Decebal, regele erou. Victoriile asupra Împăratului Domiţian

Categories ArticolePosted on

Dintre toate popoarele de la Dunărea de Jos, Romanii văzuseră şi mai ales simţiseră că cei mai primejdioşi, prin numărul, prin organizarea, prin civilizaţia şi îndeosebi prin sufletul lor, netemător de moarte, erau Dacii. Înainte de a-i învinge în ţara lor, pe malul stâng şi în Ardeal, se gândiseră să-i înconjure, fie prin întinderea posesiunilor romane, fie prin barbari, adversari ai Dacilor şi clienţi ai Imperiului. Şi izbutiseră în mare parte. Dacii se găseau, la suirea pe tron a lui Domitian, strânşi din trei părţi de duşmani.

 

Spre miazăzi şi spre răsărit erau provinciile romane: Moesia superioară şi cea inferioară, aceasta din urmă întinzându-se până pe ţărmul nordic al Mării Negre şi având în sfera ei de influenţă şi câmpia munteană; spre apus erau regii clientelari suebi şi iazygi, care dominau câmpia Tisei, nu şi munţii însă, unde Dacii îşi păstrau vechile lor locuinţe. Dacii din regiunea deluroasă şi muntoasă a Ţării Româneşti, din Ardeal şi din Banat riscau deci să fie atacaţi din trei părţi deodată, să fie încercuiţi aproape. Ei trebuiau să spargă acest cerc care se strângea tot mai mult în jurul lor. Se apropia ceasul conflictului decisiv.

 

Conflictul începe în mod favorabil Dacilor. Regele acestora, Duras, povesteşte Cassius Dio, “văzând greutăţile situaţiei, dă de bună voie domnia lui Decebal, pentru că era ager în planurile de război ca şi în împlinirea lor, ştia să-şi aleagă timpul când să năvălească asupra duşmanului, tot aşa de potrivit ca şi momentul când să bată în retragere, era dibaci în a întinde curse, viteaz la luptă, ştiind să se foloseasă înţelept de biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere.”

 

Decebal – i se mai spunea şi Diupaneus sau Diurpaneus – izbuteşte să refacă unitatea politica a Dacilor. Autoritatea lui se întinde peste întreg ţinutul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru; păreau că se întorc vremurile lui Burebista.

 

Conflictul începe printr-un atac al Dacilor peste Dunăre, la sfârşitul anului 85 după Christos. Armata guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, e sfărâmată, el însuşi ucis, iar capul lui, tăiat, e luat ca trofeu de către Daci. Ştirea acestei înfrângeri face pe Domitian să pornească în persoană împotriva lui Decebal; n-ajunge însă pe câmpul de bătaie, ci se opreşte în oraşul Naissus din Moesia (Nişul de astăzi), unde începe o serie de banchete grozave. Armata, între timp, e trimisă înainte cu generalul Cornelius Fuscus. Un izvor antic ne spune că Decebal, văzând mulţimea trupelor trimise contra sa, ar fi fost dispus să încheie pace dar că ea i-a fost refuzată. Atunci a trimis vorbă ca pe viitor dacă Romanii vor vrea să încheie pace cu el, le-o va acorda numai în schimbul unei sume care să reprezinte câte doi oboli de fiecare Roman din Imperiu. Era evident o sfidare. Cornelius Fuscus, pe care Tacitus ni-l descrie, cu prilejul altei expediţii, ca pe o fire aventuroasă, iubind primejdia pentru ea însăşi, pornesşe îndârjit împotriva cutezătorului. Se pare că el a trecut Dunărea pe la Oescus, în faţa gurii Oltului, şi că ar fi urcat pe râu în sus, spre Ardeal.

 

Nu se stie precis locul unde s-a dat lupta; probabil ea va fi avut loc în vreo strâmtoare sau vreun loc accidentat, acoperit cu păduri. Destul că a însemnat un dezastru pentru Cornelius Fuscus şi armata sa şi una din cele mai mari înfrângeri pe care le-au suferit vreodată Romanii. Comandantul suprem al legiunilor, neprevăzătorul Fuscus, a fost ucis; trupele sale măcelărite sau luate în robie, împreună cu o sumă de arme, de maşini de război şi cu steagul armatei (anul 87). Tacitus, ajungând în Istorille sale la povestirea acestei lupte, trece sub tăcere numărul morţilor romani spre a nu face cunoscute proporţiile catastrofei ; nu se poate opri însă – şi aceasta caracterizează gravitatea situaţiei – a nu scrie că nu mai era vorba acum de o luptă pentru respingerea barbarilor, ci se da “lupta pentru apărarea graniţelor şi a existenţei noastre”.

 

Dacă Decebal ar fi îndrăznit să ia în acel moment ofensiva, poate ca toată desfăşurarea evenimentelor următoare ar fi avut alt curs. Fapt este că el nu atacă. În anul următor (88), Domitian, dându-şi seamă de puterea adversarului său principal, trimite un nou comandant, pe priceputul şi viteazul Tettius Julianus. Acesta introduce o disciplină severă în legiunile sale, trece Dunărea pe la Viminacium (azi Costolaţ), în Banat şi se îndreaptă spre Sarmizegetusa. La Tapae, nu departe de Poarta de Fier, pe unde pătrunzi din Banat în Ardeal, s-a dat lupta. Cassius Dio afirmă că Julianus ar fi căzut prin surprindere cu armata sa asupra Dacilor şi că aceştia din urmă ar fi avut pierderi grele. Însuşi locotenentul lui Decebal, anume Vezina, n-a putut scăpa decât prefăcându-se mort şi fugind apoi noaptea.

 

După această luptă, Decebal se teme ca armata romană să nu pornească asupra capitalei. Pentru a o împiedeca, el recurge, ne povesteşte mai departe Cassius Dio la o stratagemă. Pune anume să se taie copacii unei păduri întregi la înălţimea unui stat de om şi-i îmbracă în haine de soldaţi, spre a face pe adversar să creadă că mai are încă în faţa sa forţe importante, gata de luptă. Izvorul citat adaugă că Julianus ar fi fost înşelat de acest subterfugiu şi că Romanii s-ar fi retras. Toată această povestire pare puţin probabilă. Mai curând trebuie să admitem ceea ce ni se relatează mai departe, că Decebal a trimis ambasadori pentru pace. Domitian la început n-ar fi vrut să primească: el pornise lupta în acest moment şi împotriva Quazilor şi Marcomanilor pe care voia să-i pedepsească fiindcă nu-i dăduseră ajutor în războiul împotriva lui Decebal, şi spera să isprăvească astfel, simultan, cu toţi adversarii de la Dunăre. S-a întâmplat însă ca rezultatul războiului împotriva Quazilor şi Marcomanilor să fie defavorabil: armatele romane sunt bătute, şi atunci Domitian se grăbeşte să primească ambasada trimisă de Decebal. Delegaţia de nobili daci, sub conducerea lui Diegis, fratele regelui, a întâlnit pe împăratul roman în Panonia. Ea aducea câţiva captivi din mulţii pe care-i făcuseră Dacii  – restul vor fi eliberaţi abia de Traian  – şi ceva arme. Era doar o aparenţă de supunere. În schimb, Decebal e recunoscut oficial de către Domitian ca rege al Dacilor, încoronarea se face simbolic în persoana lui Diegis; i se dă o sumă de bani anual – cuvântul pe care-l trimisese în batjocură lui Cornelius Fuscus devenise deci realitate, chiar dacă suma nu era aceeaşi  – i se trimit, ca unui aliat, arme, maşini de război, precum şi meşteri şi ingineri pentru construcţiile militare pe care urma să le ridice. În asemenea condiţii pacea era evident onorabilă pentru Decebal ; ea constituia în schimb o gravă atingere adusă prestigiului şi demnităţii romane.

 

Domitian dă serbări mari la Roma şi celebrează un triumf asupra Dacilor. Nu împinge însă îndrăzneala aşa de departe încât să ia şi titlul de Dacicus. Gurile rele din Roma afirmau chiar – şi faptul n-ar mira din partea aceluia care petrecea la Naissus în timp ce legiunile îi erau distruse în Dacia – că obiectele de preţ care împodobeau ca pradă triumful lui Domitian, fuseseră luate în realitate din tezaurul imperial.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946

Sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/10/31/decebal-regele-erou-biruinta-asupra-lui-domitian/

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Lasă un răspuns