Interstellar. Cum inveti sa privesti din nou spre stele

Categories DivertismentPosted on

In filmul Contact,  din 1997, Allie Arroway, personajul lui Jodie Foster, odata ajunsa in spatiu, priveste in jurul ei si spune: “Ar fi trebuit sa trimita un poet in locul meu”. Aseara mi-am dorit si eu acelasi lucru, un poet care sa descrie acest film. Pe buna dreptate: in fata mea se desfasura o poveste impresionanta despre speranta, despre viata si despre cum uitam sa privim spre stele. Trebuie sa fac o confesiune din start:  nu m-am dat niciodata in vant dupa filmele cu Batman, iar Inception m-a pierdut dupa primele 25 de minute. S-ar putea spune ca nu sunt unul dintre aceia care au mers la film pentru ca e un film de Christopher Nolan. Ba mai mult, la gandul ca voi fi nevoita sa stau in sala de cinema 3 ore, caci atat dureaza filmul, ma furnica incomod. Totusi, timpul a trecut atat de repede, incat mi-as fi dorit inca pe atat doar sa mai pot ramane in sala de cinema.

Insterstellar e un film SF, o melodrama bine facuta, un film al ideilor, o metafora despre viata. E omagiul lui Christopher Nolan la unul din cele mai importante proiecte cinematografice din toate timpurile: Odiseea Spatiala a lui Stanley Kubric. Intr-adevar, e acelasi gen de aluat, daca vreti, genul de film care lasa in tine o nesfarsita melancolie. Iti vine la finalul filmului sa iesi pe strada si sa faci o schimbare, fie ea cat de mica. Fireste, de-a lungul filmului se simte si influenta lui Satoshi Kon, regizorul si desenatorul japonez, unul dintre mentorii cinematografici ai lui Nolan, de la care a invatat despre lumile paralele si visul in vis.

Filmul are loc intr-un viitor apropiat, unde Cooper, jucat impecabil de Matthew McConaughey, e un pilot vaduv cu doi copii, devenit de nevoie fermier. Acesta e recrutat de agentia spatiala NASA (care functioneaza in secret) pentru o misiune de repopulare a unor posibile planete indepartate, despre care se cunosc prea putine date.  Prezentul in care aceste personaje traiesc nu e deloc bland, mancarea e din ce in ce mai putina, iar sansele de supravietuire ale omenirii sunt reduse.  Intersant de remarcat e ca in Interstellar, Nolan nu face o acuzatie sau analiza publica privind cauza acestui dezechilibru planetar, fiind mai degraba preocupat sa arate efectul pe care acesta il produce asupra personajelor.  Cu alte cuvinte, sfarsitul e cat se poate de neapocaliptic. In acest cadru, Cooper, asumandu-si rolul de erou, incearca sa nu se resemneze “Ne-am nascut sa ne uitam inspre stele, dar tot ce facem e sa ne uitam in tarana”. Odata inhamat la aventura explorarii, el se alatura unui echipaj format din dr. Amelia (Anne Hathaway), Doyle (Wes Bently) si Romily (David Giasy) porneste intr-o calatorie interstelara ca sa gaseasca raspunsul la intrebarea: “E ceva dincolo de noi? Exista un plan A pentru umanitate?”

Ce urmeaza este o constructie dramaturgica epica, asemenatoare prin proportii, daca imi este permis, cu vestita arca a lui Noe. Nu as vrea sa se inteleaga gresit. Nolan nu e un tip religios, filmele lui nu sunt despre Dumnezeu, sunt mai degraba despre spiritualitate. Din acest punct de vedere, Nolan e mai apropiat, ca mentalitate, de filosofia asiatica. Lumea lui e un puzzle, o cutie chinezeasca in care o singura miscare darama si schimba totul, doar ca sa dea sansa unui nou inceput.

Dialogurile sunt poetice, lungi si uneori explicite. E si nevoie de acest lucru avand in vedere ca personajele jongleaza cu termeni de fizica cuantica, care fara o “traducere” adecvata ar putea doar sa produca confuzie. Ce gasesc interesant este ca, in formula de baza a universului, Nolan ii atribuie o importanta deosebita iubrii. Spatiul, timpul si iubirea. Murphy (Jessica Chastain) e nevoita sa se maturizeze in absenta lui Cooper, tatal ei, insa nu inceteaza sa pastreze o legatura afectiva cu acesta. La fel ca spatiul si timpul, iubirea e infinita.

Lasand la o parte efectele senzationale si jocul de exceptie al actorilor, la finalul filmului descoperi ca e adevarat: ne-am nascut sa ne uitam spre stele.