Scrisoare către țara mea…LA MULTI ANI ROMÂNIA!

Categories ArticolePosted on

un articol de Valentin Roman

 La mulți ani, Românie! Aș vrea să-ți spun că eu nu te cert pentru că nu-mi oferi ce îmi doresc, pentru că sunt conștient că nici eu nu ți-am oferit poate tot ce așteptai de la mine. Aș vrea să-ți mai spun că mă mândresc cu tine oriunde aș merge, chiar dacă semenii mei, cei mai mulți sau doar unii dintre ei, aruncă pe tine vina eșecului lor de a nu fi în stare să facă din numele “român” unul iubit, respectat și apreciat în lume.

Aș vrea să-ți mai spun că oriunde viața îmi poartă pașii, îmi lipsesc bunicii mei, părinții, sora, munții tăi, apele și pădurile tale, satele, orașele și tot ceea ce tu mi-ai dăruit la naștere, atât mie, cât și semenilor mei, atâtea și atâtea lucruri de care uităm în visul nostru către o viață în “Vest”.

Știu și mi-e rușine că nu am puterea necesară să  fac din bogățiile tale belșug pentru toți românii, știu și mi-e rușine că nu le pot deschide ochii celorlalți pentru a vedea cu câte lucruri frumoase ne-ai binecuvântat. Românie, stau plecat în fața ta și recunosc că nu m-am ridicat la inaltimea așteptărilor tale și știu că mulți frați de-ai mei gândesc la fel acum, de ziua ta. Tu ne-ai dat cer și pământ, iar noi ne căutăm norocul pe meleaguri străine, slujind amarnic bunăstarea altora, tu ne-ai dat sare și grâu să facem pâine din el, iar noi batem la ușile Europei pentru o bucată de pâine, tu ne-ai dat aur, iar noi suntem datornici și slugi la străini.

Nu e vină ta, Românie, tu ai făcut ce-ai putut pentru noi, iar noi mai nimic pentru tine. Trebuie să-ți destăinui că mă simt rușinat de faptul că fac parte din același popor cu Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Decebal, Burebista sau Cuza, mă simt rușinat pentru că eu, vrând-nevrând, sunt dintr-o generație care pur și simplu nu te vrea, te-am alungat din viețile noastre și eu unul nu înțeleg de ce. Ești frumoasă, Românie, dar pare c-ai îmbătrânit, sub povară tristeții că fii tăi te uită pe zi ce trece tot mai mult. Tu rămâi în urmă fiilor și fiicelor plecați pe meleaguri străine și îi plângi, pentru că-i iubești, pentru că i-ai plămădit din pământul tău stropit cu sângele strămoșilor și ars de focurile cotropitorilor. I-ai fi vrut lângă tine pe toți cei plecați, că brațele tale îi pot cuprinde pe toți, însă ei nu vor să mai vină.

Tu continui să-ți cânți legendele, Românie, poveștile și eroii, deși tot mai puțini le mai aud, tu continui să șoptești prin susur de izvoare că suntem neam vechi și nobil, însă cei de azi nu-ți mai înțeleg vorba. Tu continui să-ți înveți poporul limba moșilor lor, însă cei tineri nu mai au urechi s-o asculte.

Și vor veni ani mulți și va trece vreme multă peste tine, România și poate, într-o zi, vei renaște și îți vei deschide aripile obosite pentru a te ridica tot mai sus. Eu îți doresc să ne iubești la fel de mult în continuare, deși noi te uităm mai mereu, îți doresc să ne înveți că bunătatea ta nu are seamăn în lume, iar noi să înțelegem.
La mulți ani, România mea!

Lasă un răspuns