Atunci când istoria e năpădită de buruieni, rămân poveştile. De ani buni, peste 50, cetatea dacică Feţele Albe a fost lăsată în grija lăstărişului tânăr, a tufelor de mure, a urzicilor şi a mestecenilor pitici, iar din zidurile ei, încă albe, încă vii, au pornit şerpeşte, spre lumină, rădăcinile fagilor tineri.
Istoria a rămas ascunsă sub pământ, iar datele concrete, puţine, vorbesc de tehnica de construcţie “murus dacicus”, întâlnită la toate fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei, de blocurile de calcar, de terasele stratificate, de sanctuarul circular, mistuit aproape în întregime de flăcările cuceritorilor romani. Se mai vorbeşte încet, cu teamă, despre preotesele zeiţei Bendis, care ar fi trăit aici, la Feţele Albe.
Zeiţa Bendis, zeiţa Lunii, a pădurii, a nopţii, zeiţa magică a pământului şi a fertilităţii, zeiţa dragostei şi a farmecelor. Divinitatea adorată a dacilor, care, în cele câteva statuete găsite, poartă o suliţă în mâna stângă şi o cupă de sacrificiu în mâna dreaptă. Aici istoria se opreşte, cotropită mai departe de vegetaţia nebună şi de dezinteresul autorităţilor, şi începe povestea. Povestea Feţelor Albe.
Cetatea ascunsă
Tăcerea. Ăsta a fost primul lucru pe care a învăţat să-l facă. Tăcerea smerită, tăcerea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă, de tine.
Învăţase vreme îndelungată să tacă, să se bucure în taină de asta, deşi fusese greu, poate cea mai grea încercare pe care trebuia să o deprindă aici, în cetatea femeilor alese. Pentru că şi ea, Tepit, fusese una dintre puţinele fete care avea să le urmeze, pentru totdeauna, pe marile preotese, spre locul acela unde doar cele înzestrate cu har puteau ajunge. Iar ele, preotesele, femeile acestea aspre şi temute, venerate şi puternice, văzuseră în ea, copila unui păstor comat, darul acela neştiut al purităţii. În lumea lor, a triburilor de păstori daci, nu exista onoare mai mare decât asta.
Avea să se pregătească pentru nemurire, avea să-l întâlnească pe Zalmoxe. Şi a înţeles atunci, chiar aşa, copil, că plânsul femeilor poate fi de mai multe feluri, de infinit de multe feluri, că poţi să plângi de bucurie şi poţi să plângi, la fel de bine, de jale, şi uneori, exact ca la plecarea ei spre cetatea ascunsă, plânsul ăsta, al bucuriei şi al tristeţii, poate veni în acelaşi timp, din aceiaşi ochi.
A văzut asta, în ochii mamei ei. Şi a mai aflat atunci, de la tatăl ei, că bărbaţii ar vrea să plângă, dar nu îndrăznesc, nu ştiu cum se face, şi nu le rămâne decât să se uite, dincolo de păduri, dincolo chiar de munţi, departe, tot mai departe, spre un cer pe care îl ascultă şi i se supun. Tepit ar fi vrut să plângă şi ea, dar nu ştia prea bine de ce.
Ochii tuturor oamenilor pe care îi ştia au privit-o cu admiraţie şi, poate, invidie. Ea nu era ca ei, ea avea să meargă într-un loc în care doar cei puţini şi aleşi aveau voie să intre. Când a ajuns, împreună cu celelalte fete de o vârstă cu ea, copile, fecioare, fete ale atâtor vânători, pescari, păstori, războinici şi chiar tarabostes, Tepit a ştiut că o să păstreze din cealaltă lume, cea pe care a părăsit-o, doar ochii, privirile acelea atât de diferite ale celor care i-au însoţit copilăria.
Apoi a învăţat să se obişnuiască, încet, cu zidurile cetăţii, cu vorbele rare şi drepte ale preoteselor, cu făcliile aprinse ce ţineau loc de soare, a învăţat să tacă şi să asculte. Până acum.
Noaptea de Sânziene
Acum, după atâta tăcere, după atâtea şi atâtea zile care deveniseră totuna cu nopţile, în care ele, fecioarele, deprinseseră, la lumina făcliilor, rostul tainic al tutoror plantelor magice pe care preotesele le aduceau în cetate, acum, în noaptea asta vrăjită, pentru prima oară de când sosiseră aici, li se îngăduia să iasă. Au ieşit, una după alta, cu capetele plecate şi sufletele pline de mirare şi de bucurie spăimoasă, au fost legate la ochi, poate pentru ca foşnetul pădurii şi lumina stranie a pădurii să nu le tulbure prea mult simţurile, şi li s-a spus să aştepte.
Ştiau să aştepte, ştiau şi ce trebuie să aştepte. Noaptea şi tăcerea erau unul şi acelaşi lucru, învăţaseră tăcerea, aflaseră, fără vorbe, şi rostul ascuns al nopţii. Aşteptau. Dincolo de vânt, dincolo de aerul cald care le înfiora pielea fragedă, albă, de copile ce nu mai întâlniseră soarele, dincolo de lătratul îndepărtat al câinilor din satele răsfirate pe munţi, în noaptea aceea lumea devenea vrăjită. Şi, pentru ca vraja asta să se poată împlini, era nevoie doar ca zeiţa Bendis să-şi coboare din ceruri binecuvântarea ei deasupra lor, a fecioarelor, a feţelor albe.
Bendis a început să crească, să învăluie, argintie şi rece, pădurea, frunzele au tăcut, vântul s-a potolit, au amuţit şi câinii. Fecioarele au fost dezlegate la ochi. Puteau, în sfârşit, să privească drept minunea. Plină, rotundă, trufaşă şi atotputernică, Bendis strălucea deasupra cetăţii, aproape, cel mai aproape.
Ce a mai rămas din Feţele Albe
Ar fi putut chiar s-o atingă. N-au îndrăznit. Fecioarele şi-au plecat capetele la pământ, au sărutat pământul, cum li s-a spus, şi au început rugăciunea şoptită pe care preotesele, într-o limbă stranie, neştiută, le-au spus să o repete. S-au rugat către ea, zeiţa lună, s-au rugat pentru linişte şi rosturile lumii.
Cercurile de foc au fost aprinse, şi una câte una, fecioarele au intrat înăuntrul flăcărilor acelea. Tepit a intrat în cercul ei. A simţit vâlvătăile, căldură grea, istovitoare, gata să o înăbuşe, să o trântească la pământ, să-i pârjolească pielea fragedă. A simţit că se sufocă şi a simţit că e prea mult, a simţit că mintea vrea să-i părăsească trupul şi că buzele încep să-i rostească vorbe străine, ca ale preoteselor.
A simţit flăcările strângându-se în jurul ei, a simţit cum se duce. Fumul greu, şerpesc, se încolăcise în jurul ei, lumea s-a rotit fără sens, ar fi vrut să ţipe, dar uitase cum se face asta. Apoi a zărit-o. Acolo sus, deasupra flăcărilor şi a trupurilor de copile, veghea ea, luna, marea zeiţă Bendis. Tepit i s-a încredinţat ei, a ştiut că din lumina poleită din argint va veni liniştea şi puterea.
Flăcările au început să dea înapoi, dogoarea lor, ca prin farmec, a încetat să mai existe. Tepit le-a privit în ochi pe preotese, iar ele, pentru prima oară, după atâta amar de timp, i-au zâmbit. I-au întins mâna, iar Tepit a trecut prin mijlocul flăcărilor fără să se ardă, fără să mai simtă altceva decât bucurie.
Trecuse încercarea, Bendis era cu ea, se purificase. Toată noaptea aceea, fecioarele care o primiseră pe zeiţa lună să le vegheze sufletul au dansat, într-o sărbătoare nebună, prinse una de alta, într-o horă care a prins să se învârtească ameţitor. Dansau pentru lumină şi viaţă, pentru noapte şi moarte, pentru lumea de aici şi lumea de dincolo.
Dansau pentru totdeauna, trecuseră hotarul străveziu dintre viaţă şi moarte, deveniseră zeiţe. Ochii li s-au deschis atunci şi au văzut luminile fiecărei frunze şi plante, magia din lucruri, puterea din cer. Bendis le însoţise hora nebună. Se apropiau zorile, trebuiau să intre în cetate. Miracolul cel mare avea să se întâmple în curând.
Cea mai frumoasă femeie de pe pământ
Timpul care urma să treacă devenise o sărbătoare. Fecioarele tăceau mai departe, doar că acum deveniseră egalele preoteselor, erau pregătite, menirea lor le ridica deasupra lumii. Lumina soarelui nu ajungea la ele, ci doar plantele, pe care ştiau să le cunoască, fără greş, cu ochii închişi.
Le simţeau puterile tămăduitoare, plante pentru boli, plante pentru descântece, plante pentru fertilitate, plante vii, plante rele, plante care vorbesc şi se deschid înăuntrul tău, buruieni otrăvitoare ce trebuie arse ca să alunge duhurile. Li se îngăduia uneori să cânte, iar ele cântau. Nunta lor avea să se petreacă în curând.
Iar ziua aceea venise. Îmbrăcată în alb, strălucitoare şi aproape plutind, Tepit a ieşit, însoţită de marile preotese, atunci când lumina încă nu răzbise la porţile cetăţii. Avea să meargă în tăcere, printr-o pădure care le vorbea, avea să treacă un râu şi să tot coboare, legată la ochi, spre valea sacră a Sarmisegetuzei şi apoi mai departe, spre muntele sfânt, Kogaion.
Era aşteptată de întreaga suflare a triburilor dacice. Tarabostes bătrâni, purtând comance de blană de miel tunsă mărunt, preoţi cu bărbi uriaşe, războinici, oameni simpli aşteptau să sosească cea mai vrednică dintre feţele albe, fecioara crescută de preotese în cetatea lor tainică, departe de lume şi de lumina soarelui.
Focurile ardeau încet, era vremea ca lumina să vestească o nouă zi. Noaptea s-a dat la o parte, pe cer, un timp, au rămas împreună şi lună, şi soare. Tepit ajunsese. Lumea şi-a plecat ochii, cu veneraţie.
Era frumoasă, îmbrăcată toată în alb, cu faţa radiind de primele raze ale dimineţii. Cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Tepit ştia asta, se simţea privită, admirată, iubită, respectată. Pentru asta trăise. Ea, fiica unui păstor din munţi, era, atunci, în ziua aceea care tocmai începea să crească, cea mai de seamă fiinţă născută vreodată.
Urma să devină femeie. Nu-i era teamă, se întreba poate cum o să fie, mândră de destinul său, aşteptând să se împlinească minunea. Preotesele au început să se roage pe altarul de jertfe, un bolovan teşit şi lunguieţ, un preot, cel mai bătrân, a sacrificat un berbecuţ negru. Cuţitul a spintecat burta animalului, mâna bătrânului i-a scos la iveala inima.
Pe fruntea sa brăzdată a lăsat să cadă o mică pată de sânge. Apoi s-a rugat, mai întâi înspre lună, apoi înspre soare. Vântul, până atunci tăcut, a început să bată cu putere. Zalmoxe răspundea. Inima berbecului a fost aruncată pe rug. Apoi s-a lăsat liniştea.
De Tepit s-au apropiat preotesele. “Să nu-ţi fie frică”, i-au spus, “eşti nemuritoare”. “Să nu-ţi fie frică”, i-au spus şi preoţii, “tu vei vorbi cu Zalmoxe, doar tu ai darul să porţi rugăciunile noastre”. Să alunge arşiţa, furtunile şi boala. Să îndepărteze răul şi pe toţi acei soldaţi înveşmântaţi în fier care pârjolesc pământurile dacice. Din rândurile războinicilor, purtătorii de dracoane au înălţat balaurii cu trup de piele şi capete de aramă.
Alţi războinici, puţini, au ieşit din rând şi au înfipt adânc, lângă piatra jertfelor, suliţele în pământ. Bendis a pălit, învinsă de soare. Tepit a închis ochii şi a zâmbit. Războinicii au ridicat-o uşor, ca pe un fulg, au legănat-o un timp, apoi au azvârlit-o în sus, spre cer, spre lumină.
Tepit s-a tot ridicat, sus, foarte sus, până la soarele pe care nu-l mai văzuse de atâta amar de vreme, apoi, trupul ei alb a coborât încet şi s-a aşezat, odată şi pentru totdeauna, în suliţe. Zeul a primit-o.
Pădurea vie şi pădurea moartă
Ochi. Sute de ochi te privesc acum de pe fagii tineri crescuţi în devălmăşie, odată ce ai început să urci panta abruptă spre Feţele Albe.
Pădurea asta, rasă de pe faţa pământului de defrişările sălbatice ale sovieticilor din anii ’50, şi-a găsit calea spre lumină şi a acoperit, iarăşi, toată coasta dealului Muncelul. Oamenii n-au putut s-o înfrângă, pădurea, pur şi simplu, trebuia să existe, trebuia să crească la loc, o dată şi încă o dată, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Nu se putea altfel.
Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să-ţi arate drumul, să te călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu, încă viu. Şi nu e doar asta. Simţi, iar odată ce simţi, vezi că razele soarelui rămân suspendate, că plutesc, ca un abur auriu, prin lăstărişul ăsta tânăr, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii.
Sigur, îţi spui, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu ai văzut atâtea, parcă niciodată nu te-ai simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu pupile şi irişi, lumina asta care arată mai mult a lacrimi, lacrimi albe, despre care nici nu ştii dacă sunt de bucurie sau de tristeţe.
Nici nu contează. Mergi mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, ţi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, niciodată, n-ai încotro, urci, mergi mai departe.
Pârâul Alboanei, pe care trebuie să-l treci, sărind din piatră în piatră, se dovedeşte, însă, un hotar nevăzut. De parcă, la fel ca pe un tărâm aflat în puterea unor forţe neştiute, o vrajă grea s-a abătut asupra pădurii şi a preschimbat fagii tineri în brazi. Dar nu e doar atât.
Poteca ascunsă sub covorul de cetină uscată te poartă înăuntrul unei păduri cu totul şi cu totul uscate. O tăcere de moarte s-a înstăpânit aici, brazii au crescut nebuneşte, s-au sugrumat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină, care i-a lăsat fără viaţă. Abia sus mai poţi vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare.
Oricât de grea şi de nefirească ar fi tăcerea într-o pădure moartă, o mie de vorbe neştiute se aud în jurul tău. Da, o pădure moartă se vaită şi plânge mai mult decât una vie. Şi e bine să nu fii singur atunci când păşeşti pe poteca asta, pentru că niciodată, chiar niciodată!, nu-ţi va fi dat să întâlneşti nişte brazi care să vorbească mai mult.
De jur împrejurul tău, crengile veştejite cu trunchiuri moi se mişcă una înspre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo clipă. Brazii se jelesc, scârţâie, îţi povestesc, într-o limbă uitată, poveşti de demult, uitate şi ele. Te opreşti. Asculţi.
Te gândeşti dacă vei mai ajunge vreodată la cetatea aceea despre care se ştiu prea puţine lucruri, cetatea aceea care se află la nici două ore de Sarmisegetuza Regia, cetatea temutelor preotese dacice, cetatea fecioarelor, ele, ce au devenit, poate, mai târziu, iele, Feţele Albe. Un marcaj pierdut te scoate la lumină, te poartă dincolo de pădurea moartă a brazilor ce-ţi vorbesc. Ai ajuns.
Ruine
După urcuşul ăsta, nu atât istovitor, pentru că din Valea Albă, drumul principal de acces spre Regia, până la Feţele Albe, nu faci mai mult de 40 de minute de mers grăbit, cât ciudat şi tulburător, vederea cetăţii îţi trezeşte doar nedumerire. Te-ai fi aşteptat la altceva odată ajuns, te-ai fi aşteptat, poate, ca toate semnele magice pe care le-ai întâlnit pe drum să se împlinească, iar aici, totul să devină altfel.
Nu-i aşa. De vină, fără doar şi poate, sunt şi autorităţile, care au lăsat ruinele să se acopere de vegetaţie, de vină sunt şi arheologii care, din 1953 încoace, nu s-au mai învrednicit să scoată la lumină secretele de aici.
Tot ce vezi, odată ce ai răzbit până în locul ăsta, sunt câteva pietre şlefuite, urmele unor terase (se spune că ar fi fost peste 30), rămăşiţele unui sanctuar circular, un jgheab prin care apa era adusă în cetate şi, pentru că nu se putea altfel, un panou plantat de Direcţia Silvică Deva, în mijlocul poienii, ca să ai sentimentul că ai ajuns, totuşi, la capăt de drum.
Priveşti în jur. Cauţi o vreme negăsitul. Nici tu nu ştii prea bine ce cauţi, în orice caz, nu acele comori dacice deasupra cărora, vorbesc bătrânii, ar dansa flăcări violet. Dacă erau să fie aflate, au fost aflate de mult. Ici, colo, se zăresc blocurile de calcar ecarisate, cele pe care le ştii de la mai toate cetăţile din Munţii Orăştiei.
Rădăcini, buruieni, licheni care înghit încet istoria, ferigi, frunze uscate, umbră. E tot ce rămâne dintr-o civilizaţie, odată ce veacurile şi nepăsarea urmaşilor se aşează încet peste ziduri. Ai vrea să simţi energia locului pe care oamenii o caută, orbeşte, şi în zilele de azi. N-o simţi.
De vină s-ar putea să fii tu, obositul, orăşeanul, necredinciosul, cel care ştie să explice logic ce înseamnă ochii crescuţi pe fagi, de ce se usucă pădurea de brad, cum şi în ce fel şi-au construit dacii cetăţile, cum şi în ce fel au cucerit romanii pământurile astea. Lucrurile ştiute, pentru care există cărţi şi oameni care să-ţi vorbească nestingherit. Dar aici, la Feţele Albe, nu e vorba doar de asta.
E vorba că poveştile mereu puse la îndoială spun lucruri care s-ar putea să aibă temei. Lucruri bănuite, despre zeiţe ale lunii şi ale sacrificiului ritualic, despre preotese care să le slujească, care să cunoască rostul plantelor şi al farmecelor, despre fecioare care n-au mai văzut lumina soarelui decât în ziua în care au ajuns să fie sacrificate. Fecioare ale căror feţe nu puteau decât să rămână albe. Feţele Albe.
Se spune despre ele că le era îngăduit să iasă din cetate doar în Noaptea de Sânziene, se spune că atunci ar fi trecut prin mai multe ritualuri de iniţiere. Dovezi nu există, dar au rămas legendele. Basmele acelea despre iele, femeile zălude care dansau noaptea în mijlocul cercurilor de foc, poveştile, atâtea şi atâtea poveşti, despre fecioarele care trebuiau sacrificate, una câte una, pentru ca balaurul sau duhurile rele să nu se apropie de tărâmul oamenilor.
Basmele rămân, iar ele, cu un fir invizibil, se leagă foarte bine de adevărurile concrete despre care vorbesc istoricii: preotese, sacrificii, daci. Poate că, ajuns într-un astfel de loc, înierbat şi părăginit, care încă mai aşteaptă vremurile în care să ţâşnească spre lumină cu adevărat basmele, legendele, imaginaţia şi puţinul adevăr istoric sunt singurele care sunt în stare, laolaltă, să dezgroape neştiutul.
Ar mai fi dovezi, niciodată istorice, niciodată concrete despre asta: o pădure tânără de fag cu sute, mii de copaci pe care au crescut ochi, un pârâu, ca un fir invizibil între două tărâmuri, o pădure de brad uscată care îţi vorbeşte.
Ar mai fi şi pacea pe care o simţi aici, printre ruinele Feţelor Albe, ar mai fi şi soarele care te îmbie să mai stai, până când şi tu, odată cu pietrele, odată cu istoria, vei fi acoperit, încet, de ierburi, rădăcini şi umbră. Totul e doar să crezi: miracolele încep de aici.
Oamenii cu fluturi în cap
Şi sunt mulţi, foarte mulţi oameni care au nevoie să creadă. Fiecare, după chipul şi asemănarea lui. Lucreţia Râmbetea, femeia din Grădiştea Muncelului care merge în fiecare zi, mai bine de două ore, ca să ajungă la cetatea Sarmisegetuza Regia, pe care o are în grijă, îi cunoaşte pe toţi.
Pe mulţi îi numeşte “oameni cu fluturi în cap”. Pentru că mulţi, în nevoia lor oarbă după o credinţă mai pură, mai dreaptă, îşi întocmesc tot felul de ritualuri, care de care mai ciudate, ca să-i sărbătorească şi să se închine strămoşilor daci.
Dacă unii fac şi ei sacrificii ritualice, iar alţii se roagă creştineşte, dacă mulţi rostesc incantaţii sau sărută pământul, mulţi sunt şi cei care susţin că zeităţi sau preotese dacice li s-au arătat aievea. Lucreţia Râmbetea nu-i crede. În atâţia ani de când are meseria asta, de îngrijitoare a Sarmisegetuzei, nu a auzit, nu a simţit, nu a văzut flăcări circulare, zeităţi înveşmântate în alb sau ochi violeţi care să te privească din ruine.
Însă dovezile trecerii acestor oameni sunt la tot pasul. E de ajuns să te abaţi un pic din poteca ce merge spre Feţele Albe, ca să găseşti candele aşezate în cerc, care au ars, probabil, pentru rugăciune. La fel şi în mijlocului sanctuarului din cetate, la fel şi la Regia.
Oamenii au nevoie să creadă, oamenii vin şi caută sensuri şi rosturi străvechi. Ca femeia şi bărbatul care au adormit în mijlocul pietrelor, la Feţele Albe, pentru ca, în miezul nopţii, să ceară, înspăimântaţi, adăpost în sat. Văzuseră lupul, iar asta a fost prea mult.
Aici, la Regia, chiar lângă Soarele de Andezit, nu se va supăra nimeni dacă vei închide ochii. S-ar putea ca celălalt soare, cel de sus, să te îmbie să aţipeşti o vreme. Şi s-ar putea să vezi aievea, ca în orice vis, tarabostes bătrâni, purtând comance de blană de miel tunsă mărunt, preoţi cu bărbi uriaşe, războinici, oameni simpli, adunaţi laolaltă, luminaţi de flăcări şi de primele raze ale dimineţii, aşteptând.
Apoi, îmbrăcată în alb, strălucitoare şi aproape plutind, o vei vedea pe ea, pe cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Vei şti şi cum o cheamă: Tepit. Faţa ei albă surâde. Povestea începe aici.
sursa: Formula-AS
Accesează acest link: Redirectioneaza 2%