Categorii
Articole

Regele Decebal în creaţia poetică românească

Alături de cronicari şi de istorici, de peste trei secole, de la începuturi la debutanţii din mileniul al treilea, mai mult de o sută de poeţi români şi-au asumat datoria de onoare de a cinsti originile, rădăcinile cele mai adânci ale fiinţei neamului nostru.

Alimentată la focul viu al marilor probleme care au frământat istoria poporului român, poezia cultă românească  nu putea să ocolească filonul de aur al slăvirii strămoşilor, tema dacică, una din temele majore ale întregii literaturi româneşti, dar şi piatra de temelie a structurilor mentale arhetipale de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi şi care se manifestă dincolo de voinţa şi de intenţiile  noastre.

Tema dacică a constituit subiectul unor teze de licenţă şi de doctorat în istorie şi în litere (filologie), al unor antologii şi studii monografice. De exemplu, antologia Dacica, realizată de Chirata Iorgoveanu-Dumitru şi publicată de Editura Minerva din Bucureşti, în anul 1978, cuprinde optzeci şi cinci de poeţi cu aproape o sută cincizeci de poeme sau fragmente de poeme. În cei douăzeci şi opt de ani care au trecut de atunci s-au adăugat noi creatori şi noi creaţii.

De la Dosoftei la Mircea Florin Şandru, au fost abordate genurile epic, liric şi dramatic, sau o împletire a lor, cu versificaţie clasică, populară ori în vers liber, ode, imnuri, rugăciuni, psalmi, meditaţii, cântece, scrisori. De la poeţi aproape necunoscuţi astăzi, la poeţi de geniu şi de talie universală, Eminescu, Arghezi, Blaga sau Nichita Stănescu, de la poeme şi epopei naţionale până la scurte poezii privind rostul nostru în lume, remarcăm diversitatea perspectivelor şi a mijloacelor tehnice şi artistice.

Tema dacică a invitat şi invită poeţii români la o confruntare cu necunoscutul şi imprevizibilul din noi, cu acel adânc ocean sau cu acea faţă nevăzută a lunii, din care creşte, în clipe de furtună sau în amieze de calm, chipul nostru de acum, într-o eternă primenire, într-o nemăsurată sete de absolut. Cine suntem, în fond, ne-o spun, până la urmă, vârstele poeziei.
Astfel îşi încheia scriitorul Paul Anghel o incursiune în universul fascinant al acestei lumi, pe care încercăm să o explorăm împreună cu dumneavoastră.

Trebuie să spunem, de la început, că fiecare poet se opreşte asupra unui element mai concret sau mai abstract al culturii şi civilizaţiei dacilor, un eveniment sau un detaliu istoric, cunoscut sau inedit, real sau imaginar, adevărat sau fals, uneori. Cele mai înălţătoare dintre aceste creaţii poetice sunt cele în care strămoşii “învie” în faţa noastră sau ne invită să călătorim cu sufletul în lumea lor.

Avem datoria să atragem atenţia că multe din aceste încercări poetice pornesc de la premiza falsă că înfrângerea şi distrugerea Regatului Dac de către Imperiul Roman ar fi fost un eveniment pozitiv şi, prin urmare, benefic pentru formarea şi evoluţia poporului român. Dacă am extrapola acest raţionament, ar trebui să aducem “prinos de glorie şi de recunoştinţă” tuturor împăraţilor “pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, de la “Dariu al lui Istaspe” până la cele douăsprezece invazii ruseşti din ultimele trei secole.

Pare plăcut să-l însoţim pe Gheorghe Asachi (1788-1869), care, ajuns la Roma, în faţa Columnei lui Traian, consideră că:
Un român a Daciei vine la străbuni, ca să sărute
Ţărna de pe-a lor mormânturi şi să-nveţe-a lor virtute !

Dar ne întrebăm, despre ce virtute vorbeşte, a dacilor sau a romanilor ? Aici suntem nevoiţi să precizăm că atitudinea îngăduitoare, uneori chiar recunoscătoare, faţă de aşa-zisa acţiune civilizatoare a cuceririi romane şi acceptarea absurdei teorii a romanizării dacilor, concepţia idilică a naşterii poporului român din “înfrăţirea dintre daci şi romani”, influenţează în mod negativ autenticitatea trăirii poetice şi, în ultimă instanţă, calitatea însăşi a creaţiei.

Să ascultăm deci îndemnul lui Cezar Bolliac (1813-1881):

Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun,
Că iată sună ora, şi geniul cel bun
Să îmble început-a pe tot pământul tău
………………
E geniul Daciei, e zeul tutelar
Ce, din ruine-afunde, al Daciei hotar
Se scoală să măsoare “c-un milion de paşi”.

Dacă ar fi să alegem între erudiţia pedantă a “latiniştilor” şi stângăcia ori naivitatea “daciştilor”, i-am prefera pe ultimii. Iată un fragment din Judecată, alegere şi hotărâre pentru începutul Ţării Româneşti şi starea întru care este acum supt domnia grecilor fanarioţi, leatul 1818, în care Zilot Românul (1780-1850), meditează la soarta strămoşilor noştri:
Dachii stătură:
Minuni făcură,
Cum sunt ştiute
În cărţi trecute;
Pre chiar romanii,
Lumii tiranii,
Aşa-i aduse
Supt bir îi puse.
Minune mare !
Romanii, care
Purt-atunci nume
Grozav în lume,
Atât să scază:
Supt dachi să cază.
Dar nu-i minune
Dacă vei pune
Nainte ţie
Acea frăţie,
Acea unire
‘Ntr-o glăsuire,
Cu vitejie,
Cu vrednicie,
Fără trufie
————-
De vei răspunde
Că acum unde
Dachii s-ascunde ?
Ei ar răspunde:
Unde-s romanii,
Lumii tiranii ?

Pentru că marele rege Decebal este întruchiparea însăşi a spiritului de libertate şi independenţă al strămoşilor noştri, este firesc să vedem că personalitatea sa, evenimente şi momente ale existenţei sale măreţe şi tragice în acelaşi timp, constituie elemente care declanşează înălţarea edificiului poetic.

Să-l însoţim pe Vasile Alecsandri (1821-1890), care, păşind pe “Valul lui Traian”, vede proiecţia măreaţă a luptătorului pentru apărarea regatului său:

El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală
A săpat, în primul secul, o triremă ideală,
Sau ca frânghia destindă a giganticului arc
Ce-l purta, luptând cu Roma, Decebal, falnic monarh.

Decebal este vrednic să fie personaj de epopee şi mulţi au fost cei care au invocat muzele pentru a putea realiza un asemenea proiect. Amintim doar câţiva dintre ei: Dimitrie Bolintineanu (1819-1872) (Traianida), Alexandru Pelimon (1822-1881) (Traian în Dacia. Rezbelul romanilor cu dacii, la anul 102-105), George Baronzi (1828-1896) (Daciada), Aron Densuşianu (1837-1900) (Negriada), Mihai Eminescu (1850-1889) (Decebal), Cicerone Theodorescu (1908-1973) (De bello dacico, publicată postum, în 1989)  Tudor George (1926-?) (Dacica. Epopee naţională în sonete, 1984). Deşi le-am trecut alături pe aceeaşi listă, proiectele au valori şi locuri extrem de diferite în istoria literaturii române şi în edificarea unei conştiinţe naţionale sănătoase.

Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de externe şi ministru al culturii şi cultelor în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, autor al unei monografii închinate cuceritorului şi distrugătorului regatului dac  (Viaţa lui Traian August, fundatorul neamului românesc, 1869), unul dintre iniţiatorii cultului absurd al invadatorului ţinuturilor străbune, nu putea să-l aşeze pe Decebal în epopeea sa Traianida, în adevărata sa lumină. Cu greu s-ar putea găsi câteva versuri memorabile, deşi autorul nu era chiar lipsit de un oarecare talent.

Alexandru Pelimon este un biet versificator, fără talent şi, mai ales, fără simţul limbii române. Aron Densuşianu, mai degrabă lăsându-se dus de inerţia latinistă, decât convins de argumentele “daciste” ale fratelui său Nicolae, încearcă să zugrăvească mai echilibrat conflictul daco-roman, dar insistă asupra episodului morţii lui Decebal:

Măreţul rege cade şi-al morţii somn de fier
Etern i-nchide ochii, iar sufletul s-avântă
Lăsându-i corpul rece, ameninţând, la cer.

G. Baronzi, în schimb, concepe, în epopeea sa Daciada, o înfruntare imaginară între împăratul roman şi regele dac, aşezaţi fiecare pe câte un mal al Dunării:

Pe cel mal descindea marele Traian,
Sta pe-o stâncă verde nalt ca un Titan;
Pe cest mal, dincoace, mândrul Decebal
Sta pe-o stâncă neagră ca pe-un piedestal.
Nalţi ca două turnuri, amândoi păreau,
Frunţile lor norii le încununau:
Ca dintr-un luceafăr mai strălucitor
Se vărsa lumina împrejurul lor.

Cu stângăciile de rigoare, datorate desigur poetului, Decebal  se adresează cotropitorului, după modelul dialogului imaginar dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid din Scrisoarea III a lui Eminescu:

Ce auz, Traiane ! Ce văz oare eu ?
Vii s-aduci robia în coprinsul meu ?!
Dacă eşti un Cezar, cum te şi numeşti,
Dar nu-ţi las eu ţara s-o batjocoreşti,
Ţara mea e tare şi poporul ei
E crezut în Roma ca popor de zmei.
Voi ce-n toată lumea sunteţi mari şi tari,
Nu uitaţi că-mi sunteţi mie tributari.
——————————-
Dacia e mare şi pământul ei
E pământ de aur, locuit de zei,
Plin de munţi, cu codri deşi şi înnodaţi,
Care-nfruntă norii de peste Carpaţi.
De la Marea Neagră până-n Tisa sus,
Soarele cel dacic încă n-a apus…

Se ştie că, în perioada studenţiei  berlineze, Mihai Eminescu a schiţat, în manuscrisele sale, planurile unei epopei, al unui ciclu conform teoriei metempsihozei şi al unei drame în versuri, toate avându-l ca temă centrală Dacia şi destinul tragic al regelui Decebal. Chiar dacă proiectele nu au fost realizate în forma concepută iniţial, Eminescu a creat ample fresce ale Daciei pământeşti:

Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

dar şi ale Daciei cereşti:

Acesta-i raiul Daciei veche.-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari, viteze, ale-eroilor Daciei,
După moarte, vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai,

fresce care au fost şlefuite de mai multe ori de către poet şi folosite în arhitectura unor întinse poeme cum ar fi: Sarmis, Gemenii,  Memento mori sau Odin şi poetul.

Foarte des citatul poem “Rugăciunea unui dac” ne introduce în nuanţele filozofice şi teologice ale relaţiilor dintre om şi divinitate, reprezentată de zeul suprem Zamolxe, căruia îi sunt recunoscute puteri cosmogonice, atotcreatoare:

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată,
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre ! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii !

Spre deosebire de înaintaşii săi, dar şi de poeţii care au venit după el, Eminescu nu-l socoteşte pe Decebal un muritor ajuns rege, ci îi dă dimensiuni mitice şi profetice. După ce este martor mut al opţiunii conducătorilor politici şi militari ai dacilor, care:

Vor mai bine-o moarte crudă decât o viaţă sclavă;
Toarnă-n ţestele măreţe vin şi peste el otravă,
Şi-n tăcerea sânt-a nopţii ei ciocnesc, vorbesc şi râd.

Râd şi râsul însenină adâncita lor paloare.
Se sting una câte una faclele mirositoare,
Se sting una câte una vieţile ducilor daci.

Decebal, parcă trecut deja în rândul zeilor, se adresează învingătorilor vremelnici:

El vorbeşte. Şi profetic glasu-i secolii pătrunde:
Sufletu-i naintea morţii luminează-a vremii unde;
Gândul lui – o prorocie, vorba lui – mărgăritar:
—————————————————–
– Vai vouă, romani puternici ! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege ! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – dispera-vor cei cuminţi.

Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare
Prizărite, tremurânde trec – o lungă acuzare –
Târând sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi.
Voi nu i-aţi lăsat în voia soţii lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire,
Soarta lor vă e pe suflet – ce-aţi făcut cu ele ? Voi !

Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă oceàne ?
Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane,
Lava de evi grămădită o reped adânc în cer,
Prin a evului nori negri – de jăratic cruntă rugă
Către zei – ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă –
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.
Dezlănţuirea geologică împotriva imperiului care încalcă legile divine este, după cum se vede, mult mai vehementă decât cea invocată de Mircea cel Bătrân în Scrisoarea III:

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman ţi-este.
Duşmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de veste.

Poate la fel de cunoscut ca poemul Rugăciunea unui dac şi fiind uneori atribuit în mod greşit tot lui Eminescu, este poemul Decebal către popor scris însă de George Coşbuc (1866-1918). Poetul îşi imaginează un cuvânt de îmbărbătare adresat de rege viitorilor eroi, înaintea luptei:

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut !
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
              Mai vrem şi-al doilea rău ?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori !
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit:
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit.
……………………………
……..Dar cine-i viu
Să râdă ! Bunii râd şi cad !
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad !
—————————
Eu nu mai am nimic de spus !
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut ! Puterea este-n voi
Şi-n zei ! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi !

Cauzele confuziei amintite ar putea fi tema comună, atitudinea filozofică asemănătoare şi, desigur, râsul cu care ducii daci, la Eminescu, în Memento mori, şi luptătorii daci, la Coşbuc, în acest poem, întâmpină moartea ca pe o înălţare la Zamolxe.
Dintre poeţii militari, cel mai cunoscut este autorul poeziei Pui de lei, Ioan Neniţescu (1854-1901),  Versurile sale, din poezia Moartea lui Decebal:

La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal
Ce-a-nfrânt popoare multe de jos şi de pe cal,

au fost preluate în manualele şcolare şi au constituit mierea ce ascundea pilula amară a teoriei privind împăcarea postumă dintre romani şi daci. Într-un alt poem, intitulat Cei doi strămoşi, Neniţescu îşi imaginează un idilic dialog postbelic, post-mortem şi post-factum, între Traian şi Decebal:

În nesfârşitul cer, pe-un nor de raze lin, Traian pluteşte,
Pe-un alt nor, tot de raze, iată şi Decebal că mi-l soseşte:
“Aveam o vorbă, împărate, acuma, veacuri unsprezece
S-au împlinit, de când cu râvnă în calea ta tot cat a trece.”
Traian stă locului şi zice: “Grăieşte, harnicule rege,
Ce cu viteaza-ţi spadă Romei şi cu săgeata scris-ai lege.”

Continuând în această logică, fostul împărat se adresează poporului român, pe care-l numeşte “copilandrul Europei”:

Înalţă-te, popor de luptă… prunciei mele stai de pază.
 Ia, dară, facla Libertăţii, şi-adânc în zare luminează,
Spre Orientul cel sălbatic, ce încă n-a văzut lumină !
Arată-i tu a propăşirei curată rază şi senină !

Poeţii mai apropiaţi de vremea noastră, fără a părăsi episodul morţii, au încerca să pătrundă misterul naşterii lui Decebal, integrându-le mioritic pe amândouă. Iată un fragment din poemul lui Ion Brad Decebalus per Scorillo:

Pe actul de naştere – vie pecetea,
Foamea de fiinţă, aprigă setea,
Decebal fiul scoborâtor
Din Scorilo muntele,
Scorilo pădurea,
Scorilo regele ogor,
Decebal fiul,
Decebal ultimul,
Decebal soarele răzvrătitor.

Nu te mira, sângele meu !
——————————
Nu te cutremura, creştetul meu !
Şi-n tine s-a-ntors
Decapitatul,
Spaima Romei de marmură,
Capul lui păduros.

N-auzi cum cântă
Un fluier de fag,
Un fluier de piatră,
Un fluier de os ?

Ne merge la suflet fineţea intuitivă a poetului Marin Mincu:

Decebal n-a murit;
El doar s-a mutat în Ceilalţi,
Simplu, cu un gest nevăzut,
Cum ar trece floarea în fruct
Când se schimbă anotimpul;
Eu, scribul, am păstrat lamura
Celor grăite până în ultima clipă…

Pornind de la constatarea simbolică şi insolită că:

Ţara e o columnă cu trunchiu-n Decebal,
Ţara e o columnă cu Decebal în ea,

Adrian Păunescu vede cum poporul român îi ridică:

Lui Decebal columnă, căci merită columnă,
Rivală şi alături de cea a lui Traian.
În cosmos e columna lui Decebal înfiptă,
Trăind destinul veşnic al calului troian.

Iar în alt poem, intitulat Părintele nostru:

Lucrăm la columna lui Decebal !
……………………………………
Creşte columna lui Decebal !
……………………………………
Arde columna lui Decebal
………………………………
Decebal, Decebal, Decebal
Trebuie-n veci neuitat,
Suie columna lui Decebal
Şi peste a celuilalt.

 

un articol de Prof. dr. Mihai Popescu

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Un răspuns la “Regele Decebal în creaţia poetică românească”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *