele de oameni în astfel de situații, în care rațiunea cedează în fața afectelor primare.

De frică, mulți dintre arendași s-au retras peste hotare, fiind ușor de înțeles ce soartă au avut cei care nu s-au salvat la vreme din fața mulțimilor furioase, a căror furie se acumulase decenii la rând. În Moldova, sătenii răsculați au ocupat unele localități urbane. În mod clar, autoritățile s-au dovedit incompetente în gestionarea situației de criză, după cum incompetente se dovediseră și în deceniile anterioare, când s-ar fi putut ocupa cum se cuvine de calitatea vieții țărănimii.

În Dolj, Teleorman și Vlașca s-au petrecut scenele cele mai cumplite. Către sfârșitul lui martie, mii și mii de țărani luaseră drumul Capitalei. Aflaseră deja că studențimea era, în majoritate, de partea lor. Ajunși lângă București, țăranii au fost atacați de către armată. Deși armata a fost pusă în dificultate, armamentul modern și-a spus cuvântul, finalmente. Pe câmpul de luptă au rămas sute de morți și răniți, ca în urma unei bătălii dintre două armate care se dușmăneau de moarte.

Incapabili să facă față situației, conservatorii au abandonat guvernarea. Liberalii veniți în locul lor l-au desemnat pe generalul Averescu să-i pună la punct pe țăranii răsculați. La rândul său, viitorul mareșal Ion Antonescu (pe atunci un simplu ofițer) a ieșit în evidență într-un mod regretabil, prin uciderea unor țărani, la Galați, împreună cu militarii aflați sub comanda sa.

Cele petrecute în Răscoala de la 1907 (la fel ca și cele ce s-au întâmplat pe durata evenimentelor din decembrie 1989) ne dezvăluie unele aspecte ale psihologiei situațiilor de criză. Concluzia tristă care se desprinde este că nu puțini sunt demnitarii, funcționarii și militarii pentru care ordinul superiorului și teama de sancțiuni sau frica legată de pierderea unor avantaje/funcții cântăresc, în unele ceasuri (de cumpănă), mai mult decât dragostea față de semeni și iubirea de neam.

În aprilie 1907, Nicolae Iorga publica un editorial memorabil, în „Neamul Românesc”. Iată ce scria savantul, acolo: “Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţărani români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907. Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trăi de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, să-i ierte pentru viaţa lor de suferinţe, să-i ierte pentru clipa de desperare când s-au ridicat vărsând pe strade, nu sânge omenesc, ci rachiul cu care erau otrăviţi.

Să-i ierte Dumnezeu pe ostaşii care, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovăra o inima omenească. Şi să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inima care a stors vlagă o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi un neam cu dânşii; pe hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii; să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora, cufundaţi în orgii bugetare, fumegă acum acest sânge nevinovat. În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.”

Autor: Tomi Tohaneanu

Surse: wikipedia.org, www.mesagerulromanesc.info, acum.tv

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

În perioada 1678-1688, Țara Românească a fost condusă de către Șerban Cantacuzino (1640-1688), fratele lui Constantin Cantacuzino – vestitul cărturar care după ce a absolvit Universitatea de la Padova, a realizat o hartă a Valahiei și a redactat o istorie a Țării Românești.

Deși Șerban Cantacuzino a fost, oficial, vasalul Imperiului Otoman, intențiile sale erau îndreptate către o politică independentă și antiotomană. Obiectivele sale erau extrem de ambițioase. Întocmise un plan de atac prin care ar fi urmat, nici mai mult, nici mai puțin, ca turcii să fie alungați definitiv din Europa. Prin ambițiile sale (ce vizau, se pare, chiar ocuparea vechiului tron al împăraților bizantini) Vodă Cantacuzino poate fi asemuit lui Mihai Viteazu.

Austriecii îi făgăduiseră că i se va încredința tronul imperial de la Constantinopol, după biruirea Imperiului Otoman și scoaterea capitalei foștilor împărați bizantini de sub stăpânirea Semilunei. E greu de spus dacă ar fi reușit sau nu în ambițiosul său plan, dar și-a pierdut viața mai înainte de a-l fi pus în practică (existând opinia că domnitorul ar fi fost otrăvit).

Asediul Vienei

Voievodul Șerban Cantacuzino a fost silit să participe la cunoscutul asediu al Vienei, în anul 1683. La fel ca și conducătorii Ardealului și Moldovei, Cantacuzino a trebuit să îi ajute pe turci în încercarea lor de a cuceri cetatea care le-ar fi deschis calea mai departe, către apus. Dar nu le-a fost devotat turcilor, ca vasal. La asediul Vienei, ostașii valahi n-au participat cu convingere. Dovadă că ghiulelele trase asupra orașului din tunurile armatei muntene erau unele „oarbe”, anume confecționate pentru a nu provoca distrugeri însemnate. După insuccesul de la Viena, puterea otomană în Europa avea să intre în declin.

Șerban Vodă era un domnitor sever. Atât de sever și temut încât unii boieri abia îndrăzneau să solicite o audiență iar odată ajunși înaintea sa, mulți se pierdeau cu firea. Totuși, față de alți domnitori, Cantacuzino nu osândea pe nimeni la moarte fără a-și da acordul și boierii în acest sens și fără o judecată a Divanului. A rămas în istorie ca un iubitor de artă și ocrotitor al artiștilor.

Șerban Cantacuzino a purtat negocieri serioase cu Habsburgii, pentru a trece în tabăra creștină (expunându-se la represalii din partea turcilor). Habsburgii i-au făgăduit că îl vor ajuta în planul său extrem de îndrăzneț de alungare a turcilor din Constantinopol. Mai existau și alte state puternice care s-ar fi alăturat unui asemenea demers.

Cantacuzino mai purta discuții și cu reprezentanții Veneției și ai Rusiei. Totodată, însă, marile puteri europene râvneau la unele dintre teritoriile românești. De aceea, domnitorul muntean nu se putea arăta ostil față de turci înainte de a sosi vremea potrivită.

În toamna lui 1688, Șerban Cantacuzino le-a dat de știre Habsburgilor că dorește să treacă de partea lor, în urma promisiunilor acelora că vor susține pe deplin planul său cutezător de izgonire a otomanilor din Balcani și de recucerire a Constantinopolului. Peste doar câteva săptămâni, ambițiosul domnitor avea să piară pe neașteptate, unii spun că în urma unei otrăviri, alții că din cauza unei boli. Urmașul la tron al lui Șerban Vodă avea să fie Constantin Brâncoveanu.

Chiar dacă aspirațiile sale cutezătoare nu s-au putut realiza și chiar dacă viața și domnia sa n-au fost prea lungi, în urma lui Șerban Vodă au rămas realizări remarcabile. Fiind un mare iubitor de cultură și de carte, el a susținut înființarea mai multor tipografii. „Biblia de la București” a fost tipărită (în limba română), în 1688, cu sprijinul său. Pe de altă parte, a fost ctitor pentru Mănăstirea Cotroceni.

Pe lângă faimoasele ghiulele „oarbe”, sabotarea actiunilor turcilor la asediul Vienei și planul său curajos de ocupare a Constantinopolului, domnitorul Șerban Cantacuzino a mai rămas în istorie pentru încă un lucru inedit. El i-a făcut pe țăranii munteni să se asemene, într-o importantă privință, cu… aztecii, mayașii ori incașii.

În ce fel? Prin dieta cotidiană! Porumbul era, alături de fasole, alimentul de bază pentru incași, mayași ori azteci. Ei bine, în timpul domniei lui Șerban Vodă porumbul a început să fie cultivat și în Țara Românească. Cereala adusă de pe îndepărtatele meleaguri ale Americii a fost adoptată numaidecât de către urmașii geto-dacilor.

De atunci, de la sfârșitul secolului XVII, și până la mijlocul secolului XX, „pâinea cea de toate zilele” a țăranului român a fost… mămăliga. Cu acest modest aliment în traistă, țăranul român a plecat la arat și la coasă, dar și la război – pentru apărarea gliei sale.

Aceasta a fost povestea lui Șerban Vodă Cantacuzino!

Autor: Tomi Tohăneanu

Surse informații: wikipedia.org, ziarullumina.ro, www.edusoft.ro

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

În partea a doua a acestui an vom începe filmările pentru filmul artistic de lung metraj ZALMOXIS.

Proiectul, anunțat în urmă cu câteva luni, a trezit foarte mult interes și o susținere pe măsură. Alături de cunoscuții actori Dorel Vișan, Florin Zamfirescu și Mihai Gruia Sandu – care și-au anunțat public susținerea – au venit și alți actori, tehnicieni și oameni de afaceri, cu toții dorind să pună umărul la realizarea acestui ambițios și dificil proiect artistic.

De acum lucrurile intră în line dreaptă… Prin urmare începem și castingurile. Primul dintre acestea este cel pentru figurația războinică din film. un casting deschis tuturor: și celor cu experiență și celor fără experiență de film.

Așadar, dacă dorești să faci parte din echipa care va realiza filmul artistic ZALMOXIS, trimite-ne un set de fotografii reprezentative cu tine. Căutăm figuri de războinici geto-daci, greci și sciți, pentru figurația din film.

Caracteristicile în care trebuie să te încadrezi:

• – trăsături ferme, hotărâte, masculine;
• – constituție robustă (mușchii bine definiți prezintă un avantaj);
• – păr scurt, barbă scurtă sau fără barbă în cazul războinicilor greci;
• – păr lung sau până deasupra umerilor + barbă pentru războinicii geto-daci și sciți.

Vă rugăm să ne precizați înălțimea și greutatea!

Reprezintă un avantaj dacă trimiți fotografii din față, din profil și într-o atitudine războinică. Dacă ai mușchii bine definiți, e bine să ne arăți acest lucru. Alături de fotografii avem nevoie de un număr de telefon, o adresă de e-mail și numele localității în care ai domiciliul.

Toate aceste informații și setul de fotografii trebuie trimise pe adresa de e-mail [email protected]. Nu trimiteți pe Facebook pentru că nu vor fi luate în considerare!

Vă așteptăm alături de noi!

Pentru mai multe detalii despre film, accesați site-ul oficial: http://zalmoxis.info/

Daniel Roxin

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

În toiul verii anului 1476 a avut loc o dură confruntare între „oastea cea mică” a lui Ștefan cel Mare și o uriașă oaste a lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului și sultanul care înspăimântase Europa. Ca și cum n-ar fi fost suficient, turcii ce invadaseră Moldova erau ajutați de tătari – care atacau dintr-o direcție diferită – și de către trupe ale voievodului muntean Laiotă Basarab.

Mahomed al II-lea „Fatih” a fost cel care a cucerit Constantinopolul și, totodată, unul dintre cei mai mari sultani pe care i-a avut Imperiul Otoman. În afară de Constantinopol, în fața armatelor lui Mahomed al II-lea au căzut Serbia (1459) și Bosnia (1464). La 1458 a fost cucerită Atena.  La 1480 a fost cucerit portul Otranto din Italia de miazăzi, întreaga peninsulă fiind cuprinsă de teroare (pe bună dreptate, deoarece chiar a intenționat să o cucerească). Sultanul a ajuns să stăpânească, în răsărit, toată Anatolia, până la Eufrat.

Trebuie spus că oastea cea mică a lui Ștefan era alcătuită din boieri, fiecare cu ceata sa, plus locuitori mai de seamă ai târgurilor. La nivelul secolului XV, acestea erau trupe de elită, care beneficiau de un armament de calitate superioară.

Când se aduna toată, „oastea cea mică” putea ajunge la un total de 15.000 de combatanți; în schimb, „oastea cea mare”, îi includea și pe răzeși. Ea putea totaliza 50.000 de luptători. Dacă membrii oastei mici erau, majoritatea, bine înzestrați cu arme și mijloace de protecție, nu același lucru se putea spune despre marea armată a răzeșilor, a în a căror dotare intrau și arme mai primitive – precum măciucile, buzduganele și securile, pe lângă armele capturate, în luptă, de la adversari (turci, tătari, unguri, poloni), în anterioarele confruntări militare. Cert este un lucru: oastea lui Ștefan se descurca mai mult decât onorabil în fața armatelor vremii.

În 1476, primăvara, tătarii au dat năvală în Moldova, simultan cu turcii lui Mahomed II. Ștefan a convocat „oastea cea mare”. Când s-au strâns suficienți oameni, a pornit împotriva tătarilor. Cu toate abilitățile lor de luptători călare, oastea celor circa 15.000 de tătari a fost spulberată, de către strașnicii moldoveni.

Numai că, de-a lungul drumului lor prin Moldova, tătarii lăsaseră în urmă doar moarte și pârjol. Sate întregi erau arse iar locuitorii erau unii uciși, alții luați în robie și vânduți turcilor. Prin urmare, o bună parte din răzeșii care locuiau în zone mai îndepărtate au cerut să li se îngăduie să plece în satele lor, să afle ce s-a ales de familii și de gospodării, în urma trecerii tătarilor. Ștefan nu i-a putut refuza. Marele voievod se mai bizuia doar pe oastea cea mică. Iar turcii erau deja în țară.

La 26 iulie 1476 a fost necesar să dea bătălia decisivă, la Războieni – Valea Albă, pentru a-i opri din drum pe vrăjmași. Puternica oaste turcească era condusă de către sultanul Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului, Atenei și Belgradului. Primul a atacat Ștefan, cu trupele călare. Împotriva acestora, Mahomed a trimis un corp masiv și bine înarmat de ostași. Când moldovenii erau gata să fie copleșiți de către forțele dușmane, au efectuat manevrele de retragere. Dar retragerea lor era foarte bine pregătită. Fusese concepută o capcană ce avea să se dovedească mortală pentru mii de turci.

Pe urmele cavaleriei moldovene s-a avântat o mulțime de lupători turci. Ajunși în valea Pârâului Alb, turcii s-au trezit prinși într-o cursă. Povârnișurile văii fuseseră fortificate cu bârne și căruțe așezate una după alta. Mai sus de ele se afla o mulțime de arcași moldoveni și de tunuri.

Mulțimea turcilor s-a trezit sub bătaia tunurilor situate de o parte și de cealaltă a văii. Arcașii au tras în plin. Din spate au răsărit alți moldoveni, o mie de călăreți care le-au închis turcilor drumul. În acest fel a fost nimicită și împrăștiată toată cavaleria ușoară a turcilor, a căror armată aflată în Moldova trecea de 90.000 de ostași (unii spun că ajungea la 150.000). Ștefan nu avea la dispoziție decât puțin peste 11.000 de luptători și calitățile de strateg. Plus marele avantaj al luptei pe teren propriu!

Mai apoi, când a sesizat că ienicerii au început să dea înapoi din fața bravilor moldoveni, însuși Mahomed a intrat în luptă, pentru a le fi exemplu. Turcii, fiind mulți câtă frunză și iarbă, mai aveau trupe de rezervă, pe care le-au introdus în luptă. Salvarea ostașilor lui Ștefan, în aceste condiții de confruntare a două armate net diferite numeric, a fost lăsarea serii.

Grosul oștirii moldovene s-a retras. În urmă au rămas câteva cete din „oastea mică”, pentru a-i încetini pe dușmanii care s-ar fi avântat într-o urmărire. Cei mai mulți dintre acești ostași de sacrificiu au fost uciși ori au fost capturați. Deși se poate spune că Ștefan a fost învins, fiind nevoit să se retragă cu trupele în spatele zidurilor cetăților sale, pe câmpul de luptă pieriseră circa 30.000 de războinici otomani, incomparabil mai mulți decât număra mica oaste a voievodului moldovean.

Unsprezece boieri de seamă din sfatul țării cazuseră răpuși de turci. Dacă acel loc se numește astăzi Valea Albă, este din cauza mulțimii de oase rămase în urma celor pieriți în înverșunata confruntare; osemintele au fost strânse de către oamenii lui Ștefan mai târziu și îngropate laolaltă sub o movilă de pământ.

Pentru turci, această victorie n-avea să fie prea deosebită de o înfrângere rușinoasă. Ei se aflau, în număr mare, pe un teritoriu ostil, cu serioase dificultăți în aprovizionarea cu hrană pentru trupe și nutrețuri pentru cai. Ba mai intraseră și molimele între ei, mai ales ciuma.

Asedierea cetăților Neamțului sau Sucevei ar fi necesitat eforturi de durată și ar fi fost operațiuni fără mari șanse de succes. Turcii n-ar fi riscat să-i prindă iarna pe la noi. Multe dintre satele moldovenești erau deja pustii, populația retrăgându-se în munți și păduri. În scurtă vreme, Ștefan și-a convocat „oastea cea mare”, ale cărei rânduri creșteau pe zi ce trecea, fiindcă toți voiau să dispară turcii din țară, pentru a se întoarce la viața obișnuită. Au început să ajungă în Moldova și trupele de sprijin din Ardeal.

Aflând, prin iscoade, aceste lucruri, Mahomed le-a poruncit soldaților să-și strângă corturile și au pornit către Constantinopol. O bună parte din drum, turcii au fost hărțuiți de către cetele moldovene. La un moment dat, au fost ajunși din urmă de un corp mai mare de oaste (călăreți) și loviți atât de tare, încât, fiind cuprinși de panică, mulți au fugit în dezordine, abandonând o parte dintre bunurile jefuite.

În penultima lună a anului 1476 Ștefan a pătruns cu oastea sa în Muntenia, unde l-a pus pe tron pe Vlad Țepeș. Dacă eforturile diplomatice ale lui Ștefan de a uni statele creștine împotriva păgânilor ar fi dat roade sau dacă și celelalte state din zonă ar fi avut în frunte regi și voievozi de talia lui Ștefan, atunci turcii ar fi avut serioase probleme, pierzând, poate, chiar și Constantinopolul cucerit nu demult.

Autor: Tomi Tohaneanu

Surse: enciclopediaromaniei.ro, wikipedia.org, www.istorie-pe-scurt.ro

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

În septembrie 1717, românii din Borșa – Maramureș au atacat o numeroasă oștire tătară, având loc o bătălie în care au pierit jumătate dintre invadatori. În prealabil, o ceată de tătari a încercat să dea foc unei biserici. Determinate, bătrânele din localitate s-au împotrivit cu hotărâre grupului de cotropitori. Anticipând  intențiile tătarilor și cunoscând modul în care ei procedaseră în alte părți, femeile au hotărât să li se opună, atât cât vor putea.

Asumându-și toate riscurile care ar fi putut decurge dintr-o asemenea faptă, femeile satului au aplicat principiul că atacul este cea mai bună apărare. Atunci când cei câțiva tătari răzlețiți de oaste și puși pe distrugeri s-au apropiat de biserică, s-au trezit sub un potop de pietre, de blesteme și de sudălmi. Cum, necum, bătrânele au reușit să-i alunge, să-și salveze biserica, deși tătarii au tras câteva săgeți aprinse înspre turlă. De obicei, înainte de a da foc bisericilor, tătarii obișnuiau să ia clopotele, pentru a refolosi bronzul.

Peste câteva zile avea să vină urgia, peste toți tătarii. O urgie în care jumătate dintre ei urmau să-și piardă viețile. O oaste de 10.000 de nomazi căliți în lupte avea o capacitate de atac și de distrugere înfricoșătoare. Este cunoscută vitejia maramureșenilor – urmași ai dacilor liberi, dar aceștia n-ar fi putut strânge suficient de iute o armată care să-i poată alunga pe vrăjmașii intrați în satele lor în urma unei confruntări directe.

De aceea, pentru a-i distruge pe cotropitori, românii au recurs la unul dintre tertipurile utilizate de nenumărate ori, în istoria noastră. Au organizat un atac prin surprindere. Oameni ai stepelor, tătarii nu anticipau pericolele care i-ar fi putut paște ridicându-și tabăra de noapte într-o zonă împădurită, cu un relief montan. Se pare că au fost îndrumați înspre locul viitorului atac de către un tânăr din acele locuri, care se oferise, chipurile, să le fie călăuză.

Este posibil ca, datorită numărului și a victoriilor obținute în prealabil, tătarii să fi fost foarte încrezători în ei. Așa se face că și-au așezat tabăra într-un loc îngust, în strâmtoarea „Cheia de sub Prislop”. Numai că românii le pregătiseră o surpriză cumplită.

Sub conducerea unui preot din Borșa, pe nume Şandru Popa Lupu, maramureșenii au pus la punct atacul nimicitor. În zori, când e somnul cel mai adânc, sătenii au prăvălit peste tabăra tătărească trunchiuri groase de copaci și o mulțime de bolovani și stânci desprinse din munte.

Buimaci, tătarii s-au trezit într-o situație și mai grea decât cea a ungurilor lui Carol Robert de Anjou, atacați la Posada, în 1330, de către Basarab Întemeietorul. În haosul creat, maramureșenii au dat buzna în tabăra tătarilor, cu brațele înarmate cu topoare, furci, buzdugane. Luați pe nepregătite, jumătate dintre năvălitori au fost făcuți una cu pământul.

Ceilalți au scăpat cu fuga, deși legenda spune că, după aceea, iscându-se o ploaie torențială, o parte dintre supraviețuitorii din ambuscadă au pierit înecați de către o viitură. Însă, prăpădul cel mare l-au făcut maramureșenii, fără doar și poate. Izbânda asupra tătarilor a rămas în povestiri și legende. A fost ultima invazie tătară în Maramureș.

Astăzi, în zona în care s-a dat bătălia de legendă dintre maramureșeni și cotropitorii tătari se află un monument (destul de modest, din păcate), ridicat în ultimele decenii. În locul numit Preluca Tătarilor (după memorabila izbândă) se organizează, an de an, ceremonii de comemorare a vitejilor care au distrus înspăimântătoarea oștire tătară în urmă cu 300 de ani.

Prea puțin cunoscută, Bătălia de la Preluca Tătarilor se aseamănă atât cu Bătălia de la Posada, cât și cu renumitul Atac de noapte condus de către Vlad Țepeș împotriva turcilor!

Autor: Tomi Tohaneanu

Surse: www.gazetademaramures.ro, cersipamantromanesc.wordpress.com, adevarul.ro, www.rumaniamilitary.ro

Imagini:  www.encyclopediaofukraine.com, wikipedia.org, Facebook

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

„Dragul meu POPOR român!

N-am crezut că voi scrie vreodată aceste rânduri…
De mii de ani suntem împreună, am trecut prin vremuri teribile si totuși am rămas alături de tine, intr-o căsătorie divină…
POPOR de luptători, totuși cuminte, fără agresiuni si veșnic dornic de a-ți apăra valorile, îți voi aminti acum dovezile comuniunii noastre de peste trei milenii.

Te-am sprijinit permanent, cu munții și văile mele, împotriva celor care au vrut să ne despartă!
Ai fost trântit la pământ, odată cu moartea lui Decebalus.
Ai zăcut o mie de ani, timp în care au trecut peste tine barbari care ți-au infestat gena ta sănătoasă cu tot felul de spurcăciuni.
Nu credeam că-ți mai revii, dar te-ai ridicat și, prin Mircea, prin Vlad, Ștefan sau Mihai, mi-ai arătat că n-ai pierit, că nu te-ai alterat.
Te-am iubit și te-am sprijinit în continuare.
Vremuri teribile s-au abătut iarăși peste noi amândoi, dar condus de Alexandru, de Ion și chiar de Nicolae, am reușit să stăm împreună și la bine, și la foarte greu…

Acum ți se iau toate drepturile de a exista, ți se iau cuvintele și fecunditatea, iar tu nu vezi!
Umbli cu gura căscată prin vecini, crezând că acolo-ți va fi mai bine!
Cum au reușit, Doamne, să-ți altereze fondul tău genetic, în timp ce zăceai la pământ? Ce ai primit în ADN? Ce cromozomi blestemați ți-au stricat caracterul?

Tu nu mințeai, nu furai, nu huleai, nu înșelai și nu fugeai din prima linie! Erai așa cum te învățase Zamolxis!
Erai cinstit, harnic și iubitor de glie și de familie. Ce te-a schimbat?
Nu vezi că ne pierdem unul de altul?
Tu, POPOR român, ești cel care dai bir cu fugiții!
Nu-ți mai pasă de străbunii pe care i-am strâns la pieptul meu?
Nu mai vrei ca nepoții tăi să se scalde în apele mele?
Nu-ți mai plac bucatele pregătite de mine?
Mă lași singură, la cheremul tuturor?
Mă simt tăvălită și necinstită de toți năvălitorii.

Sunt violată și batjocorită, chiar în numele tău, bărbatul meu milenar și prost de bun!
Ai încetat să mă iubești, deși ți-am fost soață credincioasă, cu o zestre ca nimeni alta.
Ce te-a făcut să pleci în străini, să mă părăsești și să lași să fiu împărțită și hărtănită?
Știi bine că eu nu am cum să mă apăr, de una singură!
Ce să fac? Să aștept vremuri mai bune, când mă va iubi si pe mine cineva cu adevărat?
Te rog revino acasă!
Hai să ne împăcăm, deși nu știu cu ce ți-am greșit!
Hai să-i alungam pe cei care ne vor răul!
Hai să ne curățăm ogorul și casa!
Hai să fim, în sfârșit, fericiți!

E atât de ușor, numai să vrei si să-i promovezi pe cei care te respectă!
… altfel, parcă te văd, POPOR român, uitându-te peste garduri și plângând că n-ai știut să mă păstrezi, așa credincioasă cum ți-am fost…

Cea care te-a iubit întotdeauna, pictată pe icoane, cântată, alintată și totuși părăsită – ROMÂNIA”

Florin Zamfirescu

Sursa: Certitudinea

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html