Fierul. De la Daci la Români. E uimitor să constatăm că încă găsim în gospodăriile țăranilor români unelte din fier cu simboluri străvechi. Galerie foto

Categories DezvăluiriPosted on

Un articol de Claudiu Stănilă

Un aspect important al civilizaţiei geto-dace, este conturat de prelucrarea la o scară impresionantă pentru perioada La Tene, a metalelor atât preţioase cât şi comune, asupra cărora ingeniozitatea meşterilor daci se face simţită. Plugul de fier şi uneltele agricole, podoabele, în egală măsură arsenalul militar, toate împreună deschizând o ferestră spre universul social, şi după cum vom vedea  spre universul spiritual al acestor oameni remarcabili. Evident o societate care atinge un asemenea nivel de perfecţionare cum este cel al feroneriei ori orfevrăriei dacice, nu poate suferi un dezechilibru în raport cu diferitele ramuri ale activităţilor mrsteşugăreşti şi sociale ca de exemplu arhitectura ori spiritualitatea sub forma unui cult bine închegat. Natura mediului, a fierului în acest caz, a cărui rezistenţă în faţa coroziunii timpului îl plasează undeva între piatră şi lemn, ne permite nouă astăzi să trasăm o fină linie a continuităţii practicilor meşteşugăreşti şi spirituale, de la daci la urmaşii acestora românii.

Ne vom concentra aici pe o caracteristică facilă a feroneriei în opinia mea, observând o continuitate simbolistică, potenţial de natură spirituală, reprezentată printr-o serie de modele, simboluri, incizate pe suprafaţa uneltelor din cele mai comune, transformându-le în cele din urmă în unelte cu o încărcătură spirituală deosebită. Un prim semnal şi ipoteză în această direcţie, aparţine cercetătorilor români Ioan Glodariu şi Eugen Iaroslavschi, care în lucrarea lor Civilizaţia fierului la daci, publicată în anul 1979 atrag atenţia asupra unor descoperiri făcute în capitala statului dac Sarmizegetusa, aparţinând secolelor II î.e.n. şi I e.n. În urma săpăturilor arheologice, care au adus la lumină masive ateliere de prelucrare a metalului, distruse în ultima fază a războaielor daco-romane îngheţând asfel în timp un aspect al activităţilor zilnice din capitala Daciei, o serie de unelte destinate prelucrării metalului atrag atenţia cercetătorilor amintiţi. Dacă uneltele discutate, în acele momente erau în lucru ori erau folosite de fierar în a produce, este greu de precizat, descrierea lor în literatura de specialitate fiind următoarea:

“Tipul X este total deosebit de precedentele atât prin formă, cât şi prin aspect. Braţele gurii (cleştelui de fierărit), puţin arcuite, sunt lăţite la extremităţi în forma unor lopăţele care se ating la apropierea mânerelor. Lăţite în zona nitului, fie cu mânere cvasi-rotunde în secţiune, prevăzute la capete cu un buton sferic (fig. 17), fie dreptunghiulare (pe cea mai mare parte a lungimii), apoi rotunde şi prevăzute cu aceeaşi butoni terminali. De la prima privire atrag atenţia datorită ornamentelor incizate cu care au fost împodobiţi. La două exemplare, primul provenit de la Grădiştea Muncelului şi celălalt de la Cucuiş, ornamentele sunt relativ simple. În primul caz ele constau din câte o linie incizată, paralelă cu marginea lăţită a braţelor gurii, care încadrează două grupuri de câte trei linii tot incizate, dispuse pe părţile exterioare ale braţelor gurii; la al doilea, în aceleaşi locuri se află câte două linii incizate în arc de cerc şi se adaugă proeminenţa nitului. Acesta din urmă prezintă la unul din capete o şănţuire circulară, iar celălalt este introdus şi nituit într-o bucşă de aceeaşi formă. Ornamente mai complicate s-au executat, tot prin ciocănire, pe următoarele două exemplare. Cleştele din fig. 17/3 are partea exterioară lăţită, a braţelor gurii ornamentată cu linii incizate, puncte, cercuri şi trei linii cu incizii în formă de brăduţ, care continuă pe partea exterioară, dreptunghiulară în secţiune, a mânerelor. În aceeaşi zonă mânerele sunt ornamentate pe feţele laterale cu trei linii constând din liniuţe în formă de brăduţ; mânerele continuă apoi în 6 muchii, nu deajuns de regulate, pentru a se termina în câte un buton sferic ce are la bază două inele în relief. Ultimul exemplar (fig. 17/4) se deosebeşte de precedentul prin absenţa punctelor şi a cercurilor incizate în porţiunea lăţită a braţelor gurii, prin imprimarea mai puţin evidentă a şirurilor de linii în brăduţ de pe mânere, prin continuarea mânerelor în bară rotundă şi prin existenţa a trei inele în relief la baza butonilor terminali. Ambele exemplare au nuturi proeminente, la un capăt cu buton cu şănţuire circulară şi la celălat introduse într-o bucşă de formă identică. Ultimele două piese provin din Grădiştea Muncelului şi se datează în sec. I e.n. Analogii pentru formă ca atare (lăţirea extremităţilor braţelor gurii, secţiunea mai întâi patrulateră şi apoi circulară a mânerelor) există în lumea romană, dar fără a avea ornamente. Adaptarea acestui tip de cleşti pentru apucarea unor categorii de piese reiese evident în lăţirea extremităţilor braţelor gurii. Ca atare forma este strict funcţională. În acelaşi timp, felul în care au fost confecţionate, împreună cu migala şi meşteşugul împodobirii lor ne îndeamnă să ne îndoim că erau simpli cleşti cu utilizare obişnuită, cotidiană în atelierul de fierărie. Şi dacă pentru primele două exemplare ornamentul în general simplu nu s-ar împotrivi utilizării lor curente, la următoarele nu mai este aceeaşi situaţie. Totodată însă orice supoziţii –  unele chiar tentante-  privitoare la utilizarea lor ni se par hazardate.” ( CFLD. pag 51,52)

Regretabil, autorii noştrii se abţin în a da curs supoziţiilor, însă, citind printre rânduri, putem aloca acestor incizii o valenţă ritualică, ele reprezentând o îmbogăţire spirituală a uneltelor, făcând asfel din ele şi în egală măsură din ceea ce ele asistă în a produce, veritabile extensii ale universului spiritual geto-dac.

Natura meşteşugului şi modul prin care cunoştinţele ce-l compun sunt transmise, de la meşter la ucenic, ne permite să urmărim o perpetuare a acestor practici, de presupus, pâna în perioada industrializării, în care procesul mecanic la o scară mult mai mare ia locul  micilor ateliere şi meşteşugului tradiţional. Urmărind astfel cu atenţie acest aspect în mare parte ignorat, catalogat drept o manifestre cu un caracter decorativ si prin urmare etnografic, descoperim un număr suprinzător de mare de unelte, predominant topoare de tâmplărie, atât în muzee cum spuneam cu un profil etnografic, cât şi în paginile de internet, atât la vânzare cât şi în colecţii personale. Din perspectiva colecţionarului vine şi această scurtă expunere, fiind eu însumi deţinătorul a trei topoare şi o rindea. De subliniat ar fi faptul că în adevăr în mare parte inscripţiile au un caracter decorativ, ele fiind rezultatul repetiţiei şi reproducerilor de către meşterii fierari a unor modele cunoscute lor dar străine în semnificaţie. Însă, în anumite cazuri ele tind a fi mai mult decât atât.

Abordarea stilistică a modelelor pe care le deţin şi a celor din colecţii şi muzee este identică celei descrise de Glodariu şi Iaroslavschi. Linii de contur, semicercuri punctate, linii drepte. Mă voi opri aici în a introduce rindeaua mai sus amintită, ea, atât prin unicitatea ei cât şi prin elementele incizate, ne permite o mai amplă trecere în revistă a diferitelor paralele unde aceste simboluri ori caractere  cum apar ele numite, pot fi semnalate.

RINDEA:

TOPOARE:

Lăsând la o parte o descriere a procesului tehnic, a diferitelor unelte folosite, inciziile fiind făcute la cald de către fierar, mă voi concentra asupra paralelelor pe care forma inciziilor le permite. Atât în aceeaşi perioadă în care uneltele descoperite în capitala dacilor asistau mâna artizanului cât şi din vremuri imemoriale, obiceiul de a inciza metalul, fie el preţios ori banal precum plumbul cu simboluri rudiment al practicilor spirituale, poate fi observat la greci, la romani ori copţi. O expunere mai amplă a acestui fenomen găsim în lucrarea Tabletele cu Blesteme şi Incantaţii de Legătură din Lumea Antică, editată de John G Gager în 1992. Defixio ori Katadesmoi, definesc lingvistic, în latină ori greacă, tăbliţele din plumb decorate ce servesc practicilor magice, atăt ca petiţii spirituale cu natură benefică, cât şi negativă prin intermediul blestemelor. Exemple de uz ale acestor practici sunt larg răspândite în lumea antică, ele numărându-se în ordinul sutelor. O potenţială definiţie a acestor tăbliţe gasim în această lucrare, unde ele sunt catalogate ca; “bucăţi inscripţionate, din plumb, de obicei sub forma unei foi subţiri, cu scopul de a aduce putere supranaturală asupra persoanelor ori animalelor.”

În privinţa celor ce confecţionau aceste Katadesmoi, putem specula o duală caracteristică, una în care cel ce le alcătuia era bine instruit în a compune aceste blesteme, în limitele percepţiilor noastre, el fiind un practicant al magiei, iar în cea dea doua variantă, el fiind un simplu meşteşugar, care tinde spre a reproduce obiecte în scopul comercializării. Consider aceste plăcuţe ca originând din munca ambilor indivizi. Caracteristici simbolistice ale acestor defixio, sunt literele “ciudate”, cu forme şi dimensiuni relativ diferite de la o plăcuţă la alta. O perioadă în care aceste tablete apar sub o formă mai evoluată, o constituie epoca romană ce aparţine secoluliu VI după Hristos. Prezenţa acestor practici, ca obicei bine definit, este atestată de Platon încă din secolul IV înainte de Hristos, când aceste Katadesmoi erau confecţionate gratuit. Studiul făcut asupra unor tablete de plumb descoperite la Bath, aparţinând perioadei romane în Britania, nu exclude participarea unor potenţiali profesionişti care aveau ca activitate construcţia acestor tabliţe, ei dezvoltând un produs final ce prezintă similarităţi în diferite piese, structura textului fiind una fixă şi transmisibilă nefăcând subiectul improvizaţiei ori spontaneităţii. Natura textului diferă de la o perioadă la alta, consemnată fiind simplitatea formelor timpurii descoperite în Sicilia ori Atica, datate între secolul III şi IV î.e.n. şi care conţin doar numele celui vizat, fără o subliniere textuală a naturii blestemului, presupus a fi fost rostit. Unele tablete însă, indică numele zeităţilor cărora aceste placuţe sunt adresate, cum ar fi Hermes, stăpân al Tranziţiei şi Limitelor, patron al călătorilor, ori Persefone, o zeitate a recoltelor. O altă caracteristică ritualică o reprezintă redactarea textului de la dreapta la stânga.

Prezenţa cuvintelor de factură mistică, acele Voce Misticae a incantaţiilor cu alte cuvinte, este mai redusă pe tabletele greceşti timpurii, spre deosebire de cele romane aparţinând secolului I erei noastre şi după. Ca exemple de cuvinte mistice găsim la Greci şase exemple; askion, kataskion, lix, tetrox, damnameneus şi aision. Ele erau văzute ca având abilitatea de a împuternici pe cel ce le poartă, în scopuri paşnice ori agresive sub forma unor lamenuri. O statistică făcută în TBILLA, cu scopul de a contoriza prezenţa acestor cuvinte magice şi a altor forme de scriere considerată pur ritualică cu un caracter fonetic ambiguu, precum şi a caracterelor, simboluri aparent lingvistice dar fără o valoare fonetică însă cu o conotaţie astrologică, ne arată că exemplele alocate romanilor, datate între secolele IV şi V ale erei noastre, ajung la a fi acoperite pe o suprafaţa de 80 ori 90 de procente alocate suprafeţei inscripţionate, spre deosebire de cele timpurii în care ele acoperă cel mult două rânduri. O altă trăsătură evolutivă a tabletelor o reprezintă creşterea numărului de inscripţii alocate numelor zeilor ori a spiritelor. Schiţarea formei umane, aici identificată cu cel avizat, ori a formelor animaliere creşte în intensitate, în egală măsură caracterele private de înţeles, ori cele cu o presupusă conotaţie astrologică. Prin caractere suntem nevoiţi să înţelegem o serie de simboluri ce formează un alfabet magic, şi care, prin natura lor divină, facilitează deznodământul acestor practici.

. Longevitatea acestor convingeri, apare subliniată în lucrarea lui Gager, printr-o reproducrere a satirei aparţinând lui Lucian de Samosata, care scria astfel:

“Dacă nu îmi poţi arăta cum este fizic posibil ca o febră să fie înspăimântată ori o umflătură să fie speriată spre dispariţie de pe vintre de către un nume sfânt ori un cuvânt într- o limbă străină, cazurile pe care le citezi tu rămân simple superstiţii.”

Tot aici găsim argumentele aduse în sprijinul acestor practici de către un neoplatonist, care susţinea că aceste caractere şi cuvunte mistice, sunt “nume străine”, şi care folosite în cunoştinţă de cauză aduc paracticantului puterea divinităţii şi că aceste semne şi-au pierdut puterea când au fost traduse în greacă. Ca urmare, încă din acele vremuri, Lucian de Samosata fiind atestat între 125 şi 180 era noastră, aceste practici erau aprins contestate, atât originea, străină grecilor, cât şi adevărata lor semnificaţie fiind necunoscute. Este convingerea autorului cărţii de care ne folosim, că cei ce comandau, ori cei ce prelucrau aceste tăbliţe nu cunoşteau semnificaţia acestor caractere ori cuvinte magice, în privinţa acestora, aceste manifestări fiind o sursă de mister şi o confirmare necesară a reuşitei blestemului, ele fiind caracteristice spiritelor, doar de acestea putând fi deşcifrate. Chiar dacă originea ori natura acestor elemente era sau nu cunoscută, prezenţa lor este aproape mandatorie pe plăcuţe începând cu secolul II al erei noastre. O mai târzie apariţie a acestor caractere o putem observa în lucrări precum Picatrix, care au servit ca inspiraţie unor autori precum Johannes Trithemius şi Heinrich Cornelius Agrippa devenind în cele din urmă o bine definită deşi ruptă de origine, controversată şi sever sancţionată formă de spiritualitate renaşcentistă. În Picatrix, aceste caractere, a căror inspiraţie sunt stelele şi planetele, trecute pe cositor, pânză ori alte materiale, au darul de a proteja pe cel ce le foloseşte, de intolerabila pestilenţă a muştelor şi şoriceilor din cămară, ori de a fovoriza precum şi defavoriza, prin intermediul graţiei divine, atât pe sine cât şi pe cei cu care  cel ce le foloseşte intră în contact.

 În cele Trei cărţi de Filosofie Ocultă, numele lui Zalmoxis este menţionat o singură dată, în deschiderea lucrării, unde este acreditat ca iniţiator al acestei “Ştiinţe”.

O concluzie adusă acestor rânduri şi o potenţială ipoteză de lucru pentru simbolurile întâlnite pe uneltele tradiţionale româneşti, ar fi că acestea au avut un caracter protector pentru unelte şi în egală măsură pentru utilizator. Erau făcute să aducă prosperitate într-o manieră similară sigiliilor sculptate în lemnăria caselor. Cu siguranţă ele nu au fost exclusive feroneriei, întregul spectru al activităţilor arhaice stând sub amprenta lor. Chiar dacă nu puten suprapune în întregime acestora ritualurile ce înconjoară aceste Defixio, similarităţile simbolistice sunt prea evidente pentru a putea fi ignorate.  Cert este că ele există, ele pot fi văzute pe pereţii muzeelor şi, ca rezolut testament al unei continuităţi, ele încă mai pot fi descoperite în şurile şi atelierele prăfuite, marcă a statorniciei bunilor şi stră-bunilor noştri.

            O legendă spune că atunci când Columb şi corăbiile sale se apropiau de Caraibe, populaţia autohtonă nu putea percepe un lucru atât de străin lor cum o corabie cu pânzele ei putea fi. Şi nu le-au văzut la orizont. Dar totuşi, de la individ la individ, din descriere spre incontestabilă certitudine, pe rând, au ajuns cu toţii să vadă corăbiile, şi orizontul percepţiei lor s-a schimbat.

Lasă un răspuns