Categorii
Articole

Gugulanii – urmașii direcți ai dacilor

Ciobanul Ion

Barbia cu peri aspri si albi, nerasi, incepe sa ii tremure. Ochii i se umplu de lacrimi. Si le sterge cu dosul palmei, o palma mare, cu degete crapate si noduroase, de munca grea de prin munti, unde umbla cu oile. Ma gandesc ca nu a inteles intrebarea mea si nici ce caut eu prin acest loc cu nume ciudat, Sat Batran, ascuns pe sub fagetul muntilor Godeanu si legat de civilizatie doar printr-o limba ingusta de asfalt de cativa kilometri. Asa ca repet intrebarea:

– Bade, pe-aici traieste neamul gugulanilor? Mai exista un astfel de neam, sau e doar o poveste?

– Gugulanii… Ehe… spune omul, cu vocea sugrumata de emotie. Pai toti de-aici suntem gugulani. Tat satu’. Io vorbesc de ce stiu, de mine. M-am certat cu o vecina ca juncu’ ei intra pe bucata mea. Si am zis catra ea: “Adevarat ca nu e Dumnazeu, ca daca ar hi, nu i-ar place ce faci. Da’ nu-i!”. Era ziua, cand ne-am sfadit. Si m-am culcat seara ca toata lumea, fara sa ma gandesc la nimic. Da’ cum stateam asa, in pat, odata ma intorc inapoi si vad ca cerul e acoperit de un nor negru, mare, ca de furtuna. Si am mai mers ce am mai mers, si iar ma intorc sa vad norul. Numai ca nu mai era. In locul lui, asa, mare cat o juma’ de ceriu, era Dumnazeu.

– N-am inteles: visai sau era aievea?

– Visam aievea. Si El tinea pe bratul stang o Evanghelie mare. Nimic nu mi-a zis, numa’ s-a aratat. Si eu atunci asa m-am cutremurat si m-am trezit. Am inceput a plange si m-am infricosat si de-atunci mi-a venit mare credinta. De-atunci am inceput sa vad pucerea lui Dumnazeu.

– Cum o vezi? Unde o vezi?

– In tat locu’. Pa pesce tat ii pucerea Lui. Poamele, fructele, pasarile, padurile, campu’, cine le-o facut pe-astea? Le-am facut noi? Uite o albina. Albina asta face miere. Io de ce nu pot sa fac miere?

Badea Ion de sub muntele Gugu

Poti sa faci dumneata miere? Nu. Asta-i minune dumnezeiasca, va spun! O goanga atata, ioi, cat ii unghia mea, face miere! Asta-i minune dumnezeiasca! Ca albina aia n-am cioplit-o noi. Si sunt fel si fel de minuni! Io iti dau dumitale un brat de fan si o masura de huroaie, poti sa le freci intr-o caldare sa le faci lapte, cum face vaca? Nu, ca-i putere dumnezeiasca! Asta-i taina dumnezeiasca, asa a lasat Dumnazeu lucrurile randuite! Da’ sunt lucruri care se vad. Padure, camp, prunii care fac prune si merii care fac mere. Si animale, cai, porci, magari, oi, cine le-o facut pe-astea? Ca spuneau profesorii ca-s prinse de prin padure si sunt domesticite. Da’ de cand sunt io, de-atata timp, de ce n-a mai prins cineva vite de prin padure sa le domesticeasca? Niste porci mistreti sau oi salbatice sau capre de munte. Pai cum sa domesticesti o caprioara? Ca ea sta pe langa casa daca o tii, da’ prima oara cand o lasi libera, dusa ii. Ca asa a lasat Dumnazeu! Cine crede ca noi ne tragem din maimuta nu a inteles nimic, nici din veacu’ ast, si nici din ce or facut mosii nostri. Eu asa cred, la clasele mele, putine, cate le am: numa’ patru.

– Si gugulanii? Mai exista neamul gugulanilor?

– Pai tocmai v-am povestit de ei.

Iconia

Iconia

Asa am descoperit neamul gugulanilor, in Sat Batran, in ajun de San Toader. Credeam ca e doar o legenda pastrata in cateva cantece, dintre care cel mai cunoscut e Gugulan cu car cu mere. Nu ma asteptam ca acei oameni ce se considera descendenti si popor al lui Zamolxe sa mai existe. Dar ei chiar traiesc, rasfirati la poalele varfului Gugu, din muntii Godeanu. Si astazi, ei spun ca pe varful Gugu, munte ce apare si dispare din drumul calatorilor, exista pestera in care marele preot Zamolxe s-a inchis si apoi a iesit dupa sapte ani, pentru a le propovadui credinta intr-un singur Dumnezeu. Ei sunt cei dintai urmasi ai dacilor, radacina neamului. Insusi Burebista, cel ce a unit pentru prima oara pe toti dacii, ar fi fost chiar din neamul gugulanilor, caci numele lui inseamna, de fapt, Boier de Bistra, apa care mai exista si astazi, de-a lungul careia gugulanii isi duceau traiul, la inceputul inceputurilor.

Caii lui San Toader

Iconia Dragomir nu stie chiar toate aceste lucruri. A auzit, totusi, de un Mos Zeu, care a trait pe Gugu si i-a invatat pe oameni credinta in Mos Dumnezeu. Merg alaturi de ea, de-a lungul paraului ce strabate Sat Batran si ii ascult vorbele ciudate. Ea merge incet, sprijinita de un toiag. Cateodata, susurul apei ii acopera vocea si eu sunt uimit de limba pe care o vorbeste. Cuvintele ei au ceva vechi, neslefuit si curat. Parca as asculta o voce din trecut, de departe. Am mai avut senzatia asta odata: cand i-am auzit vorbind pe istro-romanii din Croatia. O limba veche, ca un cantec, ce-mi suna cunoscut, ca o muzica ce imi incalzeste pieptul. Parca as fi in Romania in urma cu o mie de ani. Daca ar fi sa transcriu intocmai graiul Iconiei, probabil ca jumatate ar trebui descifrat sau ghicit. Fiind in ajun de San Toader, Iconia imi vorbeste despre aceasta sarbatoare straveche, cam asa: “Io nu sciu a posmandri tace posoveicile. Voi davani ce sciu gin dacina, de la mosi si ge can eram cu fecele si purtam ceapta si mergeam la negee sau la ruga” (Eu nu stiu a povesti toate povestile. Voi spune ce stiu din datina, de la mosi si de cand eram cu fetele si purtam ceapta si mergeam la nedee sau la ruga), spune batrana.

Pilu Petru Gugulanu, cel mai mare dansator, si trupa sa

“Acu’, de San Toader”, continua Iconia, “cu mare grija trebe umblat si de tinut datina. Fetele merg cu braciri lungi si aduna in ele iedera si se spala pe cap cu ea si cu busuioc, ca sa aiba noroc la iubit. Dimineata de San Toader, cand se scoala, primu’ lucru tre’ sa mearga in grajd si sa puna impreuna coada calului si coada ei de par ca sa aiba par frumos. Si traba spus: “Toadere, San Toadere, tu sa-mi dai cosita ta, ca io ti-oi da pe-a mea”. Lunea se stie ca e ziua pasarilor, si dai macar un blid de graunte de pomana, sa fie de sufletul pasarilor de pe ceriu. Ca daca nu dai, ele nu si-or gasi mancare si vin si iti manca tie boabele puse in pamant. Marti e Martia-ncheiata. N-ai voie sa lucri la razboi si la nimic, tot lucru’ tre’ sa fie incheiat. Ca Dumnezeu nu pedepseste pe toti, ci numa’ pe unu, ca sa fie pilda, si restu’ platesc in ceriu. Asa a patit muca mea, ca a lucrat seara si i s-or inclestat si mainile si picioarele si am chemat preotul, ca altfel nu aveam ce face. Miercuri, iar nu e bine de lucrat. Si tot cu grija tre’ sa fii pana in martia urmatoare, cand pe la unspe, vin caii lu’ San Toader. In noaptea aia, nici o femeie nu tre’ sa fie singura in casa, ca intra caii lu’ San Toader peste ea. Care-i vadana sau fara barbat ori invita oameni la ea, ori merge in vizita”.
Iconia are privire vie si este inca rumena in obraji. Imi povesteste grozaviile satului, pe tonul cel mai normal din lume. Viata lor de zi cu zi este un amestec de ritualuri, credinte si trai alaturi de spiritele mortilor. Da, mai ales alaturi de cei ce vin din taramul celalalt! Mostenire dacica sau doar pagana, viata acestor oameni este strans legata de prezenta mortilor, a celor ce nu mai sunt.

Moroii

“Si erau moroi inainte… Tupaiau peste tat si ii vedeai aievea, ici-colo. Matusa mea facea la mancare si-i auzea tupaind in pod si urca la ei cu tamaie, ca se feresc de tamaie. Erau si descantatoare in sat, veneau cu fieru’ plugului si cu ierburi si descantau. Cand e cate unu’ care nu-ti da pase, mergi si iai pamant in gura si il treci trasiu. Adica hotaru’. Nu vorbesti cu nime’ pana la hotaru’ satului, si dincolo de el scuipi tarana si asa scapi de moroi, ca el nu mai trecea hotaru’ inapoi. Alti moroi erau intepati, ca altfel nu se potoleau. Ii dezgropau si ii intepau. Pe un unchi de-al nost’ l-au gasit la dezgropare ca statea in fund, in sicriu’ din groapa. Si l-a intepat cu lemn in inima. Unii moroi nu-ti dau pace. Cel mai rau, in noaptea de San Toader. Tata i-o vazut la ruga: cantau lautarii, si langa ei erau si moroii, si cantau si ei. Cand a plecat de la ruga, tata o intalnit pe unu’ din ei pe drum. El i-o zis: “Buna seara”, si tatuca i-a raspuns: “Sara buna”. Atunci moroiu’ s-a apropiat si i-a intins mana sa dea noroc cu el. Tatii nu i-o fo frica, pentru ca avea credinta, si a dat mana cu el. Zicea ca avea o mana moale, asa, ca de vata”.

Ruga porneste in sat

Dupa ce va trece San Toaderu, Iconia si oamenii din sat vor incepe pregatirile pentru masuratul oilor. Mai inainte de asta se va face unsul oilor. Pentru unsoare la oi, merg femeile dupa ierburi, cu braciri, si le amesteca cu untura, le pun in obiala si merg la parau. Leustean cu urzica moarta, porloboasa, impreunate. Se face colac dulce, din grau curat, fara drojdie, numa’ faina si apa puse sub test. Colacul il duc la stana si, cu fata la rasarit, prind o oaie cu miel si baga colacul sub oaie. Atunci incep ciobanii sa strige: “Cucu-rascucu, Cucu-rascucu”. Se mulge oaia prin gaura colacului. Abia dupa aceea trag baietii de colac, si dupa cum ii partea fiecaruia, asa ii merge in anu’ ala. Si apoi cinstesc mai intai oile din colac. Din batrani, Iconia stie ca primul lapte de Sfantul Gheorghe asa il bei, fara sa-l fierbi, ca altfel ti se strica laptele la oi vara. Asa cum nici primul lapte de la vaca nu-l dai vitelului nou-nascut, ci il pui intr-o sticluta si il scufunzi intr-un izvor, sa nu-l gaseasca nimeni, ca sa nu poata nimeni sa-ti ia laptele de la vaca. Intreaga viata a Iconiei e o poveste, asa cum viata oamenilor de aici, a gugulanilor risipiti in lume, ar trebui povestita clipa cu clipa, atat de diferita e fata de viata romanilor invatati cu asfalt si supermarketuri. Dar nimic din ceea ce fac sau respecta gugulanii nu este intamplator. Fiecare regula este mostenita din strabuni, este “dacina” ce trebuie respectata, pentru ca fiecare lucru are o randuiala, un inteles si un rost. “Vino la noi cand s-o canta “Cucu-rascucu” sa mananci din colacul lui Sfantu Gheorghe, sa iti mearga bine tat anu’”, imi spune Iconia, indepartandu-se de mine, cu aceiasi pasi egali, neobositi, de parca si mersul ar avea un anumit mestesug in muntii acestia ai gugulanilor.

Calucenii

Au zdrancotele (clopotei) la picioare. Vatafu e in mijloc. El e singurul cu bracirea pusa in cruce, pe piept. Zace: “Azi e zi de sarbatoare, noi aici ne-am adunat/ Ca sa-ntindem hora mare, la hotare ne-au chemat./ Hei, suna si rasuna, Cimpoierii sufla-n vant, noi cu totii impreuna, batem iarba la pamant”. Vataful ramane in mijloc si calucenii fac cerc in jurul sau. Bate cu palma in pamant si spune tare, in timp ce toti ceilalti repeta dupa el: “Jur pe-acest pamant, Pano-i intra-n mormant, Ca-l voi apara, Ca-l voi canta, Pe el voi juca!”.

La biserica, in port popular

Asa incepe un dans ciudat, ce nu seamana cu calusarii din sud, desi sunt tot calusari: pasii sunt mai domoliti si melodia taraganata. Doisprezece barbati reprezinta lunile anului si danseaza in jurul vatafului, ce intruchipeaza soarele. In timp ce calusarii din sud jucau pentru descantec si pentru insanatosire, calusarii gugulani joaca dansul universului si al lumii, spunandu-i povestea. Fiecare dansator, fiind una dintre lunile anului, are un anumit pas. Un anumit ritm. Pasii lor descriu anotimpurile, de la inghetul iernii, pana la dezlantuirea naturii, in lunile de vara, urmate de toamna potolita si incarcata de rod. Cum sa povestesti anotimpurile prin dans? Poate ca minunea aceasta este posibila la un popor ce neavand voie sa scrie, a trebuit sa comunice altfel. Cel mai bun cunoscator al folclorului gugulanilor, Pilu Petru Gugulanul, spune chiar ca aceasta era scriitura celor coborati din neamul dacilor: dansul si ritmul. Aduce ca argument versurile unui vechi cantec din zona: “Gioaca badea cu mine/ Crez ca scrie cu pana pra hartie”. Ramai uimit in fata dansului calusarilor gugulani. Il simti stravechi si cunoscut, salbatic si rafinat, prin simplitatea pasilor si a ritmului. Ciprian Ambrus este profesorul care ii invata acum pe tinerii gugulani pasii de poveste. Locuieste in satul Obreja, nu departe de orasul Caransebes, considerat capitala gugulanilor. Satul Obreja este special nu doar pentru ca dansatorii de aici au castigat in ultimii 50 de ani zeci de trofee si de medalii in concursurile de dans. Ci si pentru ca aici traieste Nica Achim, marele doinitor al Banatului de sub munte. Cantaretul maruntel, cunoscut la fel de bine in toata Romania, locuieste intr-o casa ferita, spre marginea satului. La cei 81 de ani ai sai nu mai da interviuri. Putina voce pe care o mai are si-o foloseste doar la biserica, in strana, alaturi de ceilalti batrani ai satului. Cu putina voce pe care o mai are il doineste pe Dumnezeu. Ciprian Ambrus ma conduce la Ciulei Elena, una dintre cele mai vechi dansatoare din Obreja. Ea isi aminteste vremurile cand Nica Achim era in putere: “Doamne, cum canta! Iti mergea direct la inima! Avea harul asta, ca doar scoala nu facuse!

Vremea horelor n-a apus

El a invatat doinitul ca noi toti de prin partile astea, numai ca a avut ceva in plus. Aici, in zona gugulanilor tat omu’ canta pe dealuri. Si Achim a invatat a canta sus, la salas, unde urca animalele vara si mergea la cosit. Aici dealurile erau vara numa’ un cantec! Rasuna tat Banatu! Fiecare muncea si canta o doina. Ba unii isi faceau cantari unul altuia, asa, de pe un deal pe altul. Cu chiuituri, cu strigaturi, ti-era mai mare dragu’ sa muncesti pamantul in satele astea! Melodii erau doar cateva, dar fiecare compunea versuri dupa cum dorea, dupa cum avea focu’ in piept. De multe ori, la sezatori si la claca, ne cantam unii altora ce compuneam pe dealuri. Da’ Achim avea mare talent, si la cant, da’ si la cuvinte. Asa cum a fost el mare la doinit, asa o fost mare la joc Pilu Patru Gugulanu! De la el am invatat multi sa jucam. Era frumos, bata-l! Si cand juca, intra foc in el. Statea cu spatele la noi, eram 20 de dansatori, si stia care a gresit pasu’ fara sa se intoarca! Nu stiu daca or mai veni timpurile alea, ca totu’ era legat de pamant si de vite si de munca la camp. Mergeau toate impreuna. Ori acu’, tineretu’ ii de-a mirare. Nu se mai intereseaza de pamant, nu se mai tin familiile acelea mari, cu strabunici, nepoti si stranepoti, in aceeasi ograda”. Ca sa ma convinga ca nu exagereaza, Elena ma duce in camera “din fata”. Incepe sa scoata dintr-un dulap si sa intinda dinaintea mea haine ce par imparatesti: fote, ii, fuste si brauri, toate lucrate cu o maiestrie uimitoare. Cu fir argintat sau aurit, pe borangic, camasi de 200 de ani, cum nimeni nu mai stie sa faca, cu sabac (cu flori albe tesute pe panza alba) si cu catifea adusa in alte timpuri, cu carele, de la Viena. Intre toate acele tesaturi distinse prin felul in care sunt combinate nuantele de auriu si argintiu pe negrul usor inspicat cu verde, mi-a atras imediat atentia un soi de brau. “Opreg ii zice”, ma lamureste Elena. “E cea mai veche tesatura pe care o am, mostenita din familie in familie”. Opregul e un fel de brau de care atarna fire lungi. Se pune la spate, legat de bracirile fecelor. Culorile sunt foarte puternice, ai fi jurat ca este din Peru, daca n-ar fi fost predominante trei culori – rosu, galben, albastru. Si ca model, nu are nici flori, nici motive geometrice. Ci… celebrele cruci sumeriene, simbolul soarelui, inconjurate cu cate 12 muguri galbeni, lunile anului, sase pe fiecare parte. Intre ele, acelasi simbol ancestral al sarpelui.

Ruga

Minuni de frumusete: broderii de pe costumele populare

Va rezista acest neam al gugulanilor noilor timpuri? Se vor pastra credintele si “dacinile” lor, in aceste vremuri, in care televizorul iti fura timpul, fara sa-ti dea ceva in schimb, masinile merg cu 200 de km la ora si chiar si din Sat Batran poti vorbi la telefon, pe cealalta parte a planetei? Ca sa aflu raspuns, am colindat pamanturile gugulanilor, care incep mai sus de Caransebes, la Valea Bistrei si Obreja pana jos, aproape de Baile Herculane, la Cornereva, unde incepe alt neam stravechi, al bacuilor. Prin sate cu nume ciudate – Var, Varciorova, Subplai, pare ca tinerii nu mai au drag de pamant, si strainatatea e o fata morgana, ce ii trage departe. Si totusi, intr-un sat ca Bolvasnita, preotul Sergiu Lazar imi spune sa nu imi fac griji: “Gugulanii sunt foarte legati de pamantul lor. Pana nu demult se casatoreau numa’ la ei in sat, ca sa nu imprastie averea si sa nu se risipeasca neamul. Chiar daca sunt vremuri mai tulburi, ei isi iubesc pamantul si tin la credinta lor.

Aici, in zona, de exemplu, se mosteneste “hramul caselor”. Daca ai cumparat de la cineva o casa, ti se va spune care e hramul ei si va trebui sa il tii. Sunt oameni muncitori si blajini la suflet. Sa veniti la toamna sa vedeti ce livezi au! Multe din fructele de aici merg direct in Germania”. Cat despre traditii, parintele prefera sa scoata un album cu fotografii sa mi-l arate: “Astea sunt facute acu’ doua saptamani. In fiecare an avem Ruga satului sau Nedee, sau pe-nteles, sarbatoarea satului. Se face si-acum, ca inainte cu 100 de ani. Sunt alesi o fata si un fecior din sat sa porneasca Ruga. La ei merg calusarii mai intai! Impreuna se duc apoi la primar si cu el ajung la biserica. Facem o rugaciune si, cu binecuvantarea Domnului, se porneste la sarbatoare. Se face un alai numai si numai cu oameni imbracati in port traditional. Cine nu-i imbracat in port nu are voie sa faca parte din alai. Merg pana in capatul satului si se intorc. Cand tot omu’ a aflat ca-i Ruga in sat, ne pornim cu totii sa ne veselim, cu muzica traditionala. Ca asa-i gugulanul: si doineste cu jale, si munceste, si petrece cu bucurie. Toate cu voia Bunului Dumnezeu, ca cine traieste viata dupa randuiala Lui inseamna ca ii aduce multamire”.

Cătălin Manole

Foto: Arhiva parohiei Bolvasnita, arhiva personala a Elenei Ciulei

Sursa: http://www.formula-as.ro/2011/963/societate-37/gugulanii-13573

9 răspunsuri la “Gugulanii – urmașii direcți ai dacilor”

Daca este adevarat, este foarte frumos si emotional…. Dar, s-a dovedit stiintific, prin DNA sau asa ceva ca este adevarat? I would like to know the truth,if it’s just a nice, well written article or the TRUTH… Thank you.

SE PUNE IN TREBAREA ,DE CE PANA ACUM ACESTE MATERIALE SI MARTURII ,N-AU FOST PUBLICATE ? NU AM AVUT ISTORICI,CERCETATORI ,PHOLOSOFI ,ETNOGRAFI ,GEOLOGI SI ETNOGRAFI ? NU CREDETI CA STAREA ASTA DE APATIE A ACADEMIEI ROMANE ,NEA COSTATT DESTUL ,NECUNOSCANDU-NE PE NOI INSENE ! IN SCHIMB AM AVUT GRIJA SA DECORAM PE PATAPIEVICI UN CRETINN ,PE LASZLO T.UN DUSMAN INRAIOT A POPORULUI ROMAN .AM ACCEPTAT SA NE FACA ALTII ISTORIA SI AU MUTILAT TRECUTUL GLORIOS A NEAM ULUI NOSTRU DACIC ,LA FEL FACEM SI CU ARMATA ,O TARA FARA ARMATA NU ARE SUVERANITATE SI INDEPENDENTA !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *