Mihai Viteazul şi „ideea Daciei româneşti”

Categories ArticolePosted on

De la retragerea administraţiei romane din Dacia până la întemeierea Principatelor Române, teritoriile locuite de strămoşii noştri au fost străbătute şi ocupate de numeroase populaţii migratoare, unele mai vremelnice decât altele. Imperiul Bizantin, Ţaratul Româno-Bulgar, Imperiul Kazar, Regatul Ungar au pretins că voievozii şi cnezii acestor locuri se aflau printre supuşii lor.

Jocul sferelor de influenţă politică, militară, religioasă ori economică a determinat cancelariile imperiale, pontificale şi regale să conceapă şi să încerce punerea în practică a numeroase scenarii de refacere a unui principat, ducat sau regat al Daciei.

Renaşterea şi apariţia tiparului au permis publicarea şi repunerea în circulaţie a operelor antichităţii greco-latine şi au creat un univers cultural aparte, la fel de viu cum li se pare tinerilor de astăzi lumea complexă a universului virtual, creat şi promovat cu ajutorul computerului.

Cruciaţii adunaţi la Nicopole, pe moşia sud-dunăreană a domnitorului Mircea cel Bătrân, îl tratau pe acesta ca pe un „Rege al Daciei”, motiv pentru care Eminescu l-a ales ca simbol al continuităţii noastre milenare, de la Dariu al lui Istaspe până în vremea sa.

Deoarece umanistul Nicolaus Olahus (1493-1568), primat catolic şi regent al Ungariei, bun prieten al lui Erasmus din Rotterdam, a scris în cărţile sale despre rădăcinile dacice ale sale şi ale neamului românesc, multe cancelarii imperiale şi regale au localizat pe noile hărţi ale Europei (din ce în ce mai exacte, după introducerea proiecţiei Mercator) locul Daciei, regatul antic înfrânt şi distrus de Roma, după o rivalitate politică şi militară de aproape două sute de ani, în 106 d. Hr.

Zdrobirea regatului ungar în bătălia de la Mohacs (1526) şi ocuparea Câmpiei Panonice de către otomani au creat un nou raport de forţe între Casa de Habsburg şi nobilimea maghiară, care căuta să se regrupeze în Principatul Transilvaniei.

Vestea că o comoară dacică a fost descoperită în Transilvania, fiind recuperată şi folosită de guvernatorul Transilvaniei, cardinalul Gheorghe Martinuzzi, a ajuns la curtea împăratului Rudolf II de Habsburg, care l-a trimis la faţa locului, în anul 1551, pe generalul Castaldo, însoţit de trupe imperiale. Din corespondenţa generalului cu autorităţile imperiale, militare şi religioase, reiese intenţia acestuia de a constitui un „principat al Daciei”, sub autoritatea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.

În timpul scurtei sale domnii în Moldova (1561-1563), sub numele de Despot Vodă, aventurierul grec Ioan Iacob Eraclidul a folosit, în corespondenţa sa cu personalităţi din Occident şi Orient, ideea reconstituirii unui regat al Daciei, desigur sub conducerea sa.

Voievodul Transilvaniei Ioan Sigismund II Zapolya, ajuns rege al Ungariei (1556-1571, în partea de est a vechiului regat maghiar),  cu ajutor otoman şi polonez, le cerea diplomaţilor trimişi de el în Occident să-l prezinte drept restaurator al vechii Dacii.

Domnii Ţării Româneşti, Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591) şi Petru Cercel (1583-1585) şi-au prezentat, în peregrinările lor prin Europa, intenţiile de a reface regatul Daciei. Însă toate aceste idei şi pretenţii de reconstituire a regatului Daciei, lansate sau sprijinite de diferite cancelarii imperiale, nu au depăşit nivelul unor scenarii politice fără sorţi de izbândă.

Urcarea pe tronul Ţării Româneşti a voievodului Mihai Viteazul a avut loc într-o perioadă în care regele Franţei Henric IV (1593-1616), Papa Clement VIII (1592-1605), împăratul Rudolf II (1576-1612) şi regele Poloniei Zygmund II (1587-1632) duceau tratative pentru încheierea unei alianţe creştine, care urmărea oprirea înaintării otomane în centrul Europei, în cadrul unei „cruciade defensive”. Mihai Viteazul era conştient că se putea alătura acestei alianţe, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată regelui Poloniei, în 1595: „M-am apucat să ridic această grea povară cu săraca mea ţară, ca să fac din ea un scut al întregii creştinătăţi” sau în scrisoarea adresată Marelui Duce de Toscana: „Doresc să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate”.

Tratatele semnate de Sigismund Bathori cu Mihai Viteazul, la 20 mai 1595, şi cu Aron Vodă, domnul Moldovei, la 1 iunie 1595, la Alba Iulia, i-au permis principelui ardelean să pretindă că a reînfiinţat Regatul Daciei, fapt consemnat de nenumărate surse diplomatice şi de unii cronicari maghiari (Stephan  Szamosközy), germani ( Baltazar Walter, Wolfgang de Bethlen), italieni (Ciro Spontoni, fost secretar al generalului Basta) sau greci (Stavrinos). Gheorghe Şincai consemna această manifestare de orgoliu astfel: „Şi aşa Sigismund Bathori, prinţul a toată Dachia Veche, mai pre urmă a rămas şi fără de Ardeal, carele e o bună parte a Dachiei lui Traian”.

Nicolae Bălcescu aprecia chiar că Bathoreştii ar fi jucat în Transilvania rolul ucenicului vrăjitor în trezirea conştiinţei dacice a românilor: „Dar această nesocotită ambiţie a lui Bathori nu sluji la altceva decât de a deschide ochii românilor şi a le aduce aminte de vechea crăie a Daciei, moştenirea lor părintească. Astfel, ungurii înşişi lucrară şi făcură pe lume a crede într-o viitoare crăie a Daciei: fantomă îngrozitoare ce astăzi îngheaţă inimile lor de spaimă”.

Nu s-au păstrat documente scrise care să ateste intenţia lui Mihai Viteazul de a întemeia un regat al Daciei, dar faptele sale sunt mai grăitoare decât orice text scris. Nu întâmplător, cronicarul maghiar Szamosközy (Someşanul), cel care a lansat celebra expresie latină „Malus Dacus” (Dacul cel rău), nu a scăpat prilejul să folosească în exprimarea urii sale faţă de Mihai Viteazul faptul că voievodul român întruchipa virtuţile strămoşilor săi daci.

Asemenea regilor daci, care au înţeles importanţa unităţii spirituale a dacilor, Mihai Viteazul a convocat un sfânt sinod al Mitropoliei Ungro-Vlahiei şi a încercat să asigure temelia viitoarei unităţi spirituale a tuturor românilor pe calea credinţei. Planurile sale de apropiere şi de reunificare a bisericilor ortodoxă şi catolică, aşa cum au fost consemnate de Vistierul Stavrinos, nu erau foarte bine văzute nici la Vatican, nici la Constantinopol.

De asemenea, Mihai Viteazul cunoştea bine elitele religioase, culturale, sociale şi economice ale spaţiului etnic şi spiritual românesc, intuind că ele sunt purtătoare ale valorilor naţiunii-matcă traco-geto-dacă, iar înfrângerea armatelor otomane în Balcani şi încercarea de a crea o entitate statală românească au atras numeroşi reprezentanţi ai acestor elite, de la Marea Adriatică la Marea Neagră, din Lituania până în nordul Greciei, de la Adrianopole până aproape de Praga, adică foarte aproape de întinderea regatului dac condus de Burebista.

Istoricii Aaron Florian, Nicolae Bălcescu şi August Treboniu Laurian au scos în evidenţă proiectul unificator de întemeiere a unui stat românesc, arătând că Mihai Viteazul a ajuns „domn peste cele trei ţări ale Daciei”. De fapt, Bălcescu şi Laurian vor realiza prima colecţie sistematică de documente istorice, intitulată „Magazin istoric pentru Dacia”, iar Mihail Kogălniceanu va publica „Dacia literară”. Delegaţia de intelectuali patrioţi ardeleni care a fost primită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a prezentat acestuia un plan de „unire a tuturor ţinuturilor Vechii Dacii”, sub numele de Dacia.

Când a publicat „Cântecul lui Mihai Viteazul”, Vasile Alecsandri a adăugat o notă, în care afirma că a găsit textul într-o veche psaltire din Biblioteca Mănăstirii Neamţului, unde se afla scris cu litere chirilice de către arhimandritul Paisie (Sfântul Paisie Velicicovski (1722-1794). La dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul din Bucureşti, în 1871, Vasile Alecsandri îi închina o odă, în care i se adresa astfel:

„Mihai, devină iarăşi sub cerul strămoşesc,
Ecoul preaputernic de glas dumnezeiesc
Ş-aprinde iar scânteia de-antică vitejie…!

Nicolae Bălcescu îşi începea monografia dedicată lui Mihai Viteazul cu următoarele cuvinte: „    Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arata acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională, cu care romanii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea”

La publicarea, de către Alexandru Odobescu, a manuscrisului „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, rămas de la Nicolae Bălcescu, în 1878, în perioada de nelinişte naţională dintre terminarea războiului de independenţă şi încheierea Păcii de la Berlin, Mihai Eminescu făcea cărţii o cronică elogioasă în „Timpul” şi îndemna cititorii să-i acorde un loc de cinste în viitoarea edificare a statului naţional: „Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă!”, spunea el.

În studiile sale de istorie modernă, Nicolae Densuşianu îl prezenta pe Mihai Viteazul dreptul „învingătorul turcilor, cuceritorul Transilvaniei şi domn peste toate ţările vechii Dacii”. De fapt, Densuşianu a adunat şi a publicat, în primele volume ale Colecţiei Hurmuzaki, numeroase documente româneşti emise de cancelaria domnească, ori străine, referitoare la evenimentele domniei lui Mihai Viteazul.  Majoritatea istoricilor români (A.D. Xenopol, N. Iorga, P.P. Panaitescu, Gh. Brătianu, Ioachim Crăciun, Constantin Rezachevici, Ştefan Andreescu) au căutat să analizeze sistemic şi istoric caracterul scurtei uniri a celor trei ţări române, realizată de Mihai Viteazul.

Unirea cea Mare, din 1918, după „Războiul Reîntregirii”, a stat sub semnul lui Mihai Viteazul. Regele Ferdinand a fost încoronat la Alba Iulia, iar Ordinul „Mihai Viteazul” a fost înfiinţat pentru a cinsti contribuţia eroică la edificarea Românei Mari.

Într-o conferinţă ţinută la Iaşi, în 1918, Nicolae Iorga vorbea despre Ideea Daciei Româneşti, arătând că Mihai Viteazul a aprins flacăra unităţii naţionale şi a creat pentru posteritate un adevărat model dacic. Iorga exprima în haine noi ceea ce spunea la fel de clar, la 1728, Johann Filstich, rectorul gimnaziului german din Braşov, în Încercare de istorie românescă: „Astfel, acest voievod, aşa cum nu-i fu dat cândva vreunui înaintaş al său, fu cinstit ca singur domnitor al vechii Dacii şi al celor trei Ţări Române”.

Ştim că Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu (1978-2000) a adunat materiale istorice pentru canonizarea lui Mihai Viteazul de către Biserica ortodoxă Română. În anul 2006, a fost sfinţită Bisericuţa memorială „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, ridicată pe locul fostei ctitorii a voievodului unificator.  Nu ştim să fi fost scris încă un acatist închinat marelui domn, dar l-am văzut pe Mihai Viteazul pictat cu chip de sfânt într-o frescă la Aşezământul românesc din Ierihon.

De la Bolintineanu şi Heliade la poeţii, scriitorii şi istoricii români de azi, Mihai Viteazul a avut parte de pagini epopee, de roman, de studii asupra concepţiilor sale militare, politice ori religioase.

Vreau să închei cu câteva versuri din poemul „Mihai Viteazul către Români”, al poetului oltean Virgil Carianopol:

„E ţara roată. Visul de unire
E astăzi marea noastră împlinire.
De-acum încolo, nimeni, cât ar da,
Nimic din ce e nu va mai schimba.

Suntem cu toţi alături, fraţi cu fraţi,
Cu Dunăre, cu mare, cu Carpaţi…

… Ne-am scris cu sânge nume neuitat…

… Fiţi mândri deci că am croit un drum,
Fiţi la-nălţimea timpului de-acum…

… Ştiu, sunt pândit, însă rămâneţi treji,
Sunteţi cinstiţi şi luptători viteji.
Unirea-aceasta, chiar prin moartea mea,
Cu nici o spadă nu s-o mai schimba.

 

un articol de Prof. dr. Mihai PopescuBiblioteca Militară Naţională

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Lasă un răspuns