DEZVĂLUIRI – Argedava lui Burebista și buruienile de pe istoria neamului.

Categories Arheologie, DezvăluiriPosted on

Argedava… Un nume care îmi bântuie gân­du­rile. O comoară imensă, părăsită în mij­locul câmpiei, la cheremul prădătorilor şi al uitării omeneşti. Cum nu face nimeni nimic? Am fost şi-am văzut: un dâmb, acoperit de mă­răcini cât un stat de om, ţâşnind din întinderea Bărăganului. Cetatea unde s-a născut Bure­bista. Locul de unde i-a condus pe geţi, pe daci şi pe traci, cel mai numeros popor al Europei, în antichitate. “Nu s-a scos de­cât un sfert, maximum o treime, din ce e acolo, sub pământ”, îmi răsună în minte vorbele ar­heologului acad. dr. Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, cel ce s-a ocupat o viaţă de Arge­dava. Tezaure ce zac încă acolo, comori isto­rice, pe care le scoate pământul la lumină, din adâncuri, an după an. Un loc magic crescut în câmpie, ca o faleză înaltă, de mare, de unde se pot vedea hăt, departe, Bucureştiul şi Dunărea. Un deal parcă pus cu mâna de uriaşi, pentru capitala “celui dintâi şi cel mai mare dintre toţi regii Traciei”, cel care i-a unit pe geţi şi pe daci într-o putere uriaşă, descrisă cu uimire de istorici greci şi romani ai antichităţii. De aproape un veac, arheologii au scos tezaure fabuloase din pro­mon­toriul de la Argedava, multe dintre ele dispărute sau înstrăi­nate. Şi totuşi, n-a fost decât un sfert…

Gloria de sub gunoaie

Un capitol al istoriei româneşti: BURUIENILE

Doar o biserică străveche şi un cimitir părăginit mai există, azi, pe culmea aceea de deal, cel mai lung şi mai înalt promontoriu din toată Câmpia Română; o biserică ridicată acolo, acum aproape trei veacuri jumătate, de Constantin Brâncoveanu, spre dăinuirea cetăţii strămoşilor. Astăzi, Argedava nu mai înseamnă nimic. Arheologii au abandonat-o de vreo 15 ani, de­clarând oficial că e mai bine să crească bălăriile peste ea, ca să nu afle curioşii ce se ascunde acolo. Ni­meni nu mai ştie despre această capitală a lumii getice, la fel de importantă ca Sarmizegetusa dacă, şi cu peste un veac mai veche. E incredibil, îţi zici, stând pe locul acela semeţ, la răscrucea vânturilor, şi-ncerci să-ţi închipui. Un oraş milenar, îngropat sub picioarele tale, ca o mare capitală a lumii antice… To­tul se află aici, dedesubt, palatul lui Burebista, sanctuarul, marile ateliere de olărit, locuinţele impunătoare ale vitejilor tarabostes… Despre toate aces­tea aveau să-mi vor­bească ar­heo­logii. Iar dedesubt, o cetate şi mai veche, din epoca bronzului, care făcea comerţ până spre Medi­terana şi Asia Mică. O rezervaţie arheologică ce-ar trebui să fie pă­zită, vizitată de zeci de mii de turişti. Pe malul abrupt al Argeşului, pe care în vremea aceea se naviga, acostau corăbii. Acum, în portul de odinioară sunt aruncate în devălmăşie gunoaie­le din satul Popeşti. O groapă de gu­noi a ajuns Argedava, cetatea lui Bu­rebista, într-o margine pustie de sat, la numai 25-30 de kilometri de Bu­cureşti.

Bărbatul coboară din maşină, ia o lopată din port­bagaj şi porneşte să urce pe creştetul Argedavei. E doar în cămaşă, deşi afară e frig. Se apleacă din loc în loc şi culege din pământ bucăţi mari de vase, pe care le pune de-a valma în rucsac. Stăruie doar într-un loc anumit, spre capătul promontoriu­lui, unde începe să sape. Nu-i ia mult, vreo jumătate de oră, cât să scoată alte fragmente de ceramică – negre, lucioase, cu spirale in­cizate – pe care le aşează într-o sa­co­şă. Intru în vorbă, şi omul îmi zice c-a avut o treabă până aici, în Mi­hăi­­leşti, şi s-a gân­dit să treacă puţin şi până la Arge­dava, fiindcă i-a zis un localnic că aici se găsesc risi­pite bucăţi de oale vechi de 10.000 de ani. E interesat de istorie, tocmai îşi face casă nouă şi s-a gândit s-o decoreze cu frag­mente de antichităţi neolitice – “din astea, cultura pre-Basa­rabi”, ca să arate mai frumos. “Mai fru­mos, mai rustic”, zice şi pleacă, căci deja îi e frig.

Arheologie cu vârful pantofului

Relicve găsite după doar 5 minute de plimbare

Într-adevăr, rămăşiţe ce­ramice sunt peste tot. E suficient să scor­moneşti pu­ţin cu vârful bocancului, printre mărăcini. În doar zece mi­nute de plimbare pe promontoriul răscolit de vânt, am adunat şi eu o traistă de cioburi, care mi se păreau mai “ochioase”. Ceramici încrus­tate cu meandre fine, albe şi rotun­jite, toarte de ulcioare, o jumătate de vas cu picior, ba chiar şi o frumoasă mărgea, despre care localnicii aveau să-mi spună c-a aparţinut unei femei din nobi­limea dacă, informaţii pe care le ştiu de când au săpat cu arheologii. Tot ei mi-au spus că în cimitirul medieval al bisericii, când se săpa un mormânt, groparii au scos, de la nici un metru jumătate, obiecte pre­ţioase de ceramică neolitică. Cinci în­mor­­mântări au fost, în doar o săptă­mâ­nă, şi mereu s-au găsit asemenea vesti­gii. Şi biserica, şi cimitirul, stau azi dea­supra marii dave a lui Burebista. Acum două sâmbete, venind la bi­serică, preo­tul Con­stantin Mihăiţă a văzut o mulţi­me de maşini de teren făcând “off-road” pe coama cetăţii, într-un zgomot asurzi­tor, răscolind cu roţile pământul jilav. Minis­terul Culturii n-a auzit şi nu ştie de Argedava, ştiu, în schimb, aceşti bra­conieri amatori de arheologie, care vin după planuri bine ţin­tite.

Dealul e plin de gropi şi de să­pături. Nicolae Chiraş, un localnic pasionat de istorie, care-a stat mereu în preajma arheologilor la să­pături, a văzut multe din tezaurele care-au fost găsite aici, în anii de dinainte de a se-nchide şantierul. Pălării pline de monede, statuete, podoabe, vase de cult pline de ornamente, un calendar solar de andezit, fibule, arme, unelte, oseminte, schelete de soldaţi îmbrăcaţi complet în armură, cu tot echipamentul pe ei.

“Avem tone de material scos de la Argedava, în de­pozitele noastre”, avea să-mi spună şi arheologul dr. Nona Palincaş, responsabila de astăzi a şantierului, deplângând starea precară a acestor depozite, mărturi­sind că a ajuns să dea bani din buzunarul ei, doar pentru a cumpăra rafturi pe care să fie puse obiectele, că n-a avut bani nici măcar să plătească nişte oameni care să coboare uriaşele lăzi stivuite, pentru a vedea ce mai este prin ele. “80% din totalul descope­ririlor în domeniul olăriei făcute în Dacia aparţin sitului Popeşti”, scria marele arheolog Radu Vulpe, cel care a identificat prima dată Popeştiul cu Argedaon, adu­când dovezi ferme că cetatea lui Bure­bista a fost aici. Sătenii îmi spun că în şcoala veche din satul Popeşti era altădată un muzeu mare, în care puteai vedea o mul­ţime de relicve din vremea lui Burebista. Astăzi, la Muzeul Naţional de Istorie, nu există mai mult de vreo douăzeci de exponate. Şi nici măcar un colţişor dedi­cat Argedavei.

Jaf şi indiferenţă

Burebista (Foto: www.daciqum.files.wordpress.com)
Niciun indicator, pe vreun drum, asfaltat sau de ţară, nu-ţi arată calea spre Argedava. Nicăieri nu vezi un panou, nici măcar în faţa promontoriului, sau a bisericii, pe care să scrie măcar două vorbe, în care să fie pomenit numele lui Bure­bista. Altădată, îşi amin­teşte Nicolae Chiraş, veneau copiii cu şcoala, îi făceau “pionieri” pe vârful cetăţii. Era un trotuar cu dale, ce urca dealul, era un muzeu… A­cum, nu mai e decât o groapă de gunoi. Ni­meni nu mai vine prin pustietăţile astea, în afară de unii inşi “du­bioşi”, pe care-i recu­noşti de departe că-s braconieri. “Cam la o săptă­mână, aşa, apar alţii”, zice cu năduf Nicolae Chiraş. “Îi văd cu detectoarele alea ale lor, cum merg pe aici, pe deasupra pământului. Uitaţi-vă câte gropi proas­pete au făcut. Ce să le zici? Eu, ca să­tean, n-am nicio autoritate. Sunt pe pământul nimă­nui. Chiar dacă zona e declarată rezervaţie arheologică, cui îi pasă? Poţi să mergi lângă ei, să-i vezi cum sapă, nu se sin­chisesc. Odată i-am întrebat pe unii ce fac acolo şi-a venit spre mine un malac din Bucureşti, am crezut că mă ia la bătaie.Nimeni nu-i poate opri. Când au pă­răsit Popeştiul, arheologii ne-au spus să nu le zicem nimic străinilor, despre ce se află aici. Au zis că-i secret, de parcă voiau să ascundă totul. Dar ăştia-s oameni cu bani, lucrează cu arheologi plătiţi, cu hărţi, detectoare scumpe, ştiu exact ce să caute. Nu asta e soluţia, să laşi să crească buruiana peste isto­ria neamului. E strigător la cer!

“Strigător la cer”, acestea sunt cuvintele pe care le folosesc şi Nicolae Chiraş, şi părintele Constantin, şi acei câţiva săteni care s-au dezmeticit, dându-şi seama ce tezaur au în satul lor. Acum câţiva ani, preotul a vrut să facă un complex muzeal mai amplu, prin fon­duri europene. În felul ăsta, s-ar fi putut împrejmui c-un gard întreg promontoriul, s-ar fi putut pune un paznic… Într-adevăr, ai fi avut ce vedea: cetatea lui Burebista, alături de biserica lui Brîncoveanu, plus un muzeu cu piese găsite aici, toate pe locul ăsta cu o pri­velişte fabuloasă de deasu­pra câmpiei. Şi toate aici, la doi paşi de Bucureşti!

Ar fi venit mii de turişti, s-ar fi ridicat şi satul. S-a întocmit proiect, a venit un arhitect, însă arheologii nu şi-au dat acordul, doamna Nona Pa­lin­caş refuzând să semneze, în ruptul capului. E ade­vă­rat, clădirea muzeului urma să fie ridicată în aria sitului, dar se puteau găsi şi alte so­luţii. După multe strădanii de negociere, s-a hotărât să nu se mai facă deloc. Totul să rămână aşa cum a fost, că-i mai bine. “Să mă ierte Dumnezeu, dar parcă anu­mit se vrea să se pună în­tr-un con de umbră istoria noastră veche, legată de daci”, se revoltă părintele Constan­tin. “S-ar fi putut pune măcar câteva planşe, cu ce s-a descoperit aici, să vadă lumea cum arăta ceta­tea. Chiar dacă azi nu mai e nimic, chiar dacă arheologii au turnat înapoi pământul în săpături, pentru a nu se mai vedea nicio fundaţie. Se pu­tea face o copie în miniatură a cetăţii, un bust al lui Burebista, ceva!… Nu ştiu, zău, ce poate fi mai impor­tant, ca istorie, în ţara asta, decât cetatea lui Burebista?! Dovedită cu documente, că aici s-a născut, că aici a unit toate seminţiile dacice. De aici, înaintaşii noştri au stăpânit lumea! E prima mare fortificaţie de pe pământ româ­nesc, un loc unde s-a trăit neîntrerupt, de vreo şapte milenii, pe când multe alte neamuri nici nu existau. Iar apoi a venit şi Brâncoveanu, alt mare mărturisitor al neamului, ca să statornicească această continuitate. Îl avem aici, pe zid, zugrăvit de marele pictor Pârvu Mutu, în bise­rica asta, care, ca printr-un miracol, rezistă din vre­mea lui, dar şi ea e ameninţată azi să se prăbuşească, slăbită de cutremure şi vânturi. Eu stau aici şi văd cu ochii mei, pe viu, cum se năruie şi ni se jefuieşte isto­ria. Asta mi se pare revoltător.”

Arheologia, sub ghilotină

Ctitoria lui Brâncoveanu

Tabloul votiv al lui Brâncoveanu

Institutul Naţional de Arheologie.

Pe biroul său de lucru, doamna Nona Palincaş ţine două piese din epoca bronzului, desco­pe­rite la Popeşti. Un fel de pecetar din piatră pentru în­crustat foiţe de aur şi-un alt obiect, din corn de cerb, c-un disc orna­mental înăuntru. Aceste două simple obiecte dove­desc că relaţiile comer­ciale ale cetăţii de sub Argedava ajun­geau până în ţinuturi îndepăr­tate, precum Asia Mică şi Mediterana. Pe locul de azi al Popeştiului a existat o așezare preistorică, cu mai multe faze de locuire, încă de acum 7000-8000 de ani. “Cea dintâi cetate din toată Muntenia, o cetate vestită, în toată puterea cuvântului, cu oameni mulţi şi locuinţe, în vremea căreia relaţiile comer­ciale au luat o amploare fără precedent, iradiind pe-un spaţiu imens, între Tisa Supe­rioară şi Ori­entul Mijlociu, Marea Egee, estul Mediteranei şi până în Munţii Ural”. În ce priveşte cele două obiecte, ele n-au fost încă expuse în niciun mu­zeu.

“Deocamdată, mai am eu trea­bă cu ele, că mă aşteaptă cu cartea, s-o tipăresc la Vie­na”, zice Nona Palincaş, unul din marii ar­heologi ai României, cu studii post-doc­torale, cunoscută în toată Europa. De 15 ani e responsabilă de şan­tierul de la Argedava, de imaginea publică a sitului. Practic, nimic nu se poate face acolo fără semnătura ei. “Da, vina îmi apar­ţine în totalitate, că nu am popularizat cum se cuvine situl de la Popeşti”, recu­noaş­te. “Era obligaţia mea să mă ocup de per­cep­ţia lui publică, pen­tru că s-au şi scris multe neadevăruri. Ce să fac? Eu sunt cer­cetător, n-am timp de aşa ceva, proble­mele astea le are toa­tă România arheo­lo­gică. Nu sunt bani, nu avem destui spe­cia­lişti, nu avem nişte flu­xuri normale de muncă, care să se ocu­­pe de toate aspectele în parte. Nu ştiu ce să mai fac, nu mai pot”. Se plânge că de multe ori a făcut tahicardie şi i-au dat lacrimile când a auzit de “cu­rio­şii” care umblă prin şantie­rul ei, de braconieri, de faptul că-n cimitir se sapă gropi în cetatea lui Burebista. Dar toto­da­tă susţine că e mai bine ca locul să fie lă­sat aşa, aco­perit de ve­getaţie, pentru o mai bună conservare, decât să se deschidă o nouă săpătură, pentru care niciodată nu vor fi destui bani şi sufi­cientă teh­nologie…

Scurt interviu despre neputinţă

Nona Palincaş

– Doamnă Nona Palincaş, cât de important este situl arheologic de la Argedava?

– Vă daţi seama, este foarte însem­nat pentru istoria noastră. Pentru că, alături de Sarmizegetusa, aici îl avem pe celălalt mare conducător politic al cultu­rii getice, Burebista. Există surse clare, acea inscrip­ţie săpată în marmură de la Dionysopolis (Balcicul de azi), în care un cetăţean important al oraşului, Acor­nion, este trimis la Argedaon într-o misiune di­plomatică, pentru a-l întâlni pe tatăl lui Burebista, după care ajunge şi la Bu­rebista însuşi. Zice in­scrip­ţia, “cel mai mare şi cel dintâi dintre regii din Tracia, stăpânind tot pă­mântul de dincoace de Dunăre şi de dincolo, în cea dintâi şi cea mai bună prietenie, atrăgându-şi bu­năvoinţa regelui spre bi­nele oraşului”. Apoi, este poziţia excepţională a Ar­gedavei, pe promontoriul acela înalt, de unde se pu­tea supraveghea militar şi comercial orice miş­care pe Argeş, pe ruta dintre sud-estul Transilvaniei, Du­nă­re şi mare. O for­tificaţie formidabilă, cu trei şanţuri de apărare, cu templu lung de peste 20 de metri, clădiri mari, un centru de olărit grandios în epocă şi, totodată, unul co­mer­­cial, cu cel mai mare număr de importuri elenistice cunoscute la vre­mea aceea. Nişte oameni extrem de conectaţi la lumea din jur, care aveau legături cu întreaga Europă. O davă, un centru economic, politico-militar şi spiritual, o capitală în adevăratul sens al cuvântului.

– De ce nu se mai sapă, de ce este lăsat de izbeliş­te un loc aşa de important pentru istorie, dacă nu s-a scos decât cel mult o treime din ce e îngropat acolo?

– Fiindcă nu sunt bani pentru o altă săpătură de proporţii, am hotărât că e mai bine să lăsăm locul aşa, pentru oamenii din viitor, când vor fi alte posibili­tăţi… Eu cred că acum problema principală este să ne ocupăm de ceea ce am scos deja, căci situaţia de­po­zitelor de la Institut este catastrofală, statul nu ne dă bani pentru întreţinerea materialelor, restaurarea şi analiza lor, iar acestea stau în condiţii improprii, ris­când să se deterioreze sau să se piardă. Materialul pe care-l avem scos deja – şi sunt tone – poate oferi, încă, informaţii istorice extraordinare. Şi apoi, nu se deschide o săpătură nouă decât dacă hotărăşte o co­misie de specialişti la nivel naţional. Şi, de principiu, nu facem asta dacă locul «nu prezintă o ameninţare». De exemplu, o construcţie industrială, un baraj, o autostradă… Altfel, e mai bine să-l lăsăm în pace.

Promontoriul, văzut dinspre Novaci

Voluntari veniţi nu să sape, ci să strângă gunoaiele de pe Argedava

– Dar nu vi se pare că locul e ame­ninţat deja de braconierii şi “curioşii” care pot lua obiecte de acolo nesupra­vegheaţi de nimeni?

– Problema asta nu exista acum câţiva ani, când lumea încă nu ştia aşa de multe despre Argedava. A­ceşti neaveniţi sunt o pacoste. Problema aceasta cu paza siturilor nu există doar la noi. O colegă arheoloa­gă de la Sarmizegetusa Regia a plătit ilegal un paznic, din bani personali… În general, nu se plăteşte oficial un om decât dacă există măcar nişte construcţii anexe, o gheretă, un şan­tier. Pe de altă parte, dacă situl ar fi înconjurat cu un gard, aşa cum vor unii, şi s-ar pune semn de “inter­zis”, oare asta nu ar fi o invitaţie implicită pentru cei ce caută comori să vină să sape pe acolo? Stăm şi ne gândim, şi aşa, şi aşa… cum ar fi mai bine. Nu ştiu ce să vă zic în le­gătură cu asta.

– Vecinii noştri bulgari, imediat ce descoperă o relicvă tracică, o pun în valoare, fac comunicări legate de ea. De ce la ei se poate şi la noi nu?

– Eu reprezint România, prin cărţile mele, prin articolele mele, prin conferinţele de cel mai înalt nivel la care particip. Ar trebui să ni se ia stresul ăsta de pe cap nouă, cerce­tătorilor. Eu trebuie să-mi păstrez energia pentru discuţii de nivel internaţional, unde colegii mei mă văd, mă aud, şi trebuie să mă pregătesc mereu, să nu fac de râs ţara asta. Ar trebui ca şi cei din Ministerul Culturii, autorităţile locale şi cele ale judeţului Giur­giu, oamenii din turism, să se implice şi să ne prezinte proiecte serioase legate de Argedava, iar apoi vom vedea…

– Credeţi că Argedava poate oferi surprize de proporţii, care să schimbe istoria României, dacă s-ar mai face săpături acolo?

– Categoric! Noi am săpat până acum doar o mică parte. Dar, dacă e să spun cinstit, problema principală este să prelucrăm ceea ce s-a scos deja, căci şi materialul acela poate oferi surprize la fel de mari.

Burebista, eliminat din manualele de liceu

Statuia lui Burebista din Orăştie (Foto: ro.wikipedia.org)
În anul 1926, pe culmea Ar­gedavei, cu puţin timp îna­inte de a muri, marele ar­heo­log Vasile Pârvan ex­cla­ma: “Am găsit capi­tala lui Burebista!…” Cu toate astea, azi se consideră oficial că cele dintâi săpături de la Popeşti au fost începute de acad. dr. Radu Vulpe, în 1954. O anume “şcoa­lă” de a gândi istoria a luat naştere în jurul său. Un grup cu o singură voce, de cercetători pu­ternici, cei care au hotă­rât istoria României în ultima jumătate de secol. La fel ca şi doctoranda sa, Nona Palincaş, directorul Institutu­lui Naţional de Arheo­logie, Alexandru Vulpe, spune că e mai bine ca situl de la Popeşti să fie lăsat aşa, acoperit de vege­taţie. “Ar trebui prea mulţi bani, iar o săpătură mică nu şi-ar avea rostul… Da, ar trebui un paznic, dar cine îl plăteşte? Institutul nu are bani, iar pe paznicul acela cine l-ar putea controla?… Căutătorii aceia de comori au mai mulţi bani decât avem noi, Institutul. Noi nici în ziua de azi nu avem un detector de metale ca lumea. Acum, orice borfaş care are câteva mii de euro poate să-şi cumpere unul, noi nu putem”, spune distinsul arheolog, care sapă la Argedava de 60 de ani. “Nu s-a realizat încă o monografie a sitului Popeşti, eu nu cred c-o s-o mai apuc vreodată. S-au scris une­le rapoarte, în reviste de specialitate, mai puţin infor­maţii pentru marele public. Deşi arată atât de jalnic, deşi astăzi nu se mai vede nimic, Popeştiul va mai rămâne încă mult timp un loc sub care se pot ascunde tezaure.

Alexandru Vulpe

Gheorghe Iscru

Vorbind cu aceşti cercetători, simţi cumva că discuţia alunecă spre teme eterice, “relaţii comerciale”, “importuri elenistice”, “cuceri­rea romană”, evitându-se, parcă, importanţa acestui loc pentru istoria noastră naţională, mândria celor de azi, că suntem urmaşii unei civilizaţii reale, cu tot mai multe dovezi. “Trebuie să înţelegem că arheologia nu mai e de mult o ştiinţă naţională, cum era privită înainte de al doilea război, în vremea lui Pâr­van şi a altora, ci ea încearcă să înţeleagă uma­nitatea în ansamblul ei. Când începi o săpătură, trebuie să spui mai întâi «ce urmă­reşti acolo», care e importanţa obiectivului tău în contextul european şi mondial. Nu se mai sapă decât acolo unde este absolută nevoie, gândind din această perspectivă; într-acolo merg toate tendinţele ştiinţei moderne”, îmi subliniase repetat doamna Nona Palincaş. Poate că e adevărat, poate că într-aco­lo se-ndreaptă azi lumea, spre globalizare şi dispariţia graniţelor, chiar şi în ce priveşte istoria neamurilor.

Din fericire, în România mai există şi un alt grup de cercetători, mult mai slab decât primul, împins în umbră de cei aflaţi la putere. Aţi ghicit, desigur, e vor­ba despre “dacişti”, pe care toată lumea îi condamnă astăzi drept conservatori şi anarhişti, care se încăpă­ţânează – chiar dacă şi ei cu multe exagerări – să redea strălucirea Daciei de odinioară. Istoricul conf. dr. Gheorghe Iscru, cel care i-a fost altădată profesor şi Nonei Palincaş, nu poate fi pus la îndoială: “Nu pot spune decât că există o «politică», la nivel naţional, prin care şantierele dacice sunt lăsate de izbelişte. O politică dictată de sus, să se ignore partea aceasta de istorie a Daciei. Oamenii ăştia, precum Alexandru Vulpe şi mulţi alţii ca el, şi-au clădit opera pe teza romanizării depline a strămoşilor noştri. Dacă e pusă în evidenţă memoria înaintaşilor, în adevărata ei stră­lucire, se alege praful de munca lor de o viaţă. Ori­ce nouă descoperire poate compromite întregul lor eşafodaj de până acum, după care s-a învăţat isto­ria. De aceea, ne pun într-un con de umbră pe noi, cei de la dacologie, care avem atâtea dovezi limpezi că Burebista a fost un «împărat», după cum Strabon în­suşi o spune, conducător peste o naţiune unitară – nu o uniune de «triburi», ci o naţiune, cum sublinia Pâr­van – care ameninţa direct Imperiul Roman. Dacă l-au eliminat pe Burebista până şi din manualul de liceu de clasa a XII-a… Ce să mai zic?… Politica de globalizare care se practică azi merge pe ideea tăierii rădăcinilor istorice ale naţiunilor etnice. Aceşti istorici au influenţat şi factorul politic, iar poli­ticul e bucuros că nu mai alocă bani pentru şantie­rele ar­heologice şi toată lumea-i mulţumită. Ei sunt tari, puternici, iar cei care sunt angajaţi în cercetare, în aparatul de stat, dacă se-ncumetă să aducă critici acestei po­litici, riscă să fie daţi afa­ră din serviciu. Ni­cio­­dată n-a fost, ca acum, o asemenea înver­şu­nare, o asemenea con­spi­raţie îm­potriva acestui sim­bol, care este Dacia! Dar cât va mai fi?

Mutate din muzee în realitate, luptele de gla­diatori dintre “roma­nişti” şi “dacişti” se consumă în războaie între surzi, ispră­vindu-se mereu cu înfrân­gerea celor slabi de către cei puternici, aşa cum s-a întâmplat me­reu. Dacă se mai conti­nuă aşa, tracii, dacii şi geţii vor aparţine Bul­gariei, Serbiei şi U­crai­nei, unde munca de re­vendicare arheologică este în toi. Ei de unde au bani? În România, pa­triotismul “pute” de la o vreme. Bine ar fi, totuşi, ca jena istorică să nu ne lase fără trecut.

Bogdan Lupescu

Sursa: http://www.formula-as.ro/2015/1158/societate-37/argedava-lui-burebista-18951

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

9 comments

  1. În drumul spre cetate, la o intersecţie, se află soclul unui monument pe care nu se mai poate distinge scrisul. Acolo, aşa bine ar sta un bust sau chiar o statuie întreagă de dac…
    Am fost duminică acolo. Unde alţii văd scaieţi, eu m-am bucurat de un deal plin cu flori. Unde am adunat plante medicinale, alţii ar fi putut foarte bine să vină cu detectoare şi cazmale, nu i-ar fi oprit nimeni. Interesant că în jurul dealului, mergând spre albia de acum a apei, pământul sună a gol.

    „S-a trăit neîntrerupt, de vreo şapte milenii”. Însă ţăranii nu trăiau în cetate. Privind, căutând după logica de folosinţă a pământului, sunt uşor de găsit cel puţin cinci cercuri cu aceleaşi dimensiuni ca cele de la Seimeni. Unde sunt, nu am să vă spun, oricum, doamna arheolog este ocupată. Acum înţeleg multe, şi de ce nu am găsit imaginea niciuneia dintre descoperirile fabuloase pe care mulţi le menţionează.

  2. Pai când ne strângem? Voluntar pentru perioada verii.. Vin cu echipament de săpat sau altele necesare dacă este cazul… Numai pentru vara sunt acasă apoi munca.deplasarea acolo nu e o problema așteptăm cu nerăbdare…

  3. Sacrilegii impotriva istoriei noastre se comit foarte des mai ales de la 1989 incoace.De curand am aflat de la o cunostinta ,santierist ca ocupatie,ca odata cu demararea lucrarilor de constructie a magazinului Kaufland din Navodari – Constanta,au dat peste un (cimitir vechi) unde au gasit (oase de om si ceaoane),iar sefii santierului sub atenta lor supraveghere i-au obligat pe muncitori sa puna totul in saci si sa-i ingroape mai adanc si bineanteles sa taca.Cum dracu s-a facut descarcarea arheologica obligatorie pentru un asemenea santier?Cercetarea acelei necropole cred ca ar fi avut costuri mici si ar fi durat putin timp,numai ca mirajul profitului obtinut rapid a intunecat mintea unor concetateni deai nostri;niste boi dealtfel.Asa ca sa nu ne mai miram ca o cetate de importanta Argedavei este lasata de izbeliste;ea nu aduce bani rapid nimanui, ci doar profit natiunii intregi,iar asta nu intereseaza.

  4. Sa suparat şi vântul şi nu mai duce nori în munţi.
    Nici răul nu creşte îndeajuns să spele rele punţi……
    …………………

  5. Daca sunt actiuni de colectare a gunoaielor din cetate,sau orice alta activitate legata de Argedava ,va rog sa ma anuntati si pe mine …!

  6. Bună dimineaţa. Vă semnalez câteva case din satul Popeşti. Aflate pe strada Cetăţii, aşa se numeşte acum, la numerele 9 – casa scrisă, 11, 12 – cele cu colţuri ca de cetate, iar cea cu reprezentarea cavalerului trac – la numărul 41 (parcă). Merită un articol profesionist şi fotografiate cu un aparat bun, până nu vor fi şi acestea, modernizate.
    https://calatorlaargedava.wordpress.com/2016/08/13/casa-scrisa/
    https://calatorlaargedava.wordpress.com/2016/08/12/cavalerul-trac-satul-popesti-judetul-giurgiu-argedava/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *