O posibilă localizare a bătăliilor de la Tapae: zona Oţelu Roşu?

Categories DezvăluiriPosted on

Pasionatul cercetător Adrian Gerhard din Oţelu Roşu ne-a trimis un text care poate da de gândit celor preocupaţi de istoria veche a acestor locuri. După multe şi atente observaţii pe teren, coroborate cu informaţiile autorilor antici, el propune o localizare exactă a bătăliilor purtate la Tapae între daci şi romani, ultima dintre acestea având un rol determinant în soarta războiului şi în evoluţiile istorice ulterioare.

Până acum, istoricii români acceptaseră să plaseze Tapae în zona Porţilor de Fier ale Transilvaniei, dar argumentele lui Adrian Gerhard ar putea duce, în urma unor serioase investigaţii pe teren, la “mutarea” sa cu circa 24 km mai jos pe Valea Bistrei.

Lunca Bistrei a fost o zonă de populare intensă de timpuriu, cu relaţii economice, politico-militare şi spirituale bine închegate. Zona putea avea în vremea dacilor un conducător individualizat (un tarabostes), mare proprietar de terenuri şi animale, căruia i se subordona o oaste recrutată dintre localnici.

Strămoşii gugulanilor de astăzi aveau desigur un centru politico-militar (o dava) încă neidentificat cu certitudine, însă cu siguranţă focarul lor spiritual era Muntele Sfânt al dacilor, adică Kogaionon, vârful Gugu de astăzi, de unde provine şi denumirea de “gugulani”.

Argumente în favoarea localizării luptelor de la Tapae în acea zonă pot fi de ordin geografic sau toponimic. “Tapa” însemna în limba geto-dacilor “crestătură” sau “jgheab”. Un afluent al Bistrei se numeşte pârâul Jgheabu, alte denumiri întâlnite în zonă fiind Valea Jgheabului, Poiana Scorilo sau Scorileţ. Dacă Tapae (cu variaţiunile Tapa, Tapia sau Tăpia) era râul Bistra, aşezarea dacică având acelaşi nume s-ar fi putut situa pe dealul Chiciora.

Pe valea Bistrei dacii ridicaseră un sistem defensiv de amploare, cu punctele principale la Obreja, la Oţelu Roşu (confluenţa dintre Bistra Ruscăi şi Bistra Mărului) şi la Bucova. La rândul lor, romanii, pe măsură ce cucereau zona, au construit acolo o serie de puncte fortificate, care mai târziu au cunoscut o mare dezvoltare: Tibiscum (Jupa), Acmonia (Zăvoi) şi Agnaviae (Voislova).

În continuare vom reproduce integral argumentele lui Adrian Gerhard în favoarea localizării bătăliilor de la Tapae la Oţelu Roşu. Ele urmează să fie confirmate sau infirmate de cercetări minuţioase pe teren. Prin acest articol semnalăm posibilitatea unor descoperiri importante în acea zonă. Autorul textului de mai jos are disponibilitatea de a da detalii la faţa locului unor specialişti hotărâţi să elucideze problema.

În zbuciumata istorie a poporului dac, războaiele împotriva legiunilor romane sunt puncte de referinţă într-o traiectorie căreia încercăm şi acum, după aproape două mii de ani, să-i găsim adevăratul sens. Dacă cunoaştem cauzele ce au determinat cele două armate să-şi dovedească forţa şi curajul, nu ştim cu certitudine locul acestor încleştări.

De-a lungul timpului istoricii au încercat să localizeze acest spaţiu, părerile fiind împărţite şi propice unor discuţii contradictorii. De la bun început e bine să înţelegem că acest conflict a fost de durată. Istoria consemnează etapele mai importante, momentul culminant dovedindu-se a fi asaltul din vara anului 106 d.Chr., când Sarmizegetusa Regia a fost smulsă dacilor, iar regele Decebal, pentru a nu cădea viu în mâna urmăritorilor, şi-a lăsat sufletul în umbra ocrotitoare a lui Zamolxes.

Până la acest din urmă episod, de o încărcătură administrativă, socială şi emoţională aparte, dacii – buni cunoscători ai artei războiului – s-au folosit cu măiestrie de culmile dealurilor şi de cursurile de apă pentru a crea un sistem defensiv de amploare. Un asemenea sistem este cel de la Tapae, cu rolul bine determinat de a apăra accesul în Depresiunea Haţegului şi de acolo mai departe în Munţii Orăştiei, inima regatului dac, prin culoarul Văii Bistrei.

Pentru o mai bună înţelegere a acestei probleme şi a celor consemnate până acum de către istorici voi face o scurtă incursiune în războaiele daco-romane cu punct de plecare anul 87 d.Chr., când o armată trimisă de Domitian a fost înfrântă pe Valea Oltului, iar comandantul acesteia, Cornelius Fuscus, ucis.

Dincolo de dorinţa de expansiune a Romei se impune de subliniat un amănunt: romanilor nu le-a scăpat faptul că dacii aveau un nou conducător – în persoana lui Decebal -, care a reuşit în cel mai scurt timp să refacă unitatea politică a statului dac.

E cât se poate de clar că regii daci de la nord de Dunăre, clientelari Romei, au dispărut rând pe rând. Pentru a învinge, romanii aveau o singură soluţie: să ajungă cât mai repede la Sarmizegetusa Regia. Şi cel mai scurt drum era prin Banat, pe Valea Bistrei. În anul următor (88 d.Chr.), când Tettius Iulianus trecea Dunărea, dacii au refuzat lupta în câmp deschis, aşteptându-şi adversarul la Tapae.

Dio Cassius spunea că dacii au fost luaţi prin surprindere. Afirmaţia lui Dio Cassius o pun pe seama sistemului defensiv de la Tapae, care în anul 88 d.Chr. nu avea cum să se ridice la nivelul cunoscut mai târziu.

Pacea din anul următor (89 d.Chr.) arăta un echilibru de forţe, cu un plus pentru regatul dac condus de Decebal. Acesta nu ezită să-şi întărească cetăţile, realizând pe Valea Bistrei un sistem defensiv de amploare, cunoscut în istorie sub numele de Tapae. Îmbinând datele istorice cu ce ne oferă relieful, putem determina cele mai importante zone ale acestui sistem defensiv după cum urmează: la Obreja, la Oţelu Roşu – mai precis la confluenţa celor două Bistre, Bistra Ruscăi cu Bistra Mărului – şi nu în ultimul rând la Bucova, aproape de Poarta de Fier a Transilvaniei.

Dan Romalo se întreabă: «TAPAE! Să fi fost acesta numele unei aşezări geto-dace de oarecare însemnătate? Sau numai numele unui mai puţin însemnat popas spre esenţialul getic transmontan? Sau, poate, doar numele unui loc al ţinutului?»

Ca peste tot la nord de Istru (Dunăre), şi lunca Bistrei a oferit posibilitatea concentrării grupurilor umane (satele de azi). Spre sfârşitul primei epoci a fierului s-a produs o individualizare, cu uniuni de triburi tot mai puternice. Lumea antică a fost momentul când s-a realizat saltul la civilizaţie. A fost perioada unor strânse relaţii economice, politico-militare şi spirituale.

Deci Tapae este un loc bine definit într-un plan strategic şi administrativ, cu o populaţie numeroasă, cu un conducător (tarabostes), proprietar de ogoare şi turme de animale căruia i se subordona o armată. (Ştim că dacii de pe Valea Bistrei făceau parte din tribul Albocensis, strămoşii bănăţenilor de azi, gugulanii, a căror dava, care cu siguranţă a existat, rămâne o altă necunoscută a istoriei. În schimb, cred că putem spune că Muntele Sfânt al acestora a fost Gugu.)

Analiza semantico-etimologică a cuvântului Tapae lasă să se întrevadă că este vorba despre o anumită zonă geografică. Se poate spune, prin asociere cu ce ştim, că este vorba de una dintre cele două trecători amintite de Iordanes în Getica, cap. 74, şi anume Tapas. Pornind de la cuvântul de origine dacică “Tapa”, în traducere “crestătură”, “jgheab”, putem lansa ipoteza că Tapa, Tăpia sau Tapia este numele dac al râului Bistra, dar şi al unei importante aşezări. În toponimia locului, foarte aproape de locul în care susţin că ar fi această aşezare dacică, Tapa, Tapia, Tăpia sau Tapae (dealul Chiciora) – ca afluent al Bistrei găsim pârâul Jgheabu, Valea Jgheabului şi Poiana Scorilo, cu diminutivul Scorileţ.

De aceea cred că în apropierea acestei aşezări a fost crâncena confruntare dintre daci şi romani şi ca atare a rămas în istorie ca lupta de la Tapae, relieful întrunind condiţiile unei lupte de mare intensitate prin număr de combatanţi şi tehnică militară.

Şi dl. Stefanoski spune: «După toate analizele pe care le-am făcut legat de războaiele dacice, Tapae este pe Valea Bistrei înainte de Porţile de Fier (această constatare este rezultatul nu numai a ceea ce avem de la istorici, dar şi al logicii militare).»

După cum am mai spus, pacea din 89 d.Chr. a făcut din Decebal şi regatul dac un aliat al Romei. Tot ce s-a construit în Dacia a fost cu ajutor roman. Nu este exclus ca temelia podului de la Drubeta să fi fost pusă tocmai în această perioadă. Ca aliaţi acceptăm şi o oarecare libertate de manevră a legiunilor romane la nord de Dunăre, cu puncte militare întărite, ceea ce explică suma de bani şi maşinile de război primite anual de către Decebal.

Exista totuşi o zonă-tampon, un loc care să descurajeze cele două părţi să întreprindă acţiuni care să destabilizeze pacea existentă. Acest loc a fost zona de confluenţă a Timişului cu Bistra, unde romanii au construit un prim castru din pământ – Tibiscum-ul de mai târziu -, în vreme ce dacii, în imediata apropiere, la 7 km, cetatea de la Obreja.

Traian a «rupt» tratatul de pace al înaintaşilor săi şi după trei ani de pregătiri s-a pus în fruntea celor 14 legiuni ale sale şi a trecut Dunărea. În toată această desfăşurare de forţă exista şi un factor psihologic: aliaţii de odinioară deveneau duşmani. Decebal a mizat pe sistemul defensiv de la Tapae, în timp ce Traian pe forţa armatei sale şi pe o serie de tarabostes care, după cum s-a văzut din desfăşurarea evenimentelor, nu au ezitat să-şi trădeze neamul şi regele.

Ce spunea Dio Cassius? «Într-o luptă angajată cu duşmanul aproape de Tapae, (Traian) omorî mulţi adversari.» A fost prima luptă în campania din 101 d.Chr. şi cred că s-a dat la Obreja. Victorios din această primă încleştare, Traian a urmat cursul Bistrei cu prudenţă, în timp ce armata dacilor se afla grupată de la confluenţa celor două ape surori (Bistra Mărului şi Bistra Ruscăi) până înspre localitatea Crâjma, dar şi pe dealurile din imediata apropiere. (Râul Bistra coboară de la izvoare pe distanţa de 50 km cu aproximativ 350 m, ceea ce înseamnă o pantă de 7 m pe km. Dacă ţinem seama de clima mai umedă cu 30% de acum 1.900 de ani, suntem puşi în faţa unui obstacol natural de care dacii, cu siguranţă, au ţinut socoteală.)

Premergător luptei decisive, romanii au cucerit deal după deal. De pe un astfel de deal, Traian va urmări desfăşurarea evenimentelor. Era un punct de comandă întărit, care odată cu înaintarea spre Sarmizegetusa a fost abandonat. Columna prezintă scenele importante ale luptei. De o importanţă deosebită este scena în care romanii construiesc un pod peste un râu învolburat – repede -, deşi e vară. Cavaleria trece peste pod. E momentul primului atac asupra dacilor, care are rolul de a face o breşă în liniile de apărare dacice şi o regrupare a cohortelor romane.

Copleşiţi numeric, cu toată îndârjirea în luptă, dacii au fost învinşi într-o zi în care însuşi Jupiter Fulgerătorul i-a sprijinit pe romani. (Jupiter Optimus Maximus – zeul ce proteja Roma şi întreg statul roman.) După această înfrângere, Decebal şi-a regrupat armata la Bucova – Poarta de Fier -, în timp ce Traian a întărit ţinutul rămas îndărăt cu «lagăre şi lucrări de fortificaţie, spre a nu fi expuşi unui atac din spate sau flancuri.» (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, 1975.) Altcumva spus, a întărit Acmonia – Zăvoi şi Agnaviae – Voislova.

Întâmplarea a făcut ca după mai bine de 40 de ani de la săpăturile efectuate de Hadrian Daicoviciu la Zăvoi, în martie 2009, cu ocazia săpării unei gropi în cimitirul comunei, să fie scoasă la iveală, sub îndrumarea şi atenta supraveghere a cercetătorului ştiinţific dr. Adrian Ardeţ de la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş, o structură foarte bine conservată, complexă, estimată a fi construită în plină desfăşurare a primului război daco-roman, aparţinând culturii romane. Din primele cercetări se poate spune cu certitudine că este vorba despre o construcţie de tip domus – palat, unică în România.”

sursa: http://istoriabanatului.wordpress.com

Lasă un răspuns