Categorii
Articole

Povestile dacilor: Ceahlaul

Nu exista la noi in tara munte mai cantat de poeti si mai intesat de povesti decat Ceahlaul. Dimitrie Cantemir spunea despre el ca ar fi fost la fel de celebru precum Olimpul sau Pindul, daca ar fi intrat in basmele vechilor greci. Sihastrii si-au facut veacul pe Ceahlau din cele mai vechi timpuri, lasand in urma lor nume precum Ghedeonul, Batca Popii, Turnul Sihastrilor sau La Chilii.

Considerat al doilea munte sfant al ortodoxiei dupa Athos, Ceahlaul este singurul munte de la noi care avea hram si sarbatoare, Schimbarea la Fata, pe 6 august. In aceasta zi, preotii urcau sus pe poienile dintre stanci, pentru a face rugaciuni. Urcau si satenii din satele dimprejur, de cu noapte, imbracati de sarbatoare, pentru praznic si hore. Intr-atat de sfant a fost dintotdeauna Ceahlaul pentru oamenii locului! Si chiar din vremea dacilor si dinaintea lor, Dumnezeu cobora pe Ceahlau si umbla descultprin poieni, oprindu-se la cate o stana sa mangaie mioarele.

Unii carturari spun ca aici ar fi fost Kogaionul, muntele sfant al dacilor, aici se afla Jiltul Zeilor, Masa Dacica, Pavilionul dacic, Vulturul lui Traian, Stanca Dochiei si alte locuri ce au zamislit legende. L-au cantat Alecsandri, Goga, Cosbuc, Asachi, Hogas, Alecu Russo, Sadoveanu si atatia alti scriitori.

Atata frumusete, istorie si spiritualitate la un loc e greu de gasit in alta parte. Stancile sale, nu foarte inalte, au in schimb forme ciudate, chipuri de zane adormite sau zei pagani care au nascut sute de povesti, pe care batranii le istoriseau in serile de iarna, la gura sobei. Am plecat in cautarea acestor povesti prin satele de pe malul lacului Izvorul Muntelui, sperand sa pot culege ceva din sfintenia de altadata a Ceahlaului.

 

Dochia, printesa dacilor

 

Mitica Letsta sprijinit de gard, langa o gramada de lemne. Slab si drept, cu chip de bunic blajin, priveste in zare spre munti, depanand povesti. Are 91 de ani si este veteranul satului Ceahlau. “Cand s-o batut Decebal cu Traian, fata lui Decebal o fujit si s-o ascuns in muntii astia, ca Traian o pus ohii pe ea. Dochia ii zacea. Era frumoasa tare, ai mai frumoasa…” Lumina domoala a dupa-amiezii ii scalda chipul uscativ. Ochii ii rad din cand in cand, in clipele in care se lasa prins de lumea povestilor. A fost si el in razboi, stie ce inseamna lupta.

Si dacii s-au batut vitejeste sa-si apere pamantul, dar tot Traian a fost mai tare. “Si cu Dochia ce s-a-ntamplat?”, il iscodesc. Cu Dochia e poveste mare, dar el nu stie decat franturi din ea. Batranii batranilor stiau mai multe si unii carturari au consemnat aceasta poveste, de la cei ce inca o mai povesteau.

Dochia a venit de la Sarmizegetusa, chiar pe Ceahlau. Unii zic ca era sora, altii ca era fata lui Decebal. Multa lume fugise spre miazanoapte, in vremurile acelea, ca sa scape de urgia romana. Familii intregi de daci, cu putinul lor avut, in siruri cat vezi cu ochii, se retrageau incet spre nordul Moldovei, la fratii lor liberi, unde sandaua soldatului roman nu avea sa ajunga. “Du-te, copila mea”, i-o fi zis Decebal Dochiei. “Du-te si izbaveste-te de robie”. Si Dochia s-a dus.

Imparatul Traian a urmarit-o, gonind calare peste munti, aprins de iubire pentru preafrumoasa printesa daca. Unii zic ca nu era iubire adevarata, era doar cheful imparatului de a o avea roaba pe fata lui Decebal. Copila s-a ascuns prin vagaunile Ceahlaului, si-a lepadat vesmintele regale si podoabele si si-a pus pe spinare un cojoc greu, de ciobanita.

Asa umbla prin munti, cu o turma de oi, ferita de ochii oamenilor, vorbind doar cu jivinele padurii. Cale lunga a facut Traian, indrumat de iscoadele lui, pana in Tara Moldovei. Si a gasit-o pe Dochia. A intins catre ea bratul sau regesc, chemand-o sa vina cu el la Roma, in capitala lumii, unde sa o faca imparateasa.

Dar pentru nimic in lume, fata nu si-ar fi parasit tara, urmandu-l pe dusmanul tatalui ei. Atunci Traian facu un semn scurt si garzile sale o inconjurara din toate partile. Dochia isi ridica privirea spre inalt si sopti in gand o rugaciune fierbinte, catre Zamolxe, parintele vietii, cel ce are in grija toate cate sunt in cer si pe pamant. In cateva clipe se lasa frigul peste trupul feciorelnic al Dochiei, iar ochii sai clipira pentru ultima oara, inlacrimati. Piatra rece o cuprinse cu totul.

Acum era o stana, un stei, in jurul caruia zaceau rasfirate mioarele, prefacute, si ele, in pietre. Lacrimile ii curgeau siroaie pe obraji si pe haine, impletindu-se la poale cu ierburile inmiresmate. Acolo, la picioarele ei, a luat nastere Izvorul Alb, cu o apa limpede si dulce, cum nu s-a mai pomenit. Traian si-a spalat obrajii in el, a mangaiat neputincios chipul de piatra al fetei si s-a intors la Roma. Dochia a ramas pentru vesnicie in Ceahlau, iar in vremurile grele, aici veneau si se adaposteau “vergurele” (fecioarele) din satele din preajma, ca sa scape de capcauni…

 

Cobal si vulturul lui Traian

 

Urcasem de dimineata pe valea Izvorul Alb, spre Jgheabul cu Hotar, pana la Stanca Dochiei, pe o carare salbatica, ce adesea se pierdea in apa raului. Fluturi mari, colorati, m-au insotit plutind in fata mea in aerul cald. Strajuita de flori multicolore si macris salbatic, padurea lasa din cand in cand sa se vada crestele maiestuoase ale Ocolasului Mare si ale Toacai. Ma asteptam sa dau de o piatra impunatoare, ce sa aduca oarecum cu un chip de fata.

Dar am trecut pe langa Stanca Dochiei fara sa o bag in seama, apoi m-am intors din drum sa o caut. Era o piatra mare, rotunjita, cu verdeata pe crestet si un izvor limpede la poale: obarsia Izvorului Alb. Dar nimic care sa aduca, oricat de nelamurit, cu un chip de fata. “Am vazut stanca, dar nu seamana deloc cu o fata!”, ii spun batranului, cu o privire intrebatoare. “O semanat mai demult. Da’ o vinit de sus din munte prapad mare, intr-o zi de sarbatoare, si o rupt tat”.

Documentele spun ca era in primavara anului 1704, chiar in noaptea de Inviere, cand o avalansa cumplita s-a pornit din munte, pravalind la vale zapada, stanci si lemne. Atunci s-a daramat partea de sus a Stancii Dochiei, in care vremurile sapasera chipul fecioarei. Iar Dochia a ramas pana azi fara chip, un trup ciuntit de piatra, din temelia caruia apa continua sa izvorasca… In aceeasi noapte cumplita a pierit si schitul de pe Izvorul Alb, cu calugari cu tot. Acolo sihastrea, ferit de lume, Radu, un tanar care, asemenea lui Traian, patimise din dragoste pentru o preafrumoasa fata din Ceahlau. Dar asta e alta poveste…

Mitica Let atata stie, ca fata de imparat nu s-a lasat prinsa, alegand mai degraba sa se prefaca in piatra. Dar de ce atata patima? Pai iubea un june dac, cum altfel?…
Cobal e numele flacaului ce prinse drag de Dochia in vremea cand copila era inca in Dacia, acasa la ea, un tanar dac viteaz si chipes, ce cazuse prizonier la Roma. O legenda spune ca scapand din inchisoare a venit sa o caute si, gasind-o impietrita, l-a cuprins deznadejdea si s-a aruncat de pe Toaca. Zeii l-au preschimbat si pe el in stanca, nu departe de stanca Dochiei. Insa o alta legenda spune ca Dochia l-ar fi iubit pe Traian, fara sa stie ca e dusmanul poporului sau. Cobal a cerut-o in casatorie pe Dochia, dar aceasta l-a refuzat. Intelegand ca fata e indragostita de Traian, Cobal incearca sa il omoare pe imparat, dar nu reuseste si e luat prizonier.

Cand fata a inteles cine era cu adevarat cel de care se indragostise, a cuprins-o o jale fara margini. Inima ei s-a sfasiat de durere, dar si-a inabusit iubirea si a fugit in munti, in Ceahlau, unde s-a facut ciobanita. Cobal a scapat si el si a fugit spre nord, unde atatia daci au plecat in bejenie, gasind-o pe Dochia. Cei doi n-au scapat de urmarirea lui Traian, dar primesc de la Zamolxe trup de piatra, pentru a nu fi luati robi la Roma. Deznadajduit, imparatul isi lasa vulturul regal sa-i pazeasca si pleaca in tara lui.

Dar si vulturul este prefacut in piatra, de catre Zamolxe. Teribila poveste, ce tradeaza amintirea unor vremuri in care Ceahlaul a fost adapost pentru dacii fugiti din Ardeal, in vremea razboaielor daco-romane. Iar unii spun ca Dochia este chiar Dacia, pe care Traian nu a putut-o supune, asa cum a vrut el. Degeaba si-a lasat vulturii sa o pazeasca, Dacia nu si-a inmuiat inima in fata Romei…

 

Preafrumoasa Panaghia si Soarele de pe cer

 

“Dar Panaghia? Ce poveste are stanca asta?”, il intreb pe batranul Let, privind in zare catre cea mai mandra si mai inalta stanca din varful Ceahlaului. “Panaghia era tot o fata”. “Cum tot o fata? Pai e plin Ceahlaul de fete frumoase prefacute in piatra!”. Batranul zambeste sugubat. Nu stie povestea Panaghiei. Stie doar ca tot de iubire e vorba, ca tot Ceahlaul e plin de povesti de dragoste.

Ce nu stie el stie Hogas, pasionatul cronicar al Muntilor Neamtului, care aflase de la batranii locului povestile Ceahlaului. In scrierile lui, el spune ca Panaghia era o fata nespus de frumoasa, atat de frumoasa, incat ursitoarele au adapostit-o in munti de mica, pentru a o feri de invidia muritorilor. La nastere, una dintre zane a luat intuneric din intunericul cel mai nepatruns al unei nopti fara luna, adanc din adancul marilor fara de fund, foc si lumina din lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori, duiosie si blandete din ochii ingerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu si le-a pus pe toate in privirile ei.

Alta a rupt din fragezimea si albeata crinilor si din rumeneala trandafirilor si le-a pus pe fata ei. A treia a tors din caierul de neguri fire subtiri de umbra neprihanita si i le-a pus pe cap, ca podoaba de par negru si bogat. Dar lucrul cel mai minunat a fost cand insusi atotputernicul Dumnezeu a rupt din inima si sufletul sau particica cea mai aleasa, daruindu-i-o Panaghiei ca suflet si inima. Asa s-a zamislit preafrumoasa Panaghia, chiar din inima lui Dumnezeu!

Si pentru ca sa nu fie pangarita de priviri muritoare, ursitoarele au dus-o pe inaltimile cele mai de sus ale Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor, si au asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon. Albinele din Sihastrii au hranit-o cu mierea lor, iar noptile senine au scaldat-o in roua de flori mirositoare. Si Panaghia a crescut mare si s-a facut fata frumoasa, cum numai povestile isi pot inchipui. Dar degeaba au ascuns-o ursitoarele in munti, ca cineva tot avea sa o vada: Soarele, din inaltimile cerului, care o privea cu nesatin fiecare zi. Dar si fata se uita la Soare, cu acelasi dor in suflet. Si amandoi s-au indragostit.

Ceasuri intregi se oprea Soarele din calea lui ca s-o priveasca, infasurand-o in razele sale. Si pana intr-atata s-a marit ziua, in vreme ce noaptea s-a micsorat, ca ajunse amurgul aproape sa-si dea mana cu zorile. Atunci noaptea, suparata, s-a plans lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a maniat si l-a pedepsit pe Soare, sa nu mai rasara de acum inainte, decat invesmantat de neguri, ca sa nu mai ispiteasca sufletele slabe ale muritorilor. Si s-a implinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia nu l-a mai vazut pe Soare. Jalea i-a cuprins sufletul si a plans neincetat zile si nopti la rand, fara sa mai inchida un ochi. Dar de la o vreme i s-a facut lui Dumnezeu mila de ea si a trimis porunca rasaritului si apusului sa trimita in graba cele mai usoare si mai dulci dintre vanturile lor, spre culmile inalte ale Ceahlaului, ca sa-i usuce copilei lacrimile. Dar Panaghia nu mai putea trai fara Soare si jalea ei era atat de mare, incat se ruga lui Dumnezeu sa o prefaca in stana de piatra si sa dea din nou drumul zeului zilei si al luminii sa straluceasca pe cer.

Dumnezeu ii implini voia si fata simti cum picioarele ei prinsera radacina in pamant si nu se mai putu urni. Si cand voi sa indrepte iarasi ochii spre ceruri, pleoapele ii cazura grele si un intuneric nemarginit o cuprinse. Panaghia se prefacuse in stanca de piatra. Se zice, insa, ca inima ei nu s-a impietrit, ca si acum se bucura de razele soarelui, de stralucirea florilor si de vanturile dulci si mangaietoare ale rasaritului si apusului.

O alta varianta a legendei Panaghiei, mai ancorata in istorie, vorbeste de iubire, gelozie si razbunare. Povestea spune ca pe vremea lui Vasile Lupu, un tanar de seama, numit Radu Valcu, o indragi pe frumoasa Panaghia, fata parcalabului de Suceava. Dar tanarul pleca la lupta si multa vreme avea sa nu o mai vada pe draga lui. In acest timp, Panaghia facu nunta cu hatmanul Bahrin, vestea cazand ca un fulger peste Radu. Zdrobit de durere, el se arunca in lupta, si zarindu-l in invalmaseala pe Bahrin, sufletul i se umplu pe loc de o ura nemarginita. Se arunca asupra lui ca un vultur, cu gandul sa-l ucida.

Dar, dintr-o data, poarta cetatii se deschise si se ivi Panaghia, in straie ostasesti, cu sabia in mana, hotarata sa-si ajute sotul. Radu rupse cu o lovitura sabia Panaghiei si se intoarse catre Bahrin, rapunandu-l. Cu pieptul despicat, hatmanul cazu intr-o balta de sange, ultimele batai ale inimii sale daruindu-le Panaghiei. Ca o fiara ranita de moarte se napusti fata parcalabului asupra lui Radu. Poate ca el s-ar fi lasat ucis de mana ei, acum cand isi implinise dorul de razbunare, dar un ostean sari sa-l apere si Panaghia se prabusi sub palosul greu. Radu ridica trupul iubit al Panaghiei, il puse in sa in fata lui si pleca spre manastirea Putna, unde-l cobori in lacasul de veci. Dar viata isi pierduse orice rost pentru Radu. El parasi nestiut curtea domneasca si pleca in pribegie. Ajunse la sihastria de pe Izvorul Alb, unde trai in pestera de la obarsia acestui izvor. Ratacind singuratic prin coclauri, el poposea adesea pe culmea Ceahlaului, in ceasurile inserarii, privind indelung o stanca mandra si zvelta pe care a numit-o Panaghia, in amintirea iubirii lui.

 

Ultimele povesti

 

Strabat satul Ceahlau, intrebandu-i pe batrani de povesti. In Durau au ramas putini oameni, acum mai multi sunt turisti decat sateni. Dar Ceahlaul e animat, si casele lui vechi trebuie ca mai adapostesc istorie si legende. Intreb in stanga si-n dreapta de povestile muntelui si oamenii ma privesc cu mirare cumva: “Ce povesti? Astea-s copilarii… Batranii mai stiau ceva, dar s-au dus toti…”. Intru, totusi, in doua curti, cu speranta sa mai gasesc un fir de poveste tesut in jurul acestor munti…

Batrana Varvara Ciobanu sta in fata casei sale, cu o maturica in mana. O bunicuta frumoasa, cu o casa frumoasa, exact ca in amintirile copilariei mele. Scunda, cu naframa si sortin carouri, daca n-ar fi avut ochelari, as fi zis ca a coborat direct din cartea cu povesti. Curtea e cosita proaspat, urmele lasate pe iarba stau verzi si proaspete, una in spinarea celeilalte. Casa e albastra, cu cerdac din lemn vopsit in verde. Ma invita inauntru sa-i vad covoarele colorate, tesute in motive vechi de mii de ani, din vremurile cand frumoasele Cucutenilor, ce au vietuit nu departe de Ceahlau, isi impodobeau imbracamintea, casa si obiectele cu aceleasi forme si figuri.

In casa miroase curat si luminos, a lemn si a lana. “Astazi, fetele nu mai torc si nu mai tes. Stau toata ziua la televizor, sa vada care ce-o mai facut”. O intreb daca era mai bine inainte. Era mai greu, dar mai sanatos. Casele din lemn, alimentele naturale, imbracamintea curata, din canepa si din lana, traiul la munca in aer liber erau mai bune pentru om. Povesti despre muntii astia nu stie. Stiau batranii, pe vremuri, stia si ea in tinerete, dar daca Al de Sus i-a dat ani multi, le-a uitat.

Intru si in curte la Leon Marcoci, unul dintre ultimii ciobani din Ceahlau. Satenii zic ca daca Leon nu cunoaste muntii astia, atunci nimeni nu-i cunoaste. Ma uit la casa noua, cu termopane si gard frumos, dar oierul iese din spate, dintr-o casuta alba, de lemn, cu ferestre verzi si muscate. Casa cea noua e a fetii. In ochii mei, Leon e un om tare frumos: felul acela de om deschis, direct, prin vorbele caruia curge toata linistea muntilor, cu dangatele turmelor cu tot. Uscativ, drept, cu ochi ca jarul si sprancene stufoase, ciobanul pare sa aiba in jur de 60 de ani. “71″, imi spune scurt. I-au fost dragi muntii si stie fiece stanca si fiecare vaioaga, ca doar le-a batut cu piciorul o viata.

Il intreb ce loc ii e cel mai drag. “Toate.” Si incepe sa mi le enumere, concentrat, adunand in memorie imagini si ganduri ce alcatuiesc o viata: Viezuri, Piatra Lata, Duruitoarea, Scaiusul, Arinisul, Toaca, Panaghia, Ocolasul, Claile lui Miron, La Scaune, Curmatura Stanilelor, Lutul Rosu, Stanca Dochiei, Detunatele… La Stanile, a avut ani de zile stana, avea multe oi, tot Ceahlaul era plin de viata.

Acum nu mai e nici o stana pe acolo, cei care au mai ramas s-au retras dincoace de rezervatie. Tinerii nu mai sunt interesati de trecut si de pastorit. Nici nu mai merg la oi: e rusine pentru un tanar din ziua de azi sa se faca cioban, toti vor la oras, la civilizatie. Si apoi, cui ii mai trebuie lana si branza? Peste o tona de lana a strans Leon in doi ani, de la o suta de oi, si nimeni nu i-o cumpara. La fel si pieile, a venit cineva si i-a oferit doar un leu pe bucata. Fetele nu mai torc si nu mai tes.

Gust dintr-o bucata de urda neasemuit de gustoasa si plec cu un pachet mare de bunataturi sub brat: “Pentru sanatatea oilor”, insista Leon Marcoci, cand vreau sa-i platesc. “Dar povesti? Mai stiti povesti despre muntii astia?”, intreb. “Cui ii mai trebuie azi povesti?”, ofteaza baciul cu obida. Povestile sunt facute ca sa fie povestite. Iar daca nu mai ai cui sa le povestesti, se pierd…

Lacul Izvorul Muntelui sclipeste tot mai stins, pe masura ce ma indepartez. Panaghia e imbratisata de lumina moale a asfintitului. La poalele Ceahlaului, batranii au uitat povestile, in vreme ce tinerii nu au apucat sa le mai afle. Ca si cum apele uriasului lac de acumulare ar fi inghitit, odata cu vechile sate, si povestile lor. La ce ne mai trebuie povesti? Nu stiu. Totusi, o lume fara povesti e o lume in care sufletul omului se transforma in piatra, ca Dochia. O lume fara viata, fara simtire si fara zborul gandului si al inchipuirii. Fara iubire. Lumea fara povesti e o lume prea departe de Dumnezeu.

 

un articol de Aurora Petan (sursa: Formula AS)

 

Inscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

 

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau.
http://radiovoceasufletului.ro

13 răspunsuri la “Povestile dacilor: Ceahlaul”

frumoase povesti, pacat ca nu sunt trecute si pe hartie; ar fi bine cineva sa le culeaga si sa le publice. Sunt locuri cu adevarat pitoresti, ca din basme si desigur incarcate de istorie.

Nu stiu de unde aceasta poveste legata de Dochia, in fine. N-am citit mai departe, ma indispune. Ca fapt istoric este o aiureala, la fel ca moartea lui Decebal de pe columna. Toti cei din familia regala erau flancati de “Lupii Albi”, gata sa moara. La fel ma umple de scarba scena de pe columna cu “sinuciderea”.

Ceva povesti despre Dochia sunt,se gasesc si in alte zone ale tarii.Despre restul nu am auzit si credca l-i s-a mai pus putina ”sare si piper”,aseamenea oameni care au timp sa umble prin tara ar trebui sa fie mai inclinati spre etnologie,mai sunt inca o generatie de batrani si dupa aceea…sper sa fim in stare sa ducem mai departe ce am mostenit de la stramosi.
Imbucurator este ca sunt inca zone in tara,in care colinzile batranesti,jocurile,calusul, merg mai departe.

Fiindca a venit vorba de muntii ortodoxiei: sa nu uitam de Meteora, cu manastiri ctitorite de vlahi, unde a ajuns chiar regina Maria primita cu mare dragoste peste tot in Balcani. De fapt, tot acestei mari regine i se datoreaza in mare parte si recunoasterea României Întregite.

Ar fi bine daca am avea o plasa de manastiri in jurul Sureanului si in jurul Hategului-Subcetate. Ma gandesc daca s-ar face si la noi arte martiale in manastiri…ar fi interesant.

În zona Clujului exista numele de Dochița, care bănuiesc că este diminutivul de la Dochia. Lelea Dochiță! M-am gîndit de multe ori că Dochița-Dochia sînt originare din Dachia, cum se pronunța Dacia în antichitate.

Cine poate crede ca trupele imperiale au calcat(alergat?) acolo unde nu e atestat ca au calcat, nici nu aveau cum, priviti o harta! Romanilor le-au trebuit vreo sase ani ca sa atinga linia stiuta, se apucau sa o vaneze pe fiica sau sora regelui pe pamanturile carpilor! Numai de asta nu mai aveau nevoie, ca sa nu mai spun ca acolo era chiar sat fara caini! Carpii nu erau gata pregatiti cand Traian a trecut Dunarea, se jucau cu sa nu spun cu ce in tarana. Traian era ocupat sa treaca prin foc si sabie Dacia lui Decebal, sa trimita convoaiele de daci, sa asigure aurul, fie cu asediul cetatilor(care au continuat sa reziste pana prin 108 si asta e atestat). Or, ca sa porneasca impotriva carpilor avea nevoie de cel putin un corp proaspat de 40 – 50 000 de oameni. Iar ca sa misti din loc o asemea armata(prin munti – unde pericolul e maxim, fiindca e loc de cele mai reusite ambuscade) e nevoie sa-i mai si hranesti, asta cu Dochia nu are legatura cu realitatea, sunt povesti crezute de cei care habar nu au de notiuni elementare de strategie sau de cum se miscau romanii in teren.

Cu circarii, dacisme si povesti nu o sa ne putem lua NICIODATA istoria inapoi. Iar de intors adevarul in manuale, in muzee, acolo unde ii este locul nici nu poate fi vorba.

Ideea e ca daca esti moale o incasezi. Ati vazut cum hahalerele romaniste v-au catalogat…ca sunteti agenti ucla, mosad, agentul pinguinilor, al antarctidei, al caracudei s.a. Daca eram in locul vostru ii calcam in picioare. Dar nici acum nu e prea tarziu, la urma-urmei ne-au jignit pe toti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *