Alexandru cel Mare – oaspete neinvitat în țara GEȚILOR. Cum au decurs ostilitățile?

Categories ArticolePosted on

Cu peste trei secole înainte de nașterea lui Hristos, Alexandru cel Mare a venit, nechemat, să se războiască cu tribalii de la sudul Dunării și, cu acest prilej, a făcut cunoștință și cu strămoșii noștri geți. De pe urma acestei întâlniri au rămas, la cronicarii antici, câteva mențiuni. Acestea sunt foarte prețioase, în măsura în care ne oferă informații despre modul în care trăiau strămoșii noștri acum 2300 de ani.

Neamul tribalilor, cei împotriva căruia venise cu oaste cel mai mare cuceritor al Antichității, făcea parte din măreața familie a tracilor. Armata lui Alexandru, elev al lui Aristotel, avea o organizare și o tactică de luptă în fața cărora au capitulat, ulterior, numeroase armate formidabile ale Antichității, astfel că tribalii au evitat o confrunare directă, deși erau pregătiți să se apere.

Urmărindu-i pe tribali și pus pe harță, Alexandru cel Mare va face și o incursiune pe teritoriile strămoșilor noștri, cu toate că aceștia nu-l deranjaseră cu nimic în mod direct, deși poate că i-ar fi sprijinit pe tribali. Oricum, cei puși pe construit imperii nu trebuie să fie deranjați, pentru a căuta și găsi prilej de gâlceavă.

Înșiruind popoarele care locuiesc pe malurile Dunării, Arrianus, cronicarul care relatează incursiunea lui Alexandru la nord de Dunăre, îi amintește pe celți, pe iazigi, pe sauromați și, în fine, pe geți, despre care spune un lucru uimitor: că „se fac nemuritori”. Cum reușeau să se facă nemuritori strămoșii noștri? Mulți ar vrea s-o știe!

Nereușind să dea o luptă decisivă cu tribalii, care se refugiaseră pe un ostrov, Alexandru a decis să se facă oaspete neinvitat pentru geți. Arrianus ne informează că pe malul de nord al Dunării se și strânseseră o mulțime de războinici geți. Erau circa 4000 de călăreți și vreo 10.000 de ostași, ca pedestrime.

De aici putem deduce câteva lucruri:

– încă de acum 2300 de ani nordul Dunării era foarte bine populat, judecând după numărul de bărbați capabili să poarte arme,

– organizarea socială era bine pusă la punct, de vreme ce obștile puteau mobiliza într-un timp foarte scurt peste 10.000 de ostași, un număr foarte mare pentru acele vremuri,

– gradul de coeziune socială al strămoșilor noștri și capacitatea lor de a se aduna în număr mare pentru a-și apăra familiile și pământurile sunt admirabile, pentru noi, cei de azi. Chiar sunt un exemplu!

Alexandru nu dispunea de suficiente ambarcațiuni, pentru a-și transfera trupele cu rapiditate și în număr mare, peste Dunăre. Din acest motiv a ordonat să fie rechiziționate toate bărcile pe care localnicii trăitori pe țărmul Dunării le dețineau, pentru trasportul ostașilor. Traversarea Dunării a fost efectuată noaptea, pentru a evita riposta geților și a-i lua prin surprindere. Ajunși în dreapta Dunării, pe țărmul getic, oastea a dat de nesfârșite câmpii cultivate cu grâne.

Năvălitorul și-a pus pedestrimea înainte, care urma să culce grâul cu ajutorul sulițelor, în vreme ce cavalerii veneau din urmă. Deoarece oastea străină a avut ceva de luptat până să răzbească prin ogoarele cultivate, reiese lesne că strămoșii noștri nu lăsau pârloagă pământurile roditoare și că agricultura avea un rol economic însemnat.

Conform lui Arianus, geții au fost surprinși de îndrăzneala macedonenilor și de faptul că, fără să fi construit un pod de vase, au trecut Istrul, marea barieră naturală de apărare. Atacul oastei macedonene a fost scurt și puternic. Cavaleria macedoneană era invincibilă iar pedestrașii în armuri solide erau greu de contracarat.

După un atac al cavaleriei dușmane, ne spune Arianus, oastea adunată de către strămoșii noștri s-a retras către oraș, spre a-și salva familiile de la pieire sau sclavie. Ca să nu fie, cumva, încercuiți, invadatorii au păstrat în permanență legătura cu țărmul, dar și-au pus cavaleria înainte, înaintând cu prudență către orașul getic.

Deși bine populată, așezarea era „slab întărită”, după cum ne informează istoricul . Acest lucru se explică prin faptul că geții se simțeau, în general, în siguranță pe propriile pământuri, chiar fără a fi la adăpostul unor fortificații puternice.

Realizând că nu puteau opune rezistență nici în interiorul orașului, războinicii geți și-au luat familiile și o mică parte din avut, cât au putut să strângă, și s-au retras în pustietăți, mai înainte de a ajunge la ei cotropitorii.

În fruntea luptătorilor săi, Alexandru cel Mare a pătruns în interiorul așezării și au sustras tot ceea ce era de valoare. În timp ce Alexandru și însoțitorii săi se distrau de minune prin incendierea și nimicirea locuințelor așezării, doi oameni de încredere, Meleagru și Filip, supravegheau și dirijau cordoanele de ostași care transportau prada de război către ambarcațiuni.

După ce așezarea a fost rasă de pe suprafața pământului și bunurile confiscate au fost trecute Dunărea, Alexandru cel Mare n-a omis să le mulțumească lui Zeus și lui Heracle, dar și Istrului, pentru că i-au îngăduit să calce pe pământul getic și să se înapoieze mai bogat.

Nota mea (Daniel Roxin): „Aceasta este doar perspectiva dată de un istoric grec. Realitatea s-ar putea să fie alta pentru că apare o întrebare simplă: De ce Alexandru Macedon nu s-a mai întors niciodată pe pământul getic, dacă era așa de bogat și la îndemână? Pare curios, nu? Ținând cont de modul în care au evoluat lucrurile după aceea, relatările lui Arianus par mai degrabă propagandă politică. E mai credibil să ne gândim la faptul că Alexandru cel Mare a avut parte de o rezistență serioasă din partea geților, care l-a descurajat și l-a făcut să se reorienteze. Pentru că altfel, nu avea niciun motiv să nu își extindă imperiul și la nordul Dunării, lucru pe care nu l-a făcut și nici nu l-a mai încercat vreodată! Ori regatul geților era cunoscut ca unul bogat în aur, sare și grâne încă de dinainte de Alexandru. Cine și-ar fi refuzat o pradă atât de importantă (dacă era ușor de luat) pentru care, mai târziu, împăratul Traian a mobilizat toată armata disponibilă a Imperiului Roman? Deci…”

Continuare articol: În istorie, imaginea lui Alexandru cel Mare este, în genere, una pozitivă. Așa ni-l prezintă și filmele artistice. Dacă un individ oarecare îl atacă pe un altul, deposedându-l de bunuri prin utilizarea forței se numește tâlhar. Și așa s-a numit dintotdeauna.

Dacă un individ ajunge să conducă zeci de mii de soldați și, în fruntea lor, atacă, subjugă și deposedează de averi un popor (sau mai multe) se numește mare împărat ori un viteaz cuceritor. Cea mai serioasă lipsă de realism apare, însă, când e numit… erou civilizator!

Autor: Tomi Tohăneanu

Sursă: „Dacia în autorii clasici”, G. Popa Lisseanu

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Lasă un răspuns