DACII – baza etnică a poporului român

Categories ArticolePosted on

Tweet

Articolul Limba română, mamă, prin pelasgă, a latinei constituie o răsturnare a problemei, o reaşezare din temelii a situaţiei. Era vorba însă numai de o cotitură sub raport lingvistic.Să vedem dacă problema nu se pune tot în felul acesta şi sub raport etnic, de la popor la popor, de la Daci la Romani. Mă refer la teza tradiţională, exprimată cu farmec arhaic (dar atât) de Grigore Ureche, că «noi de la Râm…».

E vorba de reexaminarea vechiului concept de romanitate, pe plan european, şi îndeosebi romanitatea poporului român, despre care am învăţat că s-a format printr-o sinteză daco-romană, rolul precumpănitor atribuindu-se Romanilor, ca să ne putem mândri şi noi cu ei.

Nu fără sfială abordez această problemă, de teamă să nu rănesc o anumită sensibilitate, creată de tradiţie în care am crescut: Să nu fim noi «urmaşii Romei»? «Din coasta Daciei şi-a Romei în veci s-or naşte pui de lei». în fond nu vreau să slăbesc mândria de a fi «romani». Suntem Romani însă într-un sens nou.

Emit, aşadar, această ipoteză pe de o parte din convingerea că eventuala ei adoptare ar fi net în favoarea noastră, punându-ne pe picior de egalitate cu Romanii, iar pe de altă parte pentru că adevărul trebuie căutat şi aflat şi, în sfârşit, pentru că , chiar dacă nu ar fi acceptată, această teză ar fi totuşi utilă, prin sugestiile ei, cercetătorilor, români şi străini, ai istoriei originilor poporului Romei.

Această ipoteză ar fi fost de neimaginat dacă poporul roman ar fi fost autohton în Italia şi nu ar fi ajuns acolo plecând din aria noastră, dintr-un habitat comun. De asemenea, ar fi fost improbabilă, dacă acest popor ar fi fost unitar la origine, rămânând unitar şi neamestecat şi în Italia, dar n-a fost cazul.

Şi în această problemă mă bazez tot pe mărturiile anticilor, ca şi pe opi¬niile unor istorici şi arheologi moderni de renume şi cu mare autoritate, pre¬ferând străinii, pentru evitarea acuzaţiei de subiectivism naţional.
Menţionez că majoritatea argumentelor pe care le voi aduce au fost amintite în articolul anterior. Unele vor fi totuşi repetate.

Chiar punerea problemei porneşte de la un autor străin. Nu cumva ar trebui reconsiderat – se întreba un autor italian – însuşi conceptul fundamen¬tal de romanitate?Intr-adevăr, reconsiderarea a şi început. Istoricul şi filologul francez Pierre Grimal, în lucrarea Civilizaţia romană (2 voi., Bucureşti 1973), este de părere că «civilizaţia orientalizantă a Etruscilor (Traci plecaţi din Frigia Asiei Mici) din Italia Centrală a secolului VIII î.e.n., venită după civilizaţia terra-mare (sec. XII) şi în sânul civilizaţiei villanoviene (începută la sfârşitul mile¬niului II), dar în opoziţie cu ea, nu reprezintă o imigraţie masivă a unui popor oriental, ci renaşterea, mai curând, pe plan cultural, sub influenţa contribuţi-lor noi, venite din Orient, a elementelor etnice imigrate din lumea egeeană cu multe secole în urmă» (sec. XIII-XII). «în acelaşi mod se modifică ideea tra¬diţională pe care şi-o fac istoricii cu privire la originea oraşului Roma» (Azi se afirmă că numele este etrusc. După Lexikon der Weltgeschichte, v. 2634, el provine de la tribul etrusc rumla.

După Hellanikos, el e numele dat de Enea după numele unei troience dintre cele cu care a venit, Rum. Nu cumva e Ramul lui Grigore Ureche? După W. Schulze, provine de la ruma, o gintă etruscă. Idem după G. Herbig) «şi la natura însăşi a noţiunii de romanitate, în această perspectivă, sinteza postulată de scriitorii antici între elementele italice şi imigranţii orientali, sinteză simbiozată de căsătoria între Enea şi Lavinia, fiica regelui Latinus, n-ar reprezenta un vis de poet, ci o realitate».

E drept că poporul roman (sărac, viteaz) s-a autodefinit în opoziţie cu opulenţa şi moliciunea celui etrusc, însă «dacă înaintăm în trecut, pe cursul istoriei, opoziţia devine mai puţin clară şi putem să ne întrebăm dacă Latinus nu s-a învederat şi el odinioară receptiv faţă de influenţele venite de pe mare şi dacă, chiar în zorii preistoriei, nu încolţiseră acolo, la gurile Tibrului, ger¬menii culturali chemaţi să se dezvolte mult mai târziu, când, în epoca istorică, curentele comerciale emanate din Grecia au început să elenizeze cu adevărat pământul latin. în orice caz, nu are sens să opunem a priori o Romă monoli¬tică, de pură esenţă ariană, unei Grecii impregnate de gândire orientală.

Dacă Indoeuropenii au impus limba lor în Laţium, în vreme ce Etruscii păstrau până la începutul Imperiului vechiul lor dialect pelasgic, în alte privinţe, mai ales în materie de credinţă şi de rituri, şi chiar în politică şi organizarea socială, vechea comunitate mediteraneană marca prin amprenta sa de naştere ereditatea oraşului care urma să se nască {Op. cit., p. 13). în ce priveşte origi¬nea etruscă, am înclinat spre teza lui Maclver, Bosch-Gimpera ş.a., că au venit din Asia Mică şi că erau Traco-Frigieni, după ceramica de stil troian, texte egiptene, onomastică etc, deşi Herodot îi aduce din Lidia.

Aşadar, Latini, Etrusci, vechi băştinaşi indoeuropeni, vechi Egeeni, Greci, constituiau un amestec flagrant şi nicidecum puritatea unei rase. Mai erau şi dominaţi de marea superioritate culturală etruscă. Dar conceptul de romanitate trebuie modificat. Pentru teza noastră, cercetările moderne deschid noi perspective, care impun o «reaşezare» a problemei.

Menţionez că am lăsat intenţionat la o parte o mulţime de componenţi ai romanităţii: preistoricii Liguri, Siculi, Indoeuropenii Falisci, Osci, Umbrieni, Sabini (Veştinii, Polignienii, Marşii, Hirpinii, Picenienii, Lucanienii ş.a.); n-am citat nici Galii (Insuboii, Cenomanii, Boianii, Lingonii, Senonii instalaţi în Italia septentrională din sec. VI î.e.n.), nici Sicanii, Auruncii, Mesapii şi Iapigii din Apulia, ori Volscii, vecini ai Romei, Samniţii ş.a., pentru a nu reduce romanitatea doar la un mixtum compositum…

Relev însă faptul esenţial că Romanii s-au considerat în mod unanim şi totdeauna urmaşi ai Troienilor care, uniţi cu aborigenii – ce suferiseră şi ei puternice influenţe egeene, «locuitorii primitivi ai Laţiului, vânători pe jumătate nomazi, adoratori ai forţelor pădurii, născuţi ei înşişi din trunchiul arborilor» – au dat naştere Latinilor.

Dar o credinţă unanimă, chiar dacă ar traduce un mit, nu trebuie trecută cu vederea pe motivul că lipsesc încă unele confirmări istorico-arheologice absolut precise. O astfel de credinţă trebuie aprofundată cu perseverenţă. Unele mărturii s-au şi descoperit. Ea are un caracter unificator, chiar unul formator: modelează mentalitatea, conştiinţa poporului, îi structurează sufletul şi-i deschide astfel evoluţia istorică.

Pierre Grimal relevă că astfel de «povestiri reflectă tot atâtea convingeri profunde, tot atâtea atitudini determinante pentru gândirea romană. De aceea, oricine încearcă să surprindă geniul roman în secretul lui, trebuie să ţină seama de ele, pentru că ele reprezintă tot atâtea stări de conştiinţă, mereu prezente în sufletul colectiv al Romei» {Op. cit., p. 17).

Elveţianul Bachoffen compară importanţa extraordinară a legendei lui Enea cu aceea a lui Wilhelm Tell, acestea fiind «elemente de forţă, cu influenţă hotărâtoare pentru evoluţia unui neam»; Romanul îşi recunoştea în ea «destinul şi ideea dominantă a neamului său». De amintit şi afirmaţia lui G. Devoto: «în Italia, civilizaţia este în definitiv rezultatul amestecului imigranţilor indoeuropeni cu indigenii preexistenţi». De asemenea, Bosch-Gimpera afirmă că poporul roman n-a fost constituit numai din curiile patriciene, ci era socotit roman şi elementul accesoriu reprezentat prin plebe şi, cu timpul, s-a produs amalgamarea cu alte popoare cu origini diverse» (Les Indoeuropeens. Problemes archeologiques, Paris 1961, p. 90).

Caracterul compozit al romanităţii este afirmat şi de Guido A. Man-suelli în Civilizaţia Europei vechi (Bucureşti 1978) şi de către mulţi alţii. In legătură cu romanitatea Românilor, mai există şi un aspect pe care aş îndrăzi să-l sugerez: contribuţia Pelasgilor şi Traco-Dacilor la geneza poporu¬lui roman. Să răsturnăm adică problema: poate că nu de la Râm ne tragem…Dacă pentru civilizaţia elenă s-au putut stabili raporturile ei cu Pelasgii care au creat civilizaţia mionică, şi cu Tracii care au creat, împreună cu Grecii, civilizaţia miceniană (cf. V. Pârvan), şi dacă pentru Greci Encyclopaedia Britannica a putut afirma că Valahii-Pelasgi formează «o parte integrantă a tradiţiei şi vieţii greceşti», oare în ce măsură s-ar putea spune aceleaşi lucruri şi despre rolul Pelasgilor şi Tracilor în geneza poporului roman şi a civilizaţiei lui?

Cred că oamenii de ştiinţă ar avea de lămurit următoarele repere:
A. în ipoteza că populaţiile indoeuropene ar fi fost «pelasgice», Pelas¬gii ar fi părinţii poporului roman (grec, celt etc), ca şi ai celui român, care ar fi deci fraţi. In sprijinul ipotezei vine şi lingvistica: pelasga «e mama latinei şi a greacăi» (Niebuhr), ca şi a traco-dacei (A. Vraciu);

B. Ca şi poporul român, prin Traco-Geţi, poporul roman (ca şi Grecii, Celţii etc.) îşi are originea etnică în teritoriile Daciei Mari. Sunt deci popoare înrudite întru indoeuropenism sau arianism. Poporul, devenit ulterior roman, era format atunci din triburi protolatine şi protoitalice;

C. în ipoteza că Pelasgii nu sunt părinţii Traco-Dacilor, ci identici cu ei, atunci Traco-Dacii, oamenii locului (şi Românii, ca urmaşi) ar fi, în calitatea lor de protoarieni indoeuropeni, părinţii Romanilor, Grecilor etc; ai Romanilor istorici, rezultaţi din amestecul triburilor protoitalice şi protolatine cu alte populaţii peninsulare. Ipoteza pare uimitoare, dar numai la început; merită să fie abordată şi aprofundată. In sprijinul credibilităţii ei ar veni mărimea poporului trac, imensa lui răspândire în afara teritoriilor «Daciei Mari», omogenitatea lui superioară, multipla lui înzestrare (care 1-a făcut capabil să creeze civilizaţia minoică – pelasga şi miceniană – împreună cu Aheii, probabil şi pe cea apenină), vitalitatea, vitejia şi rezistenţa lui milenară, faptul că făcea legătura între ariile lingvistice (cf. A. Vraciu), constatarea că limba lui era cea mai apropiată de arhetipul indoeuropean (cf. I. Russu), avantajul imens că erau «ai locului», continuitatea etno-culturală de-a lungul epocilor (cf. P.P. Panaitescu ş.a.), unitatea incomparabilă a limbii menţinută timp de milenii, înrâurirea altor culturi neolitice şi istorice (până în Finlanda după Pârvan, până în Malta ori chiar China şi Japonia după Bosch-Gimpera şi Mongolia, Indochina şi Birmania după R. von Heine-Geldern), opinia arheologului american Schiller că «istoria începe acolo unde trăieşte astăzi neamul românesc», ideea înaltă a Grecilor despre Traci, consonanţa tezelor atâtor şi atâtor istorici şi arheologi reputaţi că leagănul indoeuropean ar fi tocmai regiunile denumite orientativ «Dacia Mare» etc.

D. Cu privire specială la contribuţia pelasgo-traco-getă la etnogeneza poporului roman şi la făurirea civilizaţiei sale, ar fi de examinat următoarele repere-sugestii, printre altele:
a) . Originea etnică pelasgică (aşadar, traco-dacă) a triburilor pro-toitalice-latine plecate din teritoriile noastre spre Italia în diferite valuri, prin Egee, Adriatică şi nordul Italiei, de prin anii 1.500 î.e.n., devenite ulterior popor roman, cu amestecurile respective multiple: preindoeuropene, ca Ligu-ri şi Sicani, şi indoeuropene. Originea etnică a poporului roman a fost, aşadar, pelasgo-traco-dacă, în mod funciar, preponderent, cu adausuri ulterioare secundare.

b) . Protolatinii din neolitic ajung în nordul Italiei până în Toscana, Laţiu, Campania şi Calabria (cf. P. Laviosa-Zambotti). Civilizaţiile lor con¬taminează pe aceea a Siculilor şi cultura Remedello.

c) . Protoitalicii din epoca brtonzului vin din nordul Balcanilor, prin Adriatică de Jos, introducând dialecte osco-umbriene şi dezvoltând strălucita civilizaţie apenină. Ipoteza mea – pentru care solicit aprofundare – este că aceşti «Osci» erau Tracii noştri, Geţi de pe râul 0(e)scus, Uscudava, Adrianopol.

d) . Tracii şi Friigienii sunt identificaţi în Italia (Veneţia) încă din anii 2.000, de către V. Pisani (în Padua trebuie să fi întâlnit pe Osci şi Umbrieni, sosiţi acolo pe la 2.300 î.e.n.).

e) . Prezenţa Tracilor a fost semnalată atât în răsăritul cât şi în vestul Peninsulei şi în Sicilia.

Dată fiind importanţa acestei prezenţe, amintesc următoarele:
1. După Dionis din Halicarnas, Tracii sunt probabil primii locuitori ai Laţiului. în acest caz, formând şi substratul, rolul lor ar fi cu atât mai complet în geneza Romanilor.
2. Mommsen citează intervenţia Senatului roman pentru «Ilienii înrudiţi», deci pentru Troienii traci. Vezi şi Fr. Boehmer, Rom und Troja, 1951.
3. După Hecateu, oraşul Capua a fost întemeiat de Troieni.
4. După Stesichorus, urmat de Tucidide, Pseudoschylos ş.a., locuitorii Italiei şi Siciliei sunt identificaţi – prin troianul Enea – ca locuitorii statornici. Trienii vecini cu Sicanii au fost numiţi Elymi (în Eryx şi Egesta).
5. După tradiţia poporului roman, consemnată de Enniu, Cato cel Bătrân, Naevius ş.a., Tracii sunt strămoşii Romanilor prin Enea troianul.
6. Herodot ni-i arată pe Traco-Iliri, Veneţi şi Apuli în est.
7. Aristotel afirmă că Latinii sunt fiii Aheilor şi sclavelor troience, rătăciţi cu corăbiile în Italia.
8. După Tucidide, Oscii au venit în sec. XI. Stabili în Campania la 850
î.e.n.
9. Tot sânge trac au mai inoculat poporului roman în devenire şi păstorii traco-geţi care transhumau din Carpaţi şi Balcani până în Apenini, Alpi şi Pirenei. In Italia ei trebuie să fi fost cei care au constituit acele infiltrări, nu «invazie în mase compacte», printre populaţiile apenine, de care vorbeşte P. Laviosa-Zambotti, înainte de civilizaţia Villanova. Argumentele lingvistice ale lui Ovid Densuşianu sunt de necombătut.
f. Alt aport la etnogeneza poporului roman l-au constituit Etruscii, tot Traci (deşi unii se mai îndoiesc), «poporul creator al civilizaţiei Romei şi Ita¬liei» (cf. Ugo Antonelli).
g. Alt reper de examinat atent este formarea sufletească a poporului ro¬man prin religia împrumutată parţial de la Traci.
h. în sfârşit, trebuie menţionată şi dirijarea politică a poporului roman, în unele împrejurări capitale, prin sfaturile competente şi obligatorii ale ora¬colului trac de la Delphi.

Aceasta este romanitatea noastră, romanitate funciară, întru Pelasgi şi indoeuropenism, nu cea derivată prin «colonişti». Intr-adevăr, «coloniştii», dacă au venit, au fost «împrăştiaţi şi în continuă mişcare» (cf. N. Iorga), erau «o masă bizară care nu putea forma naţiunea română» (Idem), «haos de naţionalităţi» (cf. V. Pârvan), «cei mai îndepărtaţi de originea romană» (Iorga ş.a.), ne-agricultori care să poată romaniza (Pârvan) şi în număr mai mic decât înşişi veteranii (după Pârvan, sub 0,09 la sută din populaţia de romanizat), ne-latinofoni şi ne-romani (veniţi din circa 25 de provincii, nu şi din Italia), având la dispoziţie doar 165 de ani (după unii 150), termen mult prea scurt pentru a deznaţionaliza un popor puternic, omogen, cu tradiţiile şi cultura lui spirituală superioară.

Romanitatea noastră e originară, de la sursă (nu adusă ulterior de colo¬nişti), e de un grad mai înalt, o stră-romanitate, o super-romanitate sau cum am zice, mai modern, o maxi-romanitate… De fapt e un prototracism sau un protoarianism carpato-danubiano-pontic. Acesta e sensul romanităţii noas¬tre, demn de popularizat.

Demn de menţionat e faptul că însuşi Traian se lăuda, după anul 106, că este din neamul luiEneas (vezi epigrama lui Adrian, apud Suidas), deci al Troianului frate cu Tracii noştri. în această «romanitate» să-1 acceptăm bu¬curoşi ca … nepot şi să încercăm să-i iertăm că a fost, cum zice poporul despre unii nepoţi, «sabba dracului»… (numai pentru unchi).

Revenind la o anumită sensibilitate, cred că n-ar trebui să ne pară rău că nu mai suntem «urmaşii Romei», pentru că am devenit înaintaşii ei. Ar mai exista încă un motiv pentru a nu regreta: modul cum s-a comportat poporul roman când a întreprins cucerirea lumii. A fost el un model demn de stimat şi de urmat, ca să ne putem lăuda, ca rude?.

Din păcate, toţi marii istorici – italieni, francezi, spanioli, englezi etc. -sunt unanimi în a critica modul în care poporul roman a cucerit lumea; prin vitejie şi disciplină, desigur, menţinută prin cruzime, dar mai ales prin viclenie, prin forţă brută, prin exploatarea dură a ţărilor cucerite, prin strivirea avânturilor democratice şi alierea de fiecare dată cu oligarhiile din diverse cetăţi, lăsate să subjuge mai departe populaţiile… Era un exemplu pregnant de popor cuceritor.

Acesta nu e însă un model de urmat, nici un strămoş de idolatrizat. Nu am avea, aşadar, mare lucru de regretat. E de ajuns să-i reci¬tim cum îi caracterizează marii cunoscători ai antichităţii: Mommsen, Ranke, Gibbon, Toynbee, Carcopino, Grimal, MacKendrick, G. V. Childe şi atâţia alţii; mai ales în cultura sufletului se dovedeau un popor mai curând «terre â terre». Salustiu îi face pe Romani: lacomi de bani, setoşi de putere, plini de rea credinţă, necinstiţi, trufaşi, cruzi, venali, perfizi (Opere, p. 5).

In favoarea ştiinţei istorice româneşti menţionăm faptul pozitiv ce priveşte aşa numita «sinteză» daco-romană în procesul de «formare» a poporului român, termen impropriu, întrucât acesta continuă poporul dac, fiind identic cu el.

Lucrurile au evoluat mai favorabil decât în privinţa «formării» limbii române. S-a recunoscut că în poporul român elementul etnic preponderent este cel dac, nu cel roman. După CC. Giurescu, în Dacia rămăsese intactă cel puţin 3/4 din populaţia dacă.

Mai rămâne de făcut şi pasul următor: recunoaşterea faptului că poporul român (daco-român) nu descinde din «coloniştii» aşa zişi «romani», ci că, dimpotrivă, Traco-Dacii au contribuit în mod fundamental la geneza poporului roman, înrudirea dintre Daci şi Romani fiind de la origini, nu derivată prin colonişti. E de sperat că în urma reaşezării problemei, nici limba geto-dacă nu va mai rămâne tot vitregită, susţinându-se înlocuirea ei cu latina. Lucrurile se vor îndrepta prin înţelegere şi receptivitate la nou.

 

susa: http://basarabialiterara.com.md/

Lasă un răspuns