Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză

Categories DezvăluiriPosted on

Căutând în izvoarele antice informaţiile despre daco-geţi, strămoşii poporului român, ajungem uşor la mitologie. Istoricul Herodot, care explică descendenţa mitologică a acestui popor, furnizează cele mai vechi şi interesante ştiri despre istoria, moravurile şi religia lui. Dacii se credeau nemuritori şi se socoteau urmaşii fiilor lui Hercule.

Geograful Strabon constata că numele străvechi al dacilor, care se pierdea în negura vremurilor, era DAI sau DAV, adică lup, sau ,,cei care se aseamănă cu lupii”. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii au impus-o antichităţii a fost înţeleasă de contemporanii lor sub ,,semnul” lupului ce a întruchipat fidel o conştiinţă de neam străvechi şi războinic.

 

Stindardul dacilor (,,balaurul zburător”) a devenit însemn militar roman

 

Dacii, cel puţin aşa cum îi cunoaştem din luptele cu romanii, dispuneau de o armată puternică, condusă cu mare autoritate, disciplinată şi temeinic organizată, formată, in marea ei majoritate, din trupe de călăreţi precum şi din pedestraşi. Armele folosite erau, în general, cele rezultate din inovaţiile tehnicii armamentului acelor vremuri.

Ca războinici, dacii au fost apreciaţi mai ales pentru iscusinţa cu care mânuiau în luptă cuţitul încovoiat – sica, – arma specifică, cu care au intrat în nemurire. Informaţiile referitoare la organizarea tactică a armatei dacice sunt foarte puţine. Basoreliefurile dăltuite pe ,,Columna lui Traian” demonstrează, evident, cât erau de preţuite simbolurile şi insemnele militare de către strămoşii poporului român.

Între acestea lupul, care a primit o semnificaţie cu totul excepţională, întruchipând însăşi obârşia totemică a neamului geto-dacic, aflat sub protecţia unei divinităţi proprii, imprima luptătorilor credinţa în victorie şi în nemurire.

Zamolxis, zeul acestui popor, zeul cerului şi al nemuririi, al cărui chip era veşnic învăluit în nori într-un permanent mister, îşi ascundea înfăţişarea în tot ceea ce era legat de cultul şi numele său. Potrivit unei reguli magice, prin care se reprezenta principiul divinităţii, dacii au adus divinitatea alături de ei, sub forma unui ,,balaur zburător”, căruia i-au pus un cap de lup.

Astfel, legătura simbolică între daci, ca popor războinic, şi protectorul lor, era întruchipată de stindard, reprezentat prin acest balaur zburător cu cap de lup. Istoricii au încercat să-l descrie, comparându-l cu însemnul militar al sciţilor (dracones – descris de către Ammianus Marcellinus) cu care dacii au venit în contact şi au convieţuit mai multe veacuri.

Pe această bază s-a apreciat că trupul ,,balaurului” era confecţionat din stofă colorată, din lemn ori metal. Istoricul român A.D. Xenopol îl descria astfel: ,,…capul acestuia era de bronz sau argint şi figura pe acel al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau dinţii şi limba. Corpul balaurului era încovoiat, luând chipul unui şarpe în mişcare“.

Steagul cu balaur – dragonul – alături de cultul cerului şi ,,cavalerii gemeni” purtători de dragon (draco) reprezintă un simbol vexilologic caracteristic întregului neam tracic. Considerat de unii istorici drept un simbol heraldic oriental, dragonul, alături de cuţitul încovoiat (sica), sintetizează imaginea alegorică a acestui mare neam, care s-a născut şi afirmat ,,sub semnul lupului”.

Acest steag, la fel de vechi ca neamul tracilor, i-a însoţit permanent în luptă pe luptătorii băştinaşi de la Carpaţi, Dunăre şi Mare. El a produs o puternică impresie asupra tuturor popoarelor cu care adepţii lui Zamolxis au intrat în relaţii de prietenie sau de duşmănie.

Este însă cert că acest insemn heraldic a fost preluat oficial de către romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării, în afara hotarelor acesteia, a unui mare număr de daci ,,foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor”. Cetăţenii Romei antice l-au cunoscut mai întâi între trofeele care l-au însoţit pe împăratul Traian la întoarcerea de pe câmpurile de luptă de la Dunăre şi din Carpaţi.

Dragonul, sinonimul şarpelui, având ca atribute orgoliul şi forţa, le-a impus teamă şi respect. Columna lui Traian l-a făcut nemuritor. Imaginea pe  care dacii au lăsat-o romanilor în luptă, cu dragonul desfăşurat, însoţind trupele de cavalerie care şarjau, a fost încrustată şi a trebuit să dăinuie peste veacuri, pentru veşnica aducere-aminte despre cei ce au avut curajul să înfrunte cea mai puternică forţă a timpului.

Dacii au fost imortalizaţi nedespărţiţi de steag, într-un simbol ce atestă statornica lor hotărâre de a învinge sau de a deveni nemuritori, prin înălţarea sufletului lor la ceruri, la acelaşi Zamolxis, protectorul lor. Începând chiar cu împăratul Traian, romanii au recrutat pentru nevoile Imperiului unităţi auxiliare formate în exclusivitate din daci.

Dacia a fost supusă sistemului recrutării, întocmai ca celelalte provincii romane, fiind recrutaţi, deopotrivă, daci pentru unităţile auxiliare regulate (cohortas, allae), ca şi pentru corpurile auxiliare (nummeri). Recrutarea a reprezentat măsura de caracter militar şi politic cu finalitate practică evidentă, prin care Roma a perceput ,,tributul de sânge” acestui popor ,,barbar”, a cărui supunere a necesitat mari cheltuieli materiale şi sacrificii umane. Înţelegându-i utilitatea, romanii l-au preluat şi l-au folosit ca stindard, dându-i posibilitatea să devină unul dintre ,,steagurile care au făcut istorie“.

Trupele recrutate din rândul dacilor, dislocate în diferite părţi ale Imperiului roman au păstrat şi în continuare acest sistem heraldic, prin care şi-au păstrat individualitatea. De la Roma, unde a fost adus de către dacii intraţi în slujba Imperiului, steagul cu balaur zburător (dragonul) ,,s-a răspândit rapid în tot Imperiul roman”.

În secolele II şi III e.n., numărul trupelor recrutate în exclusivitate din daci (între 9 şi 11) a situat Dacia pe locul al treilea în rândul provinciilor romane care au dat acest ,,tribut de sânge”, alături de Belgica (12), Siria (13) şi Africa (9). Elementul militar dacic atestat documentar în Imperiul roman în cursul acestor două secole constituie un argument preţios despre existenţa şi importanţa demografică şi social-economică a populaţiei băştinaşe dacice, care a fost supusă, dar nu distrusă.

Inscripţiile descoperite pe pământul Italiei indică o prezenţă numeroasă a dacilor chiar în trupele staţionate în capitala Imperiului roman, ocupând diferite trepte în ierarhia militară: equites singulares, pretorieni, soldaţi (născuţi în Dacia). La Cesena este atestat documentar o ,,Cohors Dacorum”, iar la Falerii o inscripţie aminteşte pe C. Nummius Verus ,,Dacorum, praefectus Thracum, tribunus legiones I Italicae”.

Alături de militari, pe pământul Italiei au fost prezenţi mici funcţionari, negustori şi chiar preoţi, însoţiţi aproape întotdeauna cu atributul ,,Dacus” sau ,,natus in provincia Dacia”. Mulţi dintre dacii recrutaţi pentru aceste trupe au devenit cetăţeni romani chiar pe pământul Italiei, aducând cu ei o parte din spiritul neamului din Carpaţi, de la Dunăre şi Mare. Elementele de simbolistică i-au însoţit şi aici pe militarii daci şi familiile lor. Pe cel puţin patru din monumentele funerare ale acelor equites singulares din Roma se afla scena ,,cavalerului-erou trac“.

Alături de sica, arma de care dacii erau veşnic nedespărţiţi, unităţile formate din daci au adus pe pământul Italiei şi steagul cu balaur zburător – dragonul. Cel puţin în primele decenii, acesta a fost preluat cu întregul său simbolism şi pecetluit cu ,,sigiliul” Romei, care l-a admis în panteonul său vexilologic. Recunoaşterea lui de către romani între stindardele unităţilor puternicei lor armate a avut la bază raţiuni practice, izvorâte din diplomaţia cu care Imperiul trata popoarele învinse şi supuse.

Dragonul i-a însoţit pe dacii deveniţi militari în armatele romane şi la hotarele de răsărit ale Imperiului, unde perşii, adversari de temut ai romanilor,     i-au întâlnit adesea în încleştări dramatice. În vremea împăratului Traian, Alla I Ulpia Dacorum a fost recrutată şi trimisă în Cappadocia, iar o diplomă militară din anul 157 menţionează între trupele romane din Siria Cohors I Ulpia Dacorum.

Aceste trupe au luptat sub stindardul specific neamului lor, admis şi aprobat ca steag al unităţilor de cavalerie şi s-au instruit conform elementelor de tactică şi strategie militară pe care le moşteniseră pe plaiurile carpato-danubiano-pontice.

Între militarii daci din Siria era şi un Aurel Iulio Draco. Cognomenul Draco (dragon), putea să fie un nume dacic foarte vechi, dar în acelaşi timp putea să semnifice un stegar, un purtător de dragon. Limba latină a moştenit, probabil, acest cuvânt din limba dacică sub forma draconarius, care semnifică port-drapel.

 

Guvernatorul Arian confirmă că ,,dragonul” dacic era colorat

 

Structura cromatică a dragonului a fost reliefată chiar în acele vremuri îndepărtate, dar istoricii i-au dat prea puţină importanţă, deoarece informaţia a fost lapidară, trecând aproape neobservată. Constatarea faptului că dragonul era colorat a fost făcută chiar de către autorităţi militare romane, care i-au dat importanţa cuvenită în organizarea trupelor pe care le comandau.

Sunt extrem de preţioase, în acest sens, observaţiile făcute de către Arian, numit în vremea împăratului Hadrianus (117-138) guvernator al Cappadociei. Acesta i-a cunoscut, desigur, pe dacii din Alla I Ulpia Dacorum, adusă aici în vremea împăratului Traian şi a rămas impresionat de modul în care se instruiau, de dârzenia cu care mânuiau armamentul precum şi de disciplina de care dădeau dovadă în timpul exerciţiilor militare.

În lucrarea Arta tacticii, acesta aduce informaţii deosebit de importante referitoare la tactica de luptă folosită în timpul atacului, instruirea în limba proprie, precum şi despre insemnele militare proprii, folosite pe câmpul de luptă. Guvernatorul Cappadociei a fost impresionat, în primul rând, de inovaţiile tactice pe care dacii, sub influenţa sciţilor, le-au introdus în rândul cavaleriei romane, în special ,,rânduiala pentru luptă a cavaleriei în unghi”. Este deosebit de important de reţinut că dacii se instruiau în limba dacică (getică, n.n.), admisă de romani ca o recunoaştere a importanţei elementului militar dacic la hotarele de răsărit ale Imperiului roman.

În acest sens, Arian afirmă că ,,…ostaşii învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam (subl n.), strigătele celtice pentru celţi, cele getice pentru geţi (subl.n.) şi cele retice pentru reţi”. Amintind insemnele militare ale diferitelor trupe etnice care alcătuiau cavaleria romană, Arian s-a oprit în mod deosebit asupra steagului cu balaur. ,,Călăreţii romani – afirma acesta – înaintează având diferite insigne, nu numai romane dar şi scitice, pentru ca incursiunile lor să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare.

Insignele scitice le alcătuiesc nişte balauri (subl. n.) de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori, cusute laolaltă (subl. n.). Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coadă ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cât mai înspăimântător.

Când caii stau pe loc nu poţi vedea nimic mai mult decât bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă în jos. Când însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierând din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere ochilor, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvală şi pentru ca rândurile călăreţilor să nu se încurce”.

Această primă descriere mai detaliată a ,,balaurului” – stindardul geto­dacilor, admis între ,,insignele” armatelor romane, ne oferă imaginea primordială a acestui stindard, înainte de a fi receptat modificările de formă pe care le-a suferit prin răspândirea sa în tot Imperiul roman. Aşadar, înfăţişarea lui era diferită de imaginile pe care le-am cunoscut până acum din basoreliefurile sculptate pe diferite monumente romane care l-au imortalizat şi l-au păstrat până în zilele noastre.

Balaurul era confecţionat din bucăţi de pânză din diferite culori, ale căror semnificaţii trebuie căutate în credinţele şi religia strămoşilor noştri. Folosirea de către ,,trupele romane” a acestor insigne ,,scitice” alături de cele romane ne conduce la concluzia că ,,balaurul” era structurat cromatic în funcţie de ,,neamul” care compunea aceste trupe.

Deosebirea dintre trupele formate din daci şi alte trupe care purtau aceleaşi ,,insigne scitice” nu era posibilă, pe timpul atacului, decât prin existenţa unor culori specifice fiecărui neam intrat în slujba Romei. Acestea permiteau comandanţilor să organizeze atacul în formaţii disciplinate, evitându-se dezordinea în dispunerea şi deplasarea trupelor de călăreţi.

Diferenţa cromatică dintre ,,balauri” permitea călăreţilor daci să urmeze cu uşurinţă stegarul (,,draconarius”) dac, al cărui ,,balaur” avea culorile proprii dacilor. Din păcate, guvernatorul Arian a omis să ne spună care erau acele ,,diferite culori” ale ,,balaurului” şi, mai ales, prin ce se deosebeau dacii din Alla I Ulpia Dacorum sau cei din Cohors I Ulpia Dacorum de celelalte trupe formate din alte ,,neamuri”.

Steagul cu ,,balaur” (dragonul) s-a impus ca insemn militar şi în cadrul trupelor romane din alte provincii ale Imperiului. El a fost dus de către aceleaşi trupe formate din daci, intrate în slujba Romei. În secolele II şi III e.n., în Pannonia, alături de militari, documentele menţionează şi alte categorii sociale de daci, dintre care, foarte mulţi, au adoptat nume romane.

Trupele respective, între care se cunosc Alla Prima Flaviae Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum (,,pia fidelia milliaria equitata”) şi Cohors II Aurelia Dacorum, au conservat şi aici tactica de luptă specifică precum şi insemnele militare proprii. Cetatea Aquincum (viitoarea Buda Veche, n.n.) a moştenit în stema sa culorile roşu, galben şi albastru, despre care cărturarul german J.F. Neigebaur afirma că sunt ,,o moştenire de pe timpul Daciei Traiane”, iar George Bariţiu le considera ,,rămase moştenire de la Imperiul roman”.

Conform ştiinţei heraldice, care se ocupă cu stabilirea principiilor teoretice pentru compunerea unei steme, precum şi cu descrierea, cercetarea şi interpretarea acesteia, cele trei culori au următoarea semnificaţie: roşu este simbolul măririi, al bravurii, îndrăznelii şi generozităţii, simbolizând, de asemenea, sângele vărsat în lupte, puterea de viaţă şi energia strămoşească, galben (sau aur) este simbolul măririi, al forţei, bogăţiei şi purităţii, reprezentând, îndeosebi holdele aurii de grâu din timpul verii, iar albastru (sau azur) reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc, şi simbolizează blândeţea, frumuseţea, nobleţea şi buna credinţă.

Este important de reţinut că cele ,,trei culori” reprezintă o ,,moştenire” veche, iar originea lor, considerăm că trebuie căutată în culorile stindardului ,,cu balaur” dus de daci în Pannonia şi preluat de romani între insemnele militare ale Imperiului. Unităţile romane din Pannonia i-au supravegheat îndeaproape şi pe dacii liberi de la vest de munţii Meseşului, precum şi pe sarmaţii iazygi din Câmpia Tisei.

În vremea împăratului Antonius Pius (138-161), dacii liberi din ,,Regio Transivallum” (,,Silvania”, ţinutul împădurit de la vest de munţii Meseşului, până în mlaştinile Tisei, n.n.), precum şi sarmaţii iazygi din Câmpia Tisei au avut în fruntea lor un prefect, pe Caius Clodius, impus de romani, probabil dintre dacii care serveau ca militari în armatele Imperiului.

În confruntarea pe care au avut-o cu trupele romane din Pannonia, aceste ,,neamuri barbare” au folosit ca stindard ,,balaurul zburător”. În anul 175, împăratul Marcus Aurelius (161-180) i-a înfrânt pe sarmaţii iazygi (uniţi cu dacii liberi) şi le-a luat multe trofee, între care şi numeroşi ,,balauri”.

Aceste trofee au fost arătate de către trupele romane care au defilat la Roma cu ocazia celebrării triumfului asupra ,,barbarilor”. Evenimentul este demn de reţinut, întrucât probează că, după aproape un secol de la cucerirea unei părţi din Dacia de către romani, dacii rămaşi în afara Imperiului roman foloseau drept stindard acelaşi ,,balaur zburător”, structurat cromatic, cu siguranţă, în culorile pe care le moşteniseră din vechime.

Fondul etnic al Pannoniei a fost revitalizat prin daci chiar după retragerea stăpânirii din Dacia. În anul 296, împăratul Diocleţian i-a înfrânt pe carpi şi a strămutat o parte din ei în această provincie. Folosiţi apoi ca militari în armatele romane, carpii au putut să conserve insemnele militare şi armele străvechi, conform aceloraşi considerente constatate la hotarul de răsărit al Imperiului roman. Unul din prefecţii capitalei Imperiului din secolul IV, Maximinus, se trăgea din urmaşii dacilor (carpi) strămutaţi de împăratul Diocleţian în Pannonia.

 

Militarii daci au răspândit ,,dragonul” până în Britania

 

Steagul cu ,,balaur zburător” a fost purtat, desigur, şi de către trupele formate din daci în alte părţi ale Imperiului roman: Cohors III Dacorum (în Macedonia), Vexillatio dacorum parthica (în Mesopotamia) şi Cohors I Aelia Dacorum (în Britania). Pentru tenacitatea cu care dacii, deveniţi militari romani, au păstrat insemnele şi armele specifice neamului lor este elocventă ,,amprenta” lăsată de Cohors I Aelia Dacorum, recrutată în timpul împăratului Hadrianus (117-138) şi trimisă tocmai în extremitatea nord-vestică a Imperiului, în Britania.

Această cohortă a avut misiunea, alături de alte trupe, să apere limes-ul lung de 120 km. construit în vremea împăratului Hadrianus pentru a stăvili repetatele atacuri ale picţilor şi scoţilor. Este important de reţinut că această cohortă, formată din 1000 de daci (milliaria) a staţionat în Britania două secole, avându-şi reşedinţa în castrul de la Amboglana (Camboglana).

Acestor daci, romanii le-au luat ,,tributul de sânge” pe pământul Britaniei, în extremitatea nord-vestică a lumii romane. O diplomă militară din anul 145 atestă că dacii din aceasta cohortă, deveniţi cetăţeni romani, au fost lăsaţi la vatră şi împământeniţi pe pământurile Britaniei. Acest tărâm, cucerit cândva de către Iulius Caesar, adversarul declarat al regelui Burebista, era apărat acum şi de dacii pe care augustul împărat s-a pregătit cu ardoare să-i supună.

Dacii din această cohortă erau conştienţi de originea lor etnică. Unii păstrau nume străvechi, ca Dada sau Dacibalus, iar alţii adoptaseră nume romane, ca Acadinus (originar din Ulpia Traiana, capitala Daciei romane) sau Iulius Piu(…)tinus (,,cives Dacus”). Comandanţii, între care A.Geta Irelsaurnes, Iulius Saturninus sau Claudius Menander, erau, de asemenea daci, care adoptaseră nume romane. Dacii din această trupă au păstrat armamentul tradiţional (sica), pe care acum l-au pus în slujba Romei.

Claudius Menender a ordonat să se sculpteze pe piatra pusă de el un cuţit încovoiat, arma străveche a dacilor, dovadă a conservării tradiţiilor de luptă dacice, pe care romanii au ştiut să le preia şi să le folosească pentru apărarea Imperiului. Cuţitul încovoiat nu mai reprezenta simbolul înfrângerii Daciei, ci devenise o ,,armă romană”, căreia dacii îi readuseră strălucirea de odinioară.

Alături de această armă tradiţională, este posibil ca pe meterezele fortăreţei de la Amboglana să fi fost arborat şi stindardul cu ,,balaur zburător”, ca în celelalte provincii romane unde dacii au intrat în slujba Imperiului roman. Prezenţa dragonului în Britania, pe care picţii şi scoţii l-au văzut, desigur, în fruntea acestor trupe, era logică din moment ce ,,Roma admitea oficial în panteonul său vexilologic ideile totemice ale trupelor barbare care serveau în armata romană”.

În acest context, consi­derăm că dragonul, moştenit şi păstrat secole de-a rândul pe pământul Britaniei şi adoptat mai târziu ca un insemn militar propriu de către celţi, gali şi englezi, reprezintă o părticică din tezaurul spiritual dacic, lăsată moştenire atât de departe de plaiurile carpatine.

Dacii, deveniţi cetăţeni romani pe pământul Britaniei (în timp ce britonii, supuşi aceluiaşi sistem de recrutare, au devenit cetăţeni romani pe pământul Daciei), s-au aşezat, de regulă, în jurul castrului de la Amboglana sau în celelalte ţinuturi stăpânite de romani.

Copiii lor, educaţi în spirit militar, au intrat, la rândul lor, în armată, continuând serviciul militar al tatălui, iar ,,sudul Britaniei – după cum afirma André Maurois – fu repede presărat cu căsuţe romane”. Ocupaţia romană s-a limitat numai la Anglia şi Ţara Galilor de astăzi, dar influenţa latinităţii a fost mai puternică în sud­-estul Angliei, între britonii latinizaţi, în mijlocul cărora s-au aşezat şi dacii ca cetăţeni romani. Din aceste vremuri s-a păstrat în Ţara Galilor dragonul – ,,balaurul zburător” al dacilor, ca insemn de război pentru populaţia din sud-estul Angliei, considerat de istorici ca o ,,relicvă a dominaţiei romane”.

Convieţuind sub administrarea romană, dacii şi coloniştii aduşi ,,ex toto orbe romano”, au creat o nouă civilizaţie, în timp ce soarele, cândva adorat, continua să răsară peste o lume măcinată de contradicţii şi frământări. Romanii au luat ,,tributul de sânge” acestui popor învins dar nu distrus, chiar pe propriul său pământ. Mulţi tineri daci au fost înrolaţi în armatele romane pe teritoriul Daciei sau al Moesiei Inferior sau Superior.

Sunt cunoscute, în acest sens, Cohors Gemina Dacorum Gordiana cu garnizoana la Civitas Montanensium (azi Mihailovgrad, în Bulgaria), trupe alcătuite din pedestraşi daci la Cumidava (Râşnov), Drobeta, Praetorium (pe malul Oltului, la sud de Turnu Roşu), precum şi trupele de cavalerie care acţionau pe valea Oltului în vederea supravegherii drumului şi a staţiilor poştale importante (,,numerus burgariorum et veredariorum Daciae Inferioris”).

Steagul cu ,,balaur” s-a păstrat deci, chiar pe pământul Daciei şi Moesiei, devenite provincii romane, iar spiritul dacic a renăscut prin vitejia cu care dacii intraţi în slujba Romei au ştiut să-i dea o nouă strălucire. Unul dintre aceştia, Regalianus, coborâtor ,,după cât se spune din Decebal”, a fost proclamat, pentru scurt timp (în anul 263) – împărat de către moesi.

Un alt dac, Galerius, devenit împărat roman (293-311), a rămas în amintirea urmaşilor şi prin faptul că a imortalizat ,,balaurul” (dragonul) pe Arcul de triumf de la Salonic, ridicat în anul 304, în urma victoriei din anul 297 asupra perşilor. Personalitate puternică şi tenace, Galerius a păstrat întreaga robusteţe şi virtute a vechilor daci, cândva duşmani de temut ai romanilor.

Arcul de triumf de la Salonic l-a imortalizat pe acest ,,fiu de dac, de balaur dacic“ – cum îl caracteriza istoricul Nicolae Iorga – în fruntea trupelor de călăreţi care purtau stindarde dacice (,,balauri”), urmărind duşmanul sau vorbind şi îmbărbătându-şi soldaţii, care purtau aceleaşi stindarde.

După aproape două sute de ani de la moartea regelui Decebal, steagul cu ,,balaur”, continua să reprezinte insemnul militar roman, preluat de la dacii ale căror virtuţi militare au fost recunoscute. El nu mai însoţea un popor învins, ca pe ,,Columna lui Traian”, ci însăşi persoana împăratului celei mai mari forţe militare ale antichităţii.

Este deci lesne de înţeles răspândirea steagului cu ,,balaur”, din Mesopotamia, trecând prin Styria şi Cappadocia, Iudeea (unde este menţionată o cohortă a getulilor, Numidia (Africa de Nord), Italia, Moesia Superior şi Inferior, Dacia (chiar la Sarmizegetusa, unde în timpul lui Antonius Pius era un prefect al militarilor, Dacorum Iassiorum) şi continuând cu Pannonia, Noricum (Alla I Dacorum), până în îndepărtata Britanie.

Pe bună dreptate, vexilologul american Whitney Smith constata că: ,,Se pare că nu există stindard în antichitate care să fie atât de răspândit ca dragonul. Cu numai câteva variante nesemnificative de formă şi folosire, din antica Persie, până în Britania, acest stindard a fost purtat în luptă mai bine de 1.000 de ani” (subl.n.).

Steagul cu ,,balaur” a revenit, când ameninţător, când paşnic între hotarele provinciei romane Dacia, simbolizând în acele vremuri unitatea neamului dacic. Dacii liberi, mai ales carpii şi costobocii, s-au întors adesea, sub forma unor incursiuni adânci în ,,lumea romană” din interiorul arcului carpatic şi chiar la sud de Dunăre, mereu ,,sub semnul lupului”.

Ei au jucat un rol însemnat în declanşarea marii răscoale dacice din anul 117, iar în anul 170, costobocii au pătruns, trecând peste Moesia Inferior, până în Grecia, pentru ca din anul 238 carpii, împreună cu goţii să deschidă seria atacurilor în Imperiul Roman, care vor dura mai bine de 100 ani. Relaţiile dintre dacii liberi şi romani nu au fost numai războinice, ci adesea paşnice, desfăşurate pe tărâm politico-diplomatic şi pe plan comercial, fapt ce a contribuit la romanizarea treptată a acestora. Procesul integrator a facilitat conservarea şi supravieţuirea obiceiurilor, simbolurilor, precum şi preluarea preceptelor noii credinţe în care ,,mitul nemuririi” s-a metamorfozat în credinţa în ,,viaţa de apoi”, propovăduită de creştinism.

Este însă important de subliniat faptul că dacii liberi au gândit refacerea unităţii dacice sub protecţia zeului lor suprem – Zamolxis, al cărui chip binevoitor s-a arcuit peste crestele Carpaţilor, Dunăre şi ţărmul Mării Negre ca un curcubeu. Privind acest curcubeu, din a cărui cromatică ieşeau în evidenţă culorile roşu, galben şi albastru, arcuite peste o lume plină de credinţe, superstiţii şi suferinţe, dacii şi-au întărit credinţa în nemurire. Aceasta le-a dat dacilor puterea să înfrunte chiar pe Zamolxis, ascuns în norii uriaşi, sub forma unui balaur ameninţător.

Furtuna a fost întotdeauna considerată ca un semn rău, iar atunci când tuna sau fulgera, dacii, precum se ştie, aveau obiceiul de a trage asupra ,,balaurului” cu săgeţi pentru a o determina să-şi arate chipul adevărat. Apariţia lui Zamolxis în chip de protector era prevestită prin săgeţile fulgerătoare ale razelor de soare sub forma curcubeului dătător de lumină, vreme bună şi credinţă în izbândă.

Este posibil ca ,,balaurul” zburător să fi fost structurat cromatic, în culorile vizibile ale curcubeului (roşu, galben şi albastru). Simbolul acestui stindard a fost receptat şi de către barbarii care au pătruns în ţinuturile dacilor liberi în timpul stăpânirii romane a unei părţi din vechea Dacie. Neamul germanic al goţilor, care în timpul împăratului Caracalla (211-217) coborâseră de pe ţărmurile Mării Baltice pe acelea ale Mării Negre, după multe certuri şi rivalităţi cu dacii liberi, au ajuns ei înşişi să se considere geţi.

 

Dacii, în amintirea culturii spaniole

 

Zamolxis, Deceneu şi eroii din mitologia dacilor au fost consideraţi, după o lungă perioadă de convieţuire cu băştinaşii din exteriorul arcului carpatic, ca proprii înaintaşi ai neamului gotic. Prin goţi, ,,balaurul” zburător a cutreierat încă o dată Europa şi a ajuns în extremitatea sud-vestică a continentului, pe pământul Spaniei, sub acelaşi ,,sigiliu”, al Romei: ,,semnul lupului (Wulfilla)”.

Cronicarii spanioli din Evul Mediu au afirmat o tradiţie dacică în ceea ce priveşte întemeierea Spaniei, independentă de persoana împăratului Traian, care era fiu al acestor meleaguri. Cronicarul Don Rodrigo Jimenez de Rada considera că hispanicii erau descendenţi din daci sau geţi, Spania fiind ,,fondată” de ,,poporul de la Dunăre”. Prin pana acestui cronicar, Zamolxis, Burebista, Deceneu, Decebal şi ceilalţi eroi ai istoriei şi mitologiei dacilor au intrat în istoria Spaniei.

În secolul al XV-lea, când a fost alcătuită stema regilor catolici, alături de acvilă,  leul (Leonului) şi turnul (Castiliei), au fost introduse şi insemnele personale ale regilor: jugul şi săgeţile – vechi simboluri ale dacilor”. Din aceste ,,insemne personale” decurgea nobleţea şi dreptul de suzeranitate al regilor catolici, care au ţinut, cu orice preţ, să păstreze urma descendenţei din daci sau geţi.

În acest context, este foarte posibil ca alături de goţi să fi emigrat pe pământul Spaniei şi daci liberi, îndeosebi carpi, în urma invaziei hunilor, după anul 375 în ţinuturile carpato-danubiano-pontice. Alături de jug şi săgeţi, a intrat în sistemul vexilologic hispanic şi ,,balaurul” zburător cu cap de lup, considerat de acelaşi Withney Smith un ,,insemn militar specific poporului spaniol”.

Sub numele de ,,goţi”, consideraţi adevăraţii întemeietori ai Spaniei, s-au ascuns, probabil, şi daci liberi din exteriorul arcului carpatic, care au impus aceste ,,insemne” poporului spaniol. Prin ele, mitul dacilor a supravieţuit în istoriografia Occidentului, care în procesul formării popoarelor şi statelor medievale pe ruinele Imperiului roman au devenit insemne proprii, purtate în lupte aproape 1000 de ani.

,,Curcubeul” balaurului pe care dacii l-au purtat în luptă împotriva sciţilor, persanilor, macedonenilor, romanilor ori a popoarelor migratoare care au asaltat pământul vechii Dacii, şi-a extins spectrul său peste întreaga Europă fărâmiţată în state medievale, după destrămarea Imperiului roman. Steagul cu balaur, întâlnit în Europa centrală, până târziu în Evul Mediu, a fost moştenit din aceste vremuri şi transmis, odată cu cele trei culori, celor ,,10 regi” care au stăpânit Pannonia după dispariţia hunilor pană la venirea ungurilor în Pannonia.

 

Culorile ,,dragonului” au devenit culorile heraldice ale neamului românesc

 

,,Balaurul” zburător dacic, devenit ,,dragon” sub ,,sigiliul” Romei, a început să fie înlocuit, ca stindard, odată cu adoptarea noii religii – creştinismul – în Imperiul roman. Dacia, leagănul cultului cavalerilor danubieni, a fost pierdută spre sfârşitul secolului al III-lea, iar hotarele Imperiului au fost retrase pe linia Dunării.

Pătrunderea creştinismului şi la nord de Dunăre a metamorfozat dragonul şi pe purtătorul acestuia, datorită imaginaţiei fecunde a preoţilor şi creaţiilor plastice ale pietrarilor creştini. Sub preceptele noii religii, care a pătruns ,,de jos în sus”, constituind un factor fundamental al formării noii identităţi a locuitorilor străvechii Dacii: românii.

În noul context, ,,balaurul” s-a transformat din punct de vedere mistic şi religios, iar credinţele ,,păgâne” au fost absorbite şi transformate de către creştinism într-un proces lent. Românii, ca urmaşi ai daco-romanilor şi ai dacilor creştinaţi, au preluat din vechiul tezaur spiritual dacic acele elemente care au venit in concordanţă cu noua doctrină teologică şi filosofică. Complexul religios bazat pe ,,credinţa în nemurire” nu a putut fi ignorat de către numeroşii misionari creştini care au cercetat ţinuturile nord-dunărene.

În noile condiţii, care au intensificat procesul de creştinare a daco-romanilor şi au favorizat pătrunderea creştinismului la dacii liberi, dragonul a primit semnificaţia simbolică a ,,răului“, devenind antipodul simbolului creştin – crucea. Din vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337), dragonul – insemnul militar pe care romanii l-au purtat ca stindard propriu 200 de ani, a fost adus sub lancea stindardului imperial (,,labarum”), impus de creştinism.

Tema acestei reprezentări a fost apoi preluată şi de alţi împăraţi romani şi s-a răspândit în toată ,,lumea creştină”. Introducerea acestui nou ,,insemn militar” s-a lovit la început de tradiţia ,,balaurului”, care simboliza eroismul, credinţa în victorie şi în nemurire, la care daco-romanii nu au înţeles să renunţe, continuând să-l păstreze cu noua semnificaţie.

În ţinuturile vechii Dacii, lupta între ,,cruce” şi ,,balaur” a semnificat, pe plan vexilologic, lupta între păgânism şi creştinism. Pătrunzând mai întâi la oraşe, creştinismul a determinat pe mulţi ,,romani” care nu au înţeles să renunţe la credinţele ,,păgâne”, să caute adăpostirea idolatriei lor la sate. Unii daci romanizaţi din sudul fluviului au găsit scăparea la fraţii lor din nordul Dunării.

Cuvântul care a desemnat pe ,,omul de la ţară” – paganos – a devenit şi pe pământul vechii Dacii, printre daco-romani, sinonim cu ,,închinător la idoli”, de unde a rezultat cuvântul păgân, adică necredincios. O lege dată de împăratul Valentinian, în anul 368, numea cultul vechi religia paganorum, iar înţelesul acestui cuvânt – necredincios – a fost moştenit în toate limbile romanice.

În acest context, creştinismul nu a înlăturat fidelitatea faţă de unele obiceiuri şi simboluri străvechi. Limba latină şi modul de gândire roman s-au plecat legilor pământului vechii Dacii, ca în Galia şi Spania, iar noua religie a fost adaptată realităţilor socio-politice şi condiţiilor de viaţă ale dacilor creştinaţi. Odată cu generalizarea acestor procese socio-spirituale, spre sfârşitul secolului al IV-lea, ,,balaurul”, ca stindard, a împărtăşit aceeaşi soartă ca în întreaga lume creştină.

Vechile stindarde ostăşeşti, precum a fost şi steagul cu ,,balaur”, au fost depuse în biserici şi folosite în alaiuri religioase. Atunci, probabil, dragonul (balaurul) a coborât la picioarele Sfântului Gheorghe, simbolizând victoria credinţei creştine asupra vechilor ,,superstiţii”, la care dacii au ţinut cu atâta străşnicie.
Istoricul Durmont scria, in anul 1870, că ,,Sfântul Gheorghe apare ca o copie a cavalerului trac“. Acest sfânt, care a devenit patronul bisericii ortodoxe române, are o obârşie tracică, fiind martirizat în vremea împăratului ,,păgân” Diocleţian (în anul 303), care a condamnat la muncă silnică sau la moarte mai mulţi misionari creştini.

Originar din Cappadocia, din ceata ostaşilor care se numeau tribuni, el a fost, probabil, urmaşul militarilor daci din AIla I Ulpia Dacorum. Această origine poate explica, în bună măsură, personalitatea şi influenţa de care s-a bucurat în rândul daco-romanilor din nordul Dunării. Prin ei, spiritualitatea dacilor şi-a arătat încă o dată caracterul universal.

Creştinismul a înlocuit ,,balaurul” – devenit simbol al  răului, cu  crucea, dar daco-romanii şi mai apoi românii i-au preluat simbolurile cromatice, schimbându-se doar esenţa, învelişul rămânând acelaşi. Tradiţia adânc înrădăcinată a credinţelor ,,păgâne”, precum şi faimoasa doctrină a ,,nemuririi” au fost preluate de creştinism sub forma ,,vieţii de apoi” din spiritualitatea strămoşilor poporului român.

Aceasta pledează pentru o continuitate de simboluri în ţinuturile carpato-danubiano-pontice, mai ales că procesul de transformare etnică şi spirituală a pătruns definitiv şi ireversibil în mediul rural. Reprezentarea ,,Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, larg răspândită la români, simbolizează, metaforic, actul de naştere al poporului român, prin victoria crucii asupra ,,balaurului”, care a fost nevoit să se refugieze, din nou, în mitologie, ca simbol al răului.

Cultul său, precum altădată cultul ,,dragonului”, s-a răspândit în întreaga lume creştină, la italieni, la englezi, la francezi, iar mai târziu la ruşi, pretutindeni simbolizând biruinţa crucii asupra credinţelor păgâne. Prin aceasta, dacii au perpetuat spiritualitatea lor arhaică, contribuind la unitatea lumii creştine.

Cu unele modificări de formă şi structură, dragonul a fost folosit în Britania şi după retragerea armatelor şi administraţiei romane. Acest lucru a apărut pe deplin posibil, întrucât ,,britonii latinizaţi au adoptat armele ofensive şi defensive de la romani”. Folosind infanteria disciplinată, armura şi armele de aruncat la distanţă şi cavaleria din epoca târzie a tehnicii de luptă romane sau luptând după tactica celtică reînviată, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe invadatorii saxoni.

Legendarul rege al celţilor, Arthur, intrat în legendă pentru luptele purtate cu saxonii, a repurtat, în anul 500, o victorie asupra acestora, în apropierea muntelui Badon. Celţii au folosit ca stindard dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de staţionarea trupelor romane pe limes-ul construit împotriva picţilor şi scoţilor. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.

Cognomenul ,,Dragon” (Draco) fusese întâlnit, cu mai bine de 250 de ani în urmă şi la militarii daci din trupele romane de pe hotarul de răsărit al Imperiului roman. ,,Dragonul” purtat ca stindard de către celţi, la cumpăna veacurilor V-VI, era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să ia forma de balaur zburător şi să scoată un sunet ascuţit care semăna teroare în rândul duşmanului şi încredere pentru războinicii care-l urmau.

Redat de către vexilologul Withney Smith de pe un document de epocă, dragonul folosit de celţi şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica păstrată, probabil, aşa cum a fost ea moştenită de la dacii care l-au adus pe pământul Britaniei. Chiar dacă imaginea diferă de cea a ,,balaurilor” descrişi de către guvernatorul Arian al Cappadociei, nu putem trece pe lângă faptul că dragonul, ca insemn heraldic existent la ,,romano-britanicii” din vremea regelui Arthur era structurat cromatic în culorile: roşu, galben şi albastru.

Cromatica acestui dragon întăreşte ipoteza conform căreia, culorile heraldice ale strămoşilor poporului român au fost roşu, galben şi albastru, culorile vizibile ale curcubeului. Acest chip a fost păstrat de urmaşii dacilor romanizaţi şi a celor creştinaţi în tot Evul Mediu, în mediul sătesc, rustic, unde creştinismul n-a reuşit niciodată să învingă toate credinţele şi ,,superstiţiile” arhaice, păstrate şi adaptate noilor condiţii.

Oficial, chiar dacă ,,dragonul” a dispărut în ţinuturile dunărene ale Imperiului roman, cele trei culori şi-au urmat destinul veşniciei, fiindcă au reprezentat o parte din tezaurul ancestral care a dat legitimitate şi distincţie acestor ţinuturi. Ele au fost adoptate de oficialităţile politico-militare romane în insignele unor unităţi militare staţionate pe aceste meleaguri. Pe la anul 420, Notitia dignitatum – o listă a tuturor funcţiilor civile şi militare din părţile răsăritene ale Imperiului roman – întregeşte afirmaţiile făcute de noi.

Insigna legiunilor ,,V-Macedonia” şi ,,XIII-Gemina” se evidenţiază tocmai printr-o frapantă succesiune coloristică a celor trei culori:  roşu, galben, albastru. La nord de Dunăre unde ,,balaurul”, păstrat în sânul obştilor săteşti, simboliza speranţa în supravieţuire, în secolele IV-V viaţa de stat a fost întreruptă în formele ei clasice, datorită invaziei necontenite a popoarelor germanice sau a celor din stepelor asiatice. Abia în vremea împăratului Iustinian (527-565), Imperiul roman de răsărit a reuşit să consolideze limes-ul la Dunăre.

Teritoriile nord-dunărene, recâştigate de către bizantini, au fost constituite numai din simple capete de pod, cu rol de avanposturi. Noua prezenţă a Imperiului la Dunăre a contribuit la întărirea romanităţii dunărene, prin reorganizarea vieţii eclesiastice în această zonă. În anul 535, împăratul Iustinian a înfiinţat provincia Iustiniana Prima, în cuprinsul căreia au intrat Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea, de la sud de Dunăre, precum şi două dintre cetăţile recent înfiinţate în stânga Dunării (Recidva, adică Arcidava -Vărădia, din Banat şi Litterata – Lederata).

Este important de subliniat că stema acestei provincii, locuită de urmaşii dacilor, a preluat cele trei culori: roşu, galben şi albastru, dispuse de la dreapta la stânga: ,,Ex parte dextra, in prima divisione, scutum rubrum (subl.ns.) in cuius videtur turns, significans utramque Daciam, in secunda divisione scutum coelesti (subl.n.) cum (signum) tribus burris, quarum duae lateribus albae sunt, media vero aurae (subl.n.)”.

,,Urcarea” celor trei culori în stema ultimelor două provincii dacice, care cuprindeau teritorii pe ambele maluri ale Dunării, unite în vremea împăratului Iustinian, reprezintă o continuitate de simboluri, preluate din spiritualitatea dacică, precum şi simbolul refacerii unităţii tuturor ţinuturilor locuite de urmaşii dacilor romanizaţi şi creştinaţi – românii. ,,Curcubeul” din stema acestor două provincii dacice reunite s-a arcuit în timp, peste Carpaţi, Dunăre şi Mare, ca simbol al renaşterii speranţei, al virtuţilor eroice ale neamului românesc, confirmându-i şi întărindu-i dreptul la nemurire.

Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea au fost culorile etniei şi ale pământului din spaţiul carpato-­danubiano-pontic, fiind conservate prin tradiţie şi impuse de obiceiul pământului. Preluarea simbolurilor cromatice ale străvechiului ,,balaur” dacic de către creştinismul biruitor s-a înscris deci în acest ,,obicei al pământului”.

Împrejurările vitrege în care s-a format şi afirmat poporul român, nevoit mai multe secole să trăiască în ,,mici republici”- cum numea în secolul XVIII istoricul ungur Nicolae Bethlen formaţiunile politice prestatale româneşti organizate pe văi şi la adăpostul codrilor, – au permis conservarea tradiţiilor arhaice, cu simbolistica specifică.

În faţa necontenitelor năvăliri barbare, românii au fost nevoiţi să se adăpostească în munţii şi pădurile învecinate, pentru a putea reveni la casa şi ogorul lor. Toţi cei capabili să poarte arme s-au strâns în jurul unei căpetenii şi a stegarului obştii, care a continuat să poarte ,,balaurul”, confecţionat, probabil, din aceleaşi bucăţi de pânză colorată, aşa cum l-au moştenit din vremurile ,,păgâne”.

,,Balaurul” a intrat în folclor, în credinţele populare şi în legende, sub formă de ,,drac”, fiind coborât, în vremurile în care obştile săteşti au luat locul vieţii de stat organizat, pe bâta ţăranului român – devenită armă deosebit de eficace împotriva străinilor năvălitori. Principala forţă de apărare a obştilor a devenit în acele vremuri ceata de feciori.

Imaginea acesteia s-a păstrat, cu certitudine, în Jocul căluşarilor, în care subzistă amintirea confreriilor iniţiatice, ale căror insemne specifice erau măciuca şi stindardul. Jurământul făcut îi prezintă pe căluşari ca ostaşi, iar vechimea acestui ,,joc războinic”, preluat de folclor din realitatea atâtor secole de confruntări cu un duşman veşnic superior ca număr, se pierde până în vremea dacilor. Umanistul Dimitrie Cantemir, care a realizat prima descriere ce a ajuns până la noi, îl consideră un joc ,,ţinând de datină”, un ,,obicei din vechime”.

Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem astăzi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor descris de către Arian spre mijlocul secolului al II-lea. Culorile acestui steag, pe care Th. D. Speranţia îl considera o urmă de la daci, sunt: roşu, galben şi albastru, deci acest steag este tricolor. Aceste trei culori, moştenite din ,,curcubeul” balaurului dacic, au fost păstrate nealterate, peste secole, de generaţiile de cete de feciori, însoţind întreaga istorie zbuciumată a poporului român.

Este deosebit de important de reţinut că, jocul căluşarilor, la origine un joc războinic, se întâlneşte în toate ţinuturile locuite de români, cu diferenţe nesemnificative de interpretare, dar cu aceeaşi semnificaţie. În acest context, apreciem că cele trei culori, îngemănate mai târziu în tricolor, au o origine populară şi general românească.

Utilizarea lor, cu predilecţie de către români, se explică prin continuitatea de moştenire a simbolurilor cromatice străvechi, a datinilor şi obiceiurilor arhaice. Această tenacitate l-a impresionat atât de mult pe istoricul ungur I Benkö în secolul XVIII, încât a afirmat că ,,mai uşor s-ar fi putut smulge ghioaga din mâinile lui Hercule decât datinile şi obiceiurile din conştiinţa poporului român”. Într-adevăr, nicăieri în lume acest simbol cromatic, ce s-a impus ca înveliş exterior elementelor de heraldică românească, nu a avut o evoluţie asemănătoare.

Păstrarea şi îngemănarea celor trei culori a reprezentat o ,,datină şi un obicei” al pământului românesc, pe care s-a clădit identitatea, continuitatea şi unitatea românească. Din măreţia de altădată a ,,balaurului” dacic cu cap de lup – pe care romanii l-au preluat şi l-au răspândit în toată ,,lumea romană”, obştile săteşti daco-romane, apoi româneşti, care au continuat să se conducă după ,,obiceiuri şi legi romane”, au conservat cele trei culori, deoarece ele au fost culorile etniei şi ale pământului.

Din înfăţişarea de altădată nu au mai rămas decât acele panglici colorate, pe care micile cete de feciori le-au purtat în luptă mereu ,,sub semnul lupului”, adăpostit de aceeaşi pădure ,,dacică”, scut şi adăpost, transformată de ,,oamenii pământului” în ,,codrul frate cu românul”.
În Europa secolelor VI-XI, stindardul cu ,,balaur” (dragon) a continuat să reprezinte simbolul cavalerismului şi virtutea eroică romană, fiind preluat şi folosit ca ,,insemn” militar.

În Britania, ,,balaurul zburător” a trecut de la celţi la saxoni, iar apoi la englezi, care l-au purtat până târziu în Evul Mediu pe câmpurile de luptă. În lupta de la Burford, din anul 752, stindardul lordului de Wessex era un dragon. În secolul al IX-lea, un specimen de ,,dragon” era folosit în Europa Centrală, imortalizat de un document de epocă (Codex Aureus), iar celebra tapiserie de la Bayeux, care înfăţişează cucerirea Angliei de către normanzi (1066), ne arată că trupele engleze, comandate de regele Harald, aveau ca stindard dragonul, ,,considerat ca un antic insemn de război saxon”.

Steagul cu ,,balaur zburător” a fost folosit în Imperiul roman de răsărit chiar şi la sfârşitul secolului al XII-Iea, atât de către trupele imperiale, cât şi de către vlahii din Peninsula Balcanică. Sub conducerea celor trei fraţi – Petru, Asan şi Ioan (Caloian), vlahii dintre Balcani şi Dunăre au reuşit, în urma răscoalei antibizantine din anii 1185-1187, să întemeieze un ,,regat al vlahilor şi bulgarilor”.

În luptele purtate împotriva lor, stindardele împărăteşti se prezentau sub forma ,,chipurilor de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi înspăimântau pe vrăjmaşi”. Sub flamurile aceloraşi ,,balauri”, vlahul Asan ,,proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat roman, care s-ar fi întins de la Carpaţi la Haemus şi munţii Rodopi”.

Prin anii 1195-1197, înainte de începerea unei noi ofensive împotriva împăratului de la Constantinopol, vlahul Asan şi-a îmbărbătat astfel luptătorii: ,,Priviţi aceste flamuri diferite la culoare, dar nu şi prin firul ţesăturii, care atârnă în vârful suliţei mele şi flutură în vânt. Ele au fost făcute dintr-o singură materie şi un singur ţesător le-a ţesut.

Dar deoarece se deosebesc prin culori ele par că au şi o cauză diferită. Ci nu aşa, nu aşa stau lucrurile”. Cronicarul grec Nichita Choniates, care a făcut această relatare, nu s-a învrednicit însă să ne spună care erau acele flamuri ,,diferite la culoare”, care atârnau în vârful suliţei. Chiar dacă se deosebeau ,,prin culori”, aceste flamuri alcătuite dintr-o singură ţesătură aveau o cauză comună, aceea a unităţii vlahilor, moştenitori ai tradiţiilor imperiale romane. Ele nu puteau fi decât culorile etniei şi ale pământului, ,,curcubeul” balaurului zburător străvechi, sub care vlahul Asan a proiectat refacerea Daciei antice.

Simbolurile dacice s-au păstrat la români până în vremea ,,descălecărilor” şi a întemeierii statelor medievale româneşti, pe blazoanele unor domni şi boieri români. Laţcu, voievodul Moldovei (circa 1367 – circa 1375), avea ca stemă un scut a cărui mobilă era capul de lup, şi timbrat de un coif împodobit cu două coarne recurbate.  Urmaşii lui Dragoş şi ai fiului său, Sas, păstrau săgeata pe blazon, iar culorile scutului şi ale elementelor care îl compuneau erau: roşu, galben şi albastru.

Cronicarul polon J.Dlugosz l-a descris in felul următor: ,,Dragowye alias Sassowye – in campo coelestini coloris (subl.n.), lunam fulvi aut aurei coloris deferunt (subl.n.), in cuius utroque cornu stella aurea  dipingitur (subl.n.), et ex medio lunae sagitta cuspide sursum erecta”. Cele trei culori folosite cu predilecţie de către români s-au regăsit în perioada de mijloc a evului mediu românesc şi în costumul militar.

Miniaturile din Chronicon Pictum Vindobonehse arată pe oştenii români ,,în straie ţărăneşti, cu căciuli conice inalte, cu sarici miţoase lungi”. Cavalerii din Ţara Românească aveau tunică de zale, pantaloni scurţi roşii, ciorapi lungi albaştri, scut, coif cu crenieră roşie, spadă şi suliţă. Cavalerii din Moldova – aşa cum rezultă dintr-o pictură pe lemn de la mănăstirea Bistriţa, purtau o tunică de culoare roşie, o cingătoare albastră de care atârna spada, iar în picioare aveau cizme cărămizii şi pe umeri o manta roşie.

Înlocuirea ,,balaurilor” pe care i-am întâlnit la vlahii din sudul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea cu ,,icoanele creştineşti” a reprezentat momentul în care poporul român a renunţat la vechile simboluri.

Sfântul Gheorghe, devenit patronul bisericii ortodoxe româneşti, a ucis ,,balaurul”, marcând începutul luptei pentru apărarea credinţei creştine, dar nu l-a exclus din simbolistica românească. ,,Balaurul” (dragonul) s-a întors pe pământul românesc din Europa centrală, unde catolicismul a dat o nouă interpretare simbolisticii sale.

În Imperiul Romano-German s-a instituit Ordinul Dragonului – ordin cavaleresc, prin care s-a încercat revitalizarea străvechiului mit care simboliza virtutea, curajul, demnitatea şi onoarea cavalerească.

Unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, Vlad, a obţinut sprijinul împăratului Sigismund de Luxemburg pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti, în competiţia cu fraţii săi, în schimbul acordării pentru călugării minoriţi a dreptului de a răspândi catolicismul în Ţara Românească. El a fost cel care a adus dragonul din nou pe pământ românesc, dar sub semnul crucii catolice, în calitate de cavaler al ,,Ordinului Dragonului”.

 

Provenienţa numelui Dracula

 

Acest dragon nu a reuşit să fie ceea ce fusese altădată ,,balaurul” zburător păstrat aproape 2 000 de ani ,,sub semnul lupului”. Dragonul ,,sub semnul crucii catolice” n-a reuşit să fie mai mult decât simbolul heraldic al familiei lui Vlad al II-lea (voievod al Ţării Româneşti între anii 1436-1442, 1443-1447), care a rămas în conştiinţa poporului român sub forma ,,Dracul” (Dracula), tocmai pentru că a readus ,,balaurul” străvechi sub semnul crucii catolice, pe care românii au respins-o, ca apărători ai ortodoxiei.

Dragonul adus din Europa centrală s-a păstrat pe monede de bronz emise de Vlad Dracul, precum şi în stema acestui voievod, încrustată pe turnul mănăstirii Argeş. Pe plaiurile româneşti, a regăsit celălalt dragon, păstrat ,,sub semnul lupului” în interiorul obştilor săteşti.
Utilizarea preferenţială a celor 3 culori – roşu, galben şi albastru – se constată documentar, în secolul al XV-lea, în cărţile bisericeşti manuscrise, în cele tipărite, în ţesături, broderii şi pictură, în cromatica unor portrete, scene şi chenare ale manuscriselor, în alte capodopere ale şcolilor de miniaturistică din Ţările Române, iar din secolul al XVI-lea, în cancelariile domneşti.

 

Consideraţii de final

 

· Dacii – strămoşii direcţi ai românilor au traversat propriul lor timp istoric cu o simbolistică unică. Stindardul cu balaur (balaurul cu cap de lup) le-a conservat memoria istorică, chiar dacă statalitatea lor a fost distrusă de către cel mai mare imperiu al antichităţii.
· Acest stindard, cu cromatica lui aparte, aleasă din culorile cele mai intense ale curcubeului, pentru a-l întruchipa pe Zamolxis în mijlocul obştilor însetate de libertate, a fost semnul identităţii atâta timp cât libertatea a putut fi apărată, protejată şi promovată în faţa propriei conştiinţe şi a puternicilor vremii.
· Distrugerea nucleului politico-statal a determinat învelişul etno-spiritual să caute o nouă identitate, pe care a găsit-o ,,sub semnul crucii” şi al lui Hristos, în creştinismul care a preluat esenţa vechii credinţe.
· Metamorfoza totemică, din nevoi de supravieţuire, a salvat cromatica, iar cele trei culori au dăinuit peste milenii, pentru că au fost culorile pământului şi ale neamului românesc, de la facerea lumii sale.
· Istoria urmaşilor dacilor creştinaţi confirmă că, în condiţii vitrege, sub presiunea continuă a statelor de dominaţie şi a simbolisticii acestora, o naţiune conştientă de sine reuşeşte să-şi conserve simbolurile ancestrale în cuget şi simţiri numai printr-o succesiune de generaţii capabile să se raporteze la ,,geneză”.

 

un articol de prof. Aurel V. David  (Extras din STUDII DE ISTORIE A ÎNĂLŢĂRII ŞI DECLINULUI
NAŢIEI ROMÂNEŞTI, Editura „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA”, Bucureşti, 2006, p. 27-46)

 

Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Lasă un răspuns