O enigmă istorică: romanizarea

Categories ArticolePosted on

Istoria noastră este plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, este un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele sale – limba și poporul român -, dar, dacă vrem să cercetăm felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

 

Ce este romanizarea?

 

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitivla limba proprie. Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există nici un document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins la vremea apogeului său (în anul 117 d.Cr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină nu a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat multe sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, nu au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum și alte teritorii.

Nicăieri limba latină nu a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus pentru un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se consideră că, din acest imens teritoriu, au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate răspunde?

 

Romanizarea Daciei

 

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru -, Muntenia) rămânând în libertate.

Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

Este greu de apreciat care a fost numărul total al romanilor stabiliți în Dacia. Însă, în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu doreau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă “Dacie”. În nord au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care nu aveau unde pleca, dar numărul acestora nu îl depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu își abandonaseră limba maternă. Este foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limba asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată. Că a fost organizată, nu au nici o dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, nici una din aceste “pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizari masive, drumuri și scoli s-au făcut și în alte provincii, în măsura mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze sorții romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia. E cu totul absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult între coloniștii romani care le-au adus. Iar creștinismul nu a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci nu avea cum să patrunda în sec. II-III în Dacia.

Problema constă în abordarea modalității în care dacii au fost romanizați, și anume – se consideră că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc este să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânile lor, vorbind în continuare în limba lor. Romanii erau grupați în orașele nou construite, puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

 

Cum se părăsește o limbă

 

Lingviștii (și, înaintea lor, unii nespecialiști) ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă? Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important este doar rezultatul.

Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizarii. Ideea că dacii au renunțat la limba lor într-un interval foarte scurt, deși nu au fost constrânși să o facă, plutește în apele tulburi ale lipsei de logică. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma și un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. Este vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-a venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a stăinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea, e cale lungă și întunecată.

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel putin trei faze. Într-o prima fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără să o stăpânească la perfecție. Este vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minimum de comunicare.

În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba materna în cea străină. Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot limba maternă predomină, mai ales în mediul femeilor, care își creșteau și educau copiii în limba strămoșească, barbații find cei care intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia, se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă în favoarea limbii străine.

Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după circa un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sări, este foarte dificil de imaginat.

 

Tălmaciul dacilor

 

La toate dificultățile enuntațe mai sus, se mai adaugă una, aceea a numărului dacilor “interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau.

N-au fost interesați, ci, din contră, cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele mai retrase, de munte, aflați mai departe de orașe și castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după o sută și ceva de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea perfect latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară, nu de cea literară).

Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică “translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile, sau susțin că e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, rămâne ideea că măcar uneori, romanii aveau nevoie de traducători că să-i înțeleagă pe daci.

 

Retragerea romanilor și urmările ei

 

Ca și cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât să o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină s-a “consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării este o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății este un mister și mai tulburștor.

Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacica cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica dacică, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

 

Au fost romanizați dacii liberi?

 

Și pentru că cele înfățisate mai sus nu reprezintă decat o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care astăzi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea să o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care le locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor.

Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i foarte frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști. Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii nu au pus piciorul niciodată, și a căror limbă nu au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștintele de… limba latină!

Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și deși romanii n-au ajuns până la ei, decât printr-o mână de negustori de oale, și deși nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, puternic impresionați de măreția imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

 

Unitatea incredibilă a limbii române

 

O alta problemă care îi neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns să amintim că, în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite între ele dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă, în ultimul timp, statutul de limbă independentă, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dacă, însă, privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul altă limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină nu a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. În fapt, lingviștii, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, nu se întorc în timp înainte de sec. 11. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o și protoromâna. Însă nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici macăr o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

 

Școala Ardeleană și baroana Nicholson

 

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbî romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române, într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar trebui să fie un capitol încheiat înca din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă.

Dacă lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune “tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni.

Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere “noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei națiuni “tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care nu are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei este aniversată cu fast, formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decât celebra baroneasă Nicholson.

 

Istorie și politică

 

Romanitatea servește astăzi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă îi proslăvim pe cuceritorii romani și exagerăm moștenirea romană: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa.

Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizat de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montana – Gold Corporation: “Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o primă “integrare” în Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce este al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul să o spună, este aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor nu a mai rămas, dupa 2-3 secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe aici au trecut vreodată romanii. Deci, care este, astăzi, moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat, căci urmările scurtei perioade de aculturație au dispărut foarte repede. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană nu ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum nu am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu toată istoria noastră, cu daci cu tot. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicina, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului “dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țara cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Asta înseamnă că ne e rușine cu toți țăranii noștri, care astăzi încă se mai îmbracă, la sărbători, cu portul pe care îl au dacii de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu toată tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul este vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, începând cu cultura Dridu. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” și “dușmani”.

Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportam la nimeni și saă nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slăvi. Iar acum, dacă vrem în Uniunea Europeană, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa, încă acum 1900 de ani. Asta nu este știință!

 

Tăcerea specialiștilor

 

“Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor. Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de o viață răsturnată, nevoia irațională, disperată, de a avea dreptate.

 

un articol de Aurora Pețan (preluat din Formula AS)

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Lasă un răspuns