LOCUITORII PERIMETRULUI BUCUREŞTEAN ÎN VEACURILE IV – V

Categories ArheologiePosted on

prof. dr. Simona Daniela Grigore

 

Tumultosul secol IV p. Chr. a însemnat pentru autohtonii câmpiei bucureştene, daci liberi, traversarea perioadei tulbure a migraţiei. Izvoarele arheologice ne îndreptăţesc însă a susţine continuitatea de vieţuire în aşezări stabile, durabile, practicarea agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului, îndeletniciri specifice unei populaţii sedentare.

Impactul cu migratorii, deşi dur, nu a dus la decimarea dacilor, modul de viaţă al nomazilor presupunând menţinerea acestora (vezi îndemnul avarilor către populaţia locală sud-dunăreană: Ieşiţi şi semănaţi şi seceraţi, noi vă vom lua numai jumătate

ca dare). Se constată în secolul al IV-lea p. Chr. un spor demografic ce este datorat pătrunderii neamurilor germanice. În ultima treime, atacul hunilor va face totuşi ca unele aşezări să îşi înceteze temporar activitatea sau să dispară.

Dacă avem în vedere perioada secolelor I-III p. Chr., vom observa cum în cadrul aceleiaşi grupări demografice continuitatea de locuire este evidentă.

Astfel, la sud de Carpaţi – inclusiv Dobrogea, au fost identificate 134 de aşezări şi necropole (secolele IIIV).

Grupări importante, de 10–12 aşezări, erau plasate între cursul inferior al Argeşului şi Dunăre, pe malul drept al Oltului la vărsare, în zona Calafat, la vărsarea Olteţului în Olt. În perimetrul Brăilei, Bucureştilor, Mizilului, la Râmnicu-Vâlcea, pe cursul mijlociu al Buzăului densitatea aşezărilor era de 4–6 sate.

Aceste aşezări rurale neîntărite erau apărate natural prin plasarea lor pe malul apelor, în puncte greu accesibile. Pe raza oraşului Bucureşti s-au identificat astfel de sate la Mogoşoaia, Crângaşi, Herăstrău, Chitila, Curtea Veche, str. Ziduri-între-vii, str. Soldat Ghivan – Fundenii Doamnei, Străuleşti – Măicăneşti, Buftea, Tei, Mihai-Vodă, Radu-Vodă, Pantelimon, Pipera, Popeşti-Leordeni, Băneasa-Lac, Giuleşti, Dealul-Piscului, Lunca-Bârzeşti, Brăneşti, Domneşti, Glina, Văcăreşti, multe dintre ele fiind locuite

din veacul precedent.

Populaţia dacică îşi construia locuinţe de suprafaţă ori semiîngropate, în aceeaşi tehnică a paiantei moştenită din vechime. Asemenea locuinţe datând din secolele III-IV au fost scoase la iveală la: Lunca-Bârzeşti, Pantelimon, Fundenii Doamnei, Curtea Veche, Buftea-Măneşti, Domneşti, în ultima aşezare acestea având podea făţuită cu lut, pe latura

nordică o laviţă din pământ cruţat, probabil pentru odihnă sau păstrarea inventarului casnic, iar pe cea sudică o groapă de bucate conică, precum şi la Radu-Vodă, Crângaşi. Colibe din stuf au fost dezvelite la Fundenii Doamnei şi Chitila.

Lângă locuinţe sau în interiorul lor se găseau gropi de bucate (Domneşti, Lunca-Bârzeşti, Buftea, Giuleşti-Sârbi). Dacă cea de le Giuleşti-Sârbi era în formă de pară, cele descoperite la Măneşti-Buftea, şi grupate în partea de est a spaţiului rezervat locuinţelor,

aveau gura largă ce se restrângea spre fund în trepte, ori gura restrânsă sau cilindrică ce se lărgea apoi spre interior. Ele aveau în partea superioară o podină din lemn ce se sprijinea într-una din margini pe gulerul gropii. Pe o porţiune groapa nu păstra acest guler, locul fiind necesar pentru aerisire. Buna păstrare a recoltei era dată de dispunerea unui strat de pământ peste podină, dar şi de plasarea gropilor într-un mal înalt al lacului, cu pământ galben impermeabil, cu concreţiuni calcaroase, aflate la mică adâncime. Capacitatea de înmagazinare era foarte mare: 2 – 4 căruţe cu grâne.

În ceea ce priveşte prezenţa instalaţiilor de foc în aşezări, s-au identificat vetre postate în afara locuinţelor (Domneşti), dar şi un bordei cu cuptoare (Curtea Veche), respectiv, un cuptor de tip potcoavă (Fundenii Doamnei) şi un cuptor-sobă (Radu-Vodă).

Flacăra se aprindea cu nuclee de cuarţit (Domneşti).

Ceramica este prezentă în toate aşezările vremii, ea reprezentând un element decisiv în datarea acestora. Olăria de factură dacică, în forme tradiţionale, este executată cu mâna sau la roată şi este completată de cea provenită din import.

Primul cuptor de ars oale din perimetrul capitalei a fost găsit la Crângaşi. Vasele de aici erau lucrate la roată, dintr-o pastă cu pietricele, căpătând prin ardere culoarea cenuşie, forma cea mai întâlnită fiind oala fără toarte, dar există şi forme evaluate precum cupe, căni, străchini, vase mari de provizii.

La Fundenii Doamnei, cuptorul olarului se evidenţiază ca fiind cel mai mare şi mai bine păstrat complex de acest gen din secolul al IV-lea din ţară.

Ceramica din aşezare este cenuşie, lucrată din pastă curată, în forme diverse: borcane ori vase mari de provizii. Oalele lucrate cu mâna conţin cioburi pisate, iar cele de calitate, străchini, căni, vase pentru provizii, sunt arse la roşu.Vasele de uz comun prezintă o pastă frământată cu pietricele şi sunt arse la cenuşiu şi gălbui. Prezenţa căţuilor-afumătoare în locuinţele acestui sat, ca şi în perimetrul celor de la Mogoşoaia, Străuleşti şi Tei confirmă continuitatea de locuire. La Pantelimon resturile ceramice sunt compuse din fragmente de străchini, castroane, oale, căni, vase de provizii şi amfore.

Locuitorii satelor din arealul bucureştean al veacului al IV-lea practicau şi alte meşteşuguri pe lângă cel al olăritului, deja amintit. Ei îşi procurau materia primă necesară obţinerii de unelte, obiecte de uz casnic, arme, podoabe prin valorificarea surselor locale, oxizii de fier de vârstă cuaternară. O dovedesc piesa din lut ars de formă conică reprezentând muştiucul foalelor unui meşter fierar şi lupa circulară dintr-un bordei al locuirii de la Domneşti-Şcoala Veche, dar mai ales cele trei locuinţe-atelier din aşezarea veacurilor II-V de la Chitila.

Aici se reducea fierul şi se prelucrau obiecte din bronz, cupru şi argint (vezi piesele din metal, zgura, topitura de metale, lupele, arsura, cenuşa, cărbunii rezultate din procedeul reducerii minereului direct pe vatră sau în cuptoare). Prelucrarea obiectelor de podoabă este atestată de descoperirea unei pensete din bronz, datată în secolele II-IV, la Vitan, a unor mărgele din bronz şi argint, fibule şi pandantive la Chitila, cât şi a unei mărgele din plumb, a unor fibule şi a unui lanţ din fier compus din ineluşe la Fundenii

Doamnei.

Meşteşugurile prezentate mai sus, cărora li se pot adăuga dulgheritul, torsul, ţesutul, completau îndeletnicirile de bază ale populaţiei dacice: cultura plantelor şi creşterea animalelor. Gropile de bucate de mare capacitate cercetate la Măneşti-Buftea, paiele

prezente în chirpici, cantitatea importantă de oase de bovine, ovine, porcine, cabaline din aşezări, uneltele din fier descoperite sprijină această teză.

Fiind interdependente, cele două ramuri agricole sunt impulsionate de adoptarea unor noi tehnici agricole şi a unor instrumente de arat performante (vezi plugul cu brăzdar simetric şi cuţit drept prezent în secolele I-IV).

O astfel de dezvoltare economică susţinută şi prin creşterea demografică din secolul al IV-lea implica o organizare socio-politică pe măsură. La baza ei a stat obştea sătească teritorială în general, uniunile de obşti sau romaniile populare, cum le numea Nicolae Iorga, asociaţii defensive ce preiau principalele funcţii ale organizării statale anterioare.

Date importante referitoare la tipul de organizare socială din sânul obştilor săteşti dacice din veacul al IV-lea ne oferă scrisoarea adresată unei comunităţi creştine din Cappadocia de o comunitate similară din Dacia cu prilejul transportării spre aceştia, de pe teritoriul nostru, a moaştelor Sfântului Sava Getul în anul 374 p.Chr. Acesta fusese martirizat cu doi ani înainte din ordinul căpeteniilor gote ce-şi exercitau dominaţia politică şi asupra zonei nord-estice muntene a Buzăului, spaţiu unde locuia Sava în cadrul unei comunităţi locale. Documentul amintit, cunoscut drept Pătimirea Sfântului Sava

Getul, povesteşte amănunţit ultimii ani ai vieţii martirului, făcând referiri explicite ori implicite la modul de viaţă şi de organizare al obştilor săteşti din Muntenia.

Astfel, raporturile autorităţii migratorilor germanici cu autohtonii satelor se făcea prin mijlocirea organelor colective de conducere administrativă, care erau adunarea obştii/satului şi sfatul ei, acel sfat al oamenilor buni şi bătrâni. Acesta era în

măsură să-i sancţioneze pe cei ce încălcau legea. Doar pedeapsa capitală era aplicată de către migratori.

De altfel, acuzat a fi creştin şi nedorind să-şi renege Dumnezeul, Sava va fi ucis după ritualul specific got, înecare prin legarea de gât a unui buştean.

Adunarea obştii şi sfatul bătrânilor încearcă să-l salveze pe acest membru al comunităţii sale, inclusive prin jurământ mincinos în faţa trimişilor goţi, documentându-se astfel practica jurământului de veritate în problemele litigioase ale locuitorilor satului.

Se observă solidaritatea membrilor indiferent de convingerile religioase. Este evidentă şi diferenţierea socială bazată pe avere, dar şi existenţa proprietăţii private individuale (Sava este prezentat ca posedând doar hainele de pe el).

Instituţiile obştii săteşti teritoriale din documentul amintit se vor perpetua şi în perioada secolelor următoare, dovedind vieţuirea neîntreruptă a spaţiului geografic nord-dunărean de către comunităţile

rurale dacice dominate politic de prezenţa gotă/getă.

 

Sursa: http://dacia.org/daciarevival/images/stories/dacia-magazine/numarul66_iunie2011.pdf

1 comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *