SPAŢIUL GEOGRAFIC ÎN CARE A APĂRUT ŞI S-A DEZVOLTAT CIVILIZAŢIA DACICĂ

Categories ArticolePosted on

Teofil Gridan

 

Istoria omenirii a fost şi este privită din diverse unghiuri de vedere. Istoricii climei (paleoclimatologii) discută gradul în care i s-ar putea atribui climei un rol determinant în dezvoltarea societăţii umane, punând marile realizări tehnice şi tehnologice pe seama unor schimbări climatice (globale sau regionale) favorabile şi dimpotrivă etapele de criză (de involuţie) pe seama unor schimbări climatice nefavorabile. Sistemul climatic cuprinde atmosfera, oceanul, suprafaţa uscatului, biosfera şi criosfera (gheaţa şi zăpada), considerate ca subsisteme din a căror interacţiune rezultă variabilitatea climatică. Cuaternarul, perioada în care ne aflăm, durează de aproximativ 1,8 milioane de ani. A fost divizat în două epoci: Pleistocen (1,8 milioane ani până la 12 mii ani) căruia îi sunt caracteristice glaciaţiunile şi Holocenul (de la 12 mii ani până în prezent), adică timpul scurs de la ultima mare perioadă glaciară. De atunci au avut loc schimbări nesemnificative ale climatului. Holocenul a fost şi este o perioadă relativ caldă, interglaciară. Denumirea de Anthropogen, sau “Epoca omului”, dată acestui fragment de timp este arbitrară, deoarece propria noastră specie, Homo sapiens, a evoluat şi s-a dispersat pe mai toate continentele cu mult înaintea Holocenului. Totuşi, Holocenul a fost martor al întregii protoistorii şi istorii păstrate (arheologic sau în scris) ale umanităţii şi al suişurilor şi coborâşurilor civilizaţiilor sale.

Datele geologice arată că trăsăturile generale ale continentelor, aşa cum apar ele azi, erau schiţate încă din era terţiară, dar în timpul Cuatemarului ele suportă modificări de contur. Astfel, dacă la începutul Cuatemarului Insulele Britanice erau legate de continentul european, Marea Bering era doar un istm între Asia şi America de Nord, iar Indonezia era legată de Asia, în Holocen se stabileşte configuraţia geografică actuală. Pe toate continentele fluviile actuale ocupau albii mult mai largi, iar în cazul nostrum Dunărea nu străpunsese lanţul muntos la Cazane şi alimenta cu apele ei marele Lac Panonic. Este vremea când lacuri imense apar şi dispar. Aceste evenimente s-au păstrat în memoria omenirii sub formă de mituri printre care se numără şi potopul biblic. La finele marelui dezgheţ, Anglia, din peninsulă, va devenit insula de azi, Marea Mediterană va înregistra o creştere de nivel cu 100-110 m, iar uscatul ce lega Grecia continentală de Asia Mică se va scufunda lăsând ca vestigii ale trecutului, numeroasele insule din cuprinsul Mării Egee atunci apărute.

Din punct de vedere geografic teritoriul carpato-danubian este, cu foarte mici excepţii, locuibil pretutindeni.

Astfel, pornind dinspre sud către nord, urmând oarecum traseul expansiunii umane, lanţul muntos al Balcanilor la sud şi îndeosebi cel al Carpaţilor spre nord, au întrunit, prin altitudinile relativ moderate, condiţii excelente de habitat mai ales pe unităţile de relief sub-montane. Componentele geomorfologice principale ale arealului sunt lanţul carpatic, o mare parte a cursului Dunării, pantele nordice ale Balcanilor şi Marea Neagră. Ele explică, în bună măsură, importanţa zonei din punct de vedere a habitatului uman şi capacitatea acesteia de a susţine (prin variaţia de relief, compoziţia substratului geologic, varietatea climatică, diversitatea biologică), încă din zorii preistoriei, întregul sistem de raporturi de interdependenţă dintre om şi mediu. Caracteristicile spaţiului geografic: relieful: montan, dealuri, podişuri şi câmpii; clima: temperat-continentală; apele: cu izvoarele în Carpaţi, având colector Dunărea; vegetaţia şi fauna specifice climatului temperat-continental, resurse de subsol minereuri de fier, auro-argentifere, neferoase (Cu, Pb, Zn), sare, roci utile; resurse de sol: păşuni, fâneţe, păduri.

La etnogeneza tracilor se crede că au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul Carpato-Balcano-Pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni. Dar cine erau acele triburi băştinaşe?

În preistoria teritoriului românesc, pentru Neolitic, cercetările arheologice au pus în evidenţă un mare număr de culturi, în succesiune sau contemporane, dar deosebindu-se între ele prin aspecte locale, uneori fiind în relaţie unele cu altele, alteori suferind influenţe sud-estice sau central-europene. Aşezările umane aproape stabile, cultivarea primitivă a plantelor, domesticirea şi creşterea multor specii de animale, şlefuirea uneltelor de piatră şi inventarea olăriei constituie caracteristicile majore ale epocii neolitice, iar spre finele acesteia în Eneolotic/Calcolitic apariţia metalurgiei metalelor (cupru, metale nobile). Dezvoltarea ceramicii permite stabilirea unei succesiuni de culturi.

Astfel, în Neoliticul inferior prima cultură neolitică Starčevo-Criş (mil. VII-VI î. Cr.) cuprinde produse ceramice (vase, statuete zoo şi antropomorfe cu o armonioasă ornamentaţie în motive geometrice). A urmat cultura Turdaş cu statuete antropomorfe puternic stilizate, care surprind prin forţa lor expresivă precum statueta de la Rastu (jud. Dolj).

Arta acestor statuete este desăvârşită în cultura de la Hamangia prin Gânditorul de la Cernavodă. Tot pentru cultura Hamangia menţionăm şi cimitirul de la Cernavodă cu peste 500 schelete lângă care se aflau diverse ofrande ca vase, unelte şi mai ales podoabe (coliere, pandantivi, cercei etc) realizate din marmură, coarne şi dinţi de animale,  şiraguri de cochilii.

În Neoliticul mijlociu (mil. V şi IV î. Cr.) se afirmă cultura Boian, cu o ceramică evoluată în Câmpia Dunării şi cu frumoase podoabe în fazele Vidra şi Spanţov între care remarcăm amuletele cu atributele fertilităţii puternic reliefate ca la aşa numita zeiţă de la Vidra. De la cultura Vădastra din Oltenia se cunoaşte un vas antropomorf cu un decor meandric şi spiralic, realizat în relief printr-o migăloasă operaţie de incrustare şi excizare. Cultura Tisa se remarcă prin decorul meandro-unghiular incizat al ceramicii care imită ţesăturile, cât şi printr-un vas cu cap de om de la Hodon (Banat), iar cultura ceramicii lineare se individualizează prin decorul de benzi lineare incizate, întrerupte de mici adâncituri şi prin reprezentări de feţe umane pe unele vase şi statuete de lut ars.

În Neoliticul superior (Eneolitic/Calcolitic) repertoriul artei se îmbogăţeşte prin prelucrarea metalelor alături de ceramica culturilor Gumelniţa şi Cucuteni. Concomitent cu Gumelniţa, în Oltenia şi Banat se afirmă cultura Sălcuţa, iar în Transilvania culturile Decea şi Petreşti. Perfecţiunea o atinge însă cultura Cucuteni-Tripolje. Talentul, măiestria şi gustul ireproşabil fac ca meşterii olari ai culturii Cucuteni să nu aibă egal în Neoliticul european. În cultura Gârla Mare-Cârna din Oltenia figurinele au schiţate veşminte şi podoabe. Despre prelucrarea aurului pe teritoriul ţării noastre vorbesc tezaurele, atâtea câte s-au mai păstrat. Descoperirea tezaurului de la Moigrad a permis identificarea unei piese de forma unei violine ce schiţează o figură umanoidă masculină realizată din aur prin ciocănire şi cizelare. Dar aurul s-a folosit în Neolitic mai ales pentru podoabe (diademe, cercei, brăţări, coliere, inele, agrafe) precum cele găsite în tezaurele aparţinând culturilor Gumelniţa, Ariuşd-Cucuteni şi Decea Mureşului. Menţionăm doar că tehnica de lucru ca şi ornamentaţia erau încă rudimentare – totul realizându-se prin ciocănire.

În perioada de tranziţie (3500-300 î.Cr.) de la Neolitic către Vârsta Bronzului apar înmormântări cu ocru roşu şi tumuli funerari ca cel de la Baia din Dobrogea, ce prezintă analogii cu kurganele din stepele sudice ale Ucrainei. Este acest fapt un argument arheologic că triburile de păstori din stepele ucrainiene ajunseseră deja aici şi începuse etnogeneza unui nou popor, cel al tracilor timpurii. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice. Se consideră că la început sau format grupuri pre-tracice în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc) după care s-a făcut extinderea în tot spaţiul carpato-ponto-danubian, în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. În prima vârsta a fierului denumită Hallstattul tracic (dupa o localitate din Austria) s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolia la sud, şi pâna la râul Nipru la nord; de la Tisa Superioară la vest, până la Marea Neagră la est. Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag în Dobrogea, Cozia în Muntenia, Saharna-Solonceni în Republica Moldova, Cernolesc la est de Nistru etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale Hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice. Săpăturile arheologice făcute în zona defileului Dunării, cu ocazia deschiderii în 1964 a şantierului „Porţile de Fier”, au pus în evidenţă urme de viaţă umană, datate cu 35.000 de ani î.Cr., descoperite în peşterile Chindiei şi Livadiţa de la Coronini, apoi vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, datate cu 11.000 de ani î.Cr. La Schela Cladovei s-a descoperit şi una dintre cele mai vechi aşezări dacice de pe Dunare, din sec. IV î.Cr., cu vestigii ceramice specifice: ceaşca dacică.

Până în secolul al V-lea î.Cr., tracii au devenit un popor atât de numeros încât Herodot (cartea a 5-a) îi numea cel mai numeros popor după indieni. De asemenea, el adăuga că tracii ar fi putut deveni cea mai mare putere a lumii dacă n-ar fi fost atât de dezbinaţi. În această perioadă erau împărţiţi în nenumărate grupuri şi triburi. Totuşi existau şi câteva state tracice puternice, bine organizate: Regatul Odrysian şi Regatul Dac al lui Burebista. Ce putem concluziona? Tracii, popor care a ocupat zona carpato-balcano-ponto -danubiană, au jucat un rol important în dezvoltarea culturilor clasice greceşti şi romane, influenţându-le pe acestea în toate aspectele civilizaţiei, iar dacii (ramura nordică a tracilor) au fost strămoşii noştri cu care ar trebui să ne mândrim. Îmi este greu să înţeleg de ce, încă, unii istorici români eşuează în a înţelege contribuţia civilizaţiei tracice la clădirea culturii vestice şi de ce afirmă că romanii sunt strămoşii noştri.

 

Sursa: http://dacia.org/daciarevival/component/content/article/48-hidden/419-continutul-nr-91-92

1 comment

  1. Dacă tracii nu ar fi fost aşa de dezbinati…simţi şi acum. Avem conform wikipedia 100.000 aromâni şi 300.000 de valahi în Grecia care din câte am înţeles nu au dreptul la scoli în limba maternă, pe când ai nostri secui…învaţă o limbă care e departe de a le fi fost maternă. Ar fi interesant şi un articol cu privire la “grecul” Alexandru Macedon, care din câte am înţeles ar avea origini tracice.
    Să auzim numai de bine!

Lasă un răspuns la Catalin Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *