Dacismul ca reacţie la excesele latiniste. Eminescu: „Fiţi voi romunculi, simt în mine dacul!”

Categories ArticolePosted on

Istoricii latini şi greci din secolele care au urmat cuceririi Daciei, solii Bizanţului la curtea regelui Attila, istoricii bizantini din vremea lui Justinian până aproape de căderea Constantinopolului, cronicarii cruciadelor, dar şi călătorii străini, veniţi din Occident sau din Orient prin ţinuturile noastre, scriau despre valahi (vlahi, blachi etc.), considerându-i urmaşi ai dacilor, impresionaţi mai ales de portul lor, care semăna izbitor cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian din Roma.

Renaşterea, apariţia tiparului şi răspândirea gravurii au favorizat tipărirea, ilustrarea şi repunerea în valoare a textelor antice, inclusiv a paginilor greceşti şi latineşti referitoare la strămoşii noştri geto-daci. Umanistul Nicolaus Olahus, nepot al domnului Ţării Româneşti Dan al II-lea şi al lui Ioan de Hunedoara, ajuns episcop primat al Bisericii Catolice şi regent al Ungariei, se mândrea cu originea sa românească, socotindu-se urmaşul romanilor cuceritori ai Daciei. Unirea Ţărilor Române sub Mihai Viteazul a reactivat amintirea Daciei în conştiinţa europeană. Totuşi, cronicarul Miron Costin, cu studii în Polonia, afirma că „de la Râm ne tragem”, deşi polonezul Martin Cromer recunoştea că suntem urmaşi ai dacilor. În Ardeal, secuii şi saşii se prezentau ei ca urmaşi de drept ai dacilor. Stolnicul Constantin Cantacuzino, după ce studiase în Italia, se îndoia de afirmaţiile unor istorici antici şi îşi exprima scepticismul faţă de primele manifestări ale „teoriei romanizării”.

Unirea cu biserica Romei a provocat revolta preoţilor şi credincioşilor, condusă de Sofronie de la Chioara, şi apoi Revoluţiunea lui Horia, cel numit de adversari Horea Rex Daciae. Derivei latiniste a Şcolii Ardelene îi răspund preoţii şi cărturarii din Moldova şi Ţara Românească, încurajaţi şi de domnitorii fanarioţi, care nu ezitau să se laude că sunt „domni ai Daciei”.

La curţile Franţei, Austriei, Prusiei, Poloniei, Rusiei, Ungariei, ba chiar şi la Înalta Poartă, se conturau scenario geopolitice pentru refacerea Daciei, bineînţeles sub conducerea unui vlăstar dinastic propriu. Contele de Hauterive, secretarul francez al domnitorului Alexandru Mavrocordat, şi Dionisie Fotino, secretarul grec al domnitorului Ion Caragea, scriau deja despre istoria Daciei, la începutul secolului al XIX-lea.

Generaţia de la 1848, prin publicarea Daciei literare (M. Kogălniceanu) şi a Magazinului istoric pentru Dacia (N. Bălcescu şi August Treboniu Laurian), pregătea unirea tuturor românilor sub numele străvechi de Dacia. Delegaţia românilor ardeleni, venită la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, propunea „continuarea unirii” până la realizarea „Regatului Daciei”.

Când „partida latinistă” a impus numele de România şi cultul cuceritorului Traian, Alecu Russo, Cezar Bolliac, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi chiar Alexandru Odobescu au simţit nevoia să-şi pună în lumină rădăcinile dacice. Eminescu însuşi va contribui la acest curent prin creaţia literară şi publicistica sa politică, spunând că în România „totul trebuie dacizat”.

Pentru că Academia Română şi facultăţile de istorie de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi promovau latinismul, Teohari Antonescu şi Nicolae Densuşianu au continuat să înalţe edificiul dacologiei, beneficiind de simpatia tacită a Regelui Carol I.

După realizarea României Mari, atât mişcările politice şi culturale de dreapta, cât şi anvangarda literară şi artistică au exprimat simpatii daciste, având exponenţi în Armata Română (generalul Nicolae Portocală) şi în Academia Română (Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti).

Ocupaţia sovietică şi „glaciaţiunea comunistă” au înăbuşit orice sămânţă naţionalistă, însă „dezgheţul “ din vremea lui Ceauşescu a dus la repunerea în circulaţie, şi ca o reacţie la planurile internaţionaliste de împărţire a României, a ideilor lui Nicolae Densuşianu şi promovarea lor de către conducerea de partid şi de stat. După căderea comunismului, dacismul a fost blamat şi acuzat de „nostalgii comuniste”, dar înlăturarea cenzurii a permis răspândirea fără precedent a dorinţei de a ne cunoaşte mai bine adevăraţii strămoşi, de a studia multidiscciplinar şi transdisciplinar istoria noastră străveche, dincolo de comoditatea unor cercuri academice şi de inerţia unei „tradiţii latiniste”.

În cursul ultimelor patru secole, afirmarea virtuţilor dacice a fost o reacţie firească la exagerările latiniste. Venit în vizită la Densuş, Nicolae Iorga observa „daci noi, de două mii de ani”, care trăiau încă în „raiul pământesc al păstorimii lui Decebal”, după spulberarea vremelnicei stăpâniri romane.

Actuala „clasă politică” românescă a sărbătorit cucerirea romană ca „intrare în Europa”. Să ne amintim cele spunea Eminescu unora dintre contemporanii săi: „Fiţi voi romunculi, simt în mine dacul !”

Prof. dr. Mihai Popescu

 

 

Lasă un răspuns