In filmul Contact, din 1997, Allie Arroway, personajul lui Jodie Foster, odata ajunsa in spatiu, priveste in jurul ei si spune: “Ar fi trebuit sa trimita un poet in locul meu”. Aseara mi-am dorit si eu acelasi lucru, un poet care sa descrie acest film. Pe buna dreptate: in fata mea se desfasura o poveste impresionanta despre speranta, despre viata si despre cum uitam sa privim spre stele. Trebuie sa fac o confesiune din start: nu m-am dat niciodata in vant dupa filmele cu Batman, iar Inception m-a pierdut dupa primele 25 de minute. S-ar putea spune ca nu sunt unul dintre aceia care au mers la film pentru ca e un film de Christopher Nolan. Ba mai mult, la gandul ca voi fi nevoita sa stau in sala de cinema 3 ore, caci atat dureaza filmul, ma furnica incomod. Totusi, timpul a trecut atat de repede, incat mi-as fi dorit inca pe atat doar sa mai pot ramane in sala de cinema.
Insterstellar e un film SF, o melodrama bine facuta, un film al ideilor, o metafora despre viata. E omagiul lui Christopher Nolan la unul din cele mai importante proiecte cinematografice din toate timpurile: Odiseea Spatiala a lui Stanley Kubric. Intr-adevar, e acelasi gen de aluat, daca vreti, genul de film care lasa in tine o nesfarsita melancolie. Iti vine la finalul filmului sa iesi pe strada si sa faci o schimbare, fie ea cat de mica. Fireste, de-a lungul filmului se simte si influenta lui Satoshi Kon, regizorul si desenatorul japonez, unul dintre mentorii cinematografici ai lui Nolan, de la care a invatat despre lumile paralele si visul in vis.
Filmul are loc intr-un viitor apropiat, unde Cooper, jucat impecabil de Matthew McConaughey, e un pilot vaduv cu doi copii, devenit de nevoie fermier. Acesta e recrutat de agentia spatiala NASA (care functioneaza in secret) pentru o misiune de repopulare a unor posibile planete indepartate, despre care se cunosc prea putine date. Prezentul in care aceste personaje traiesc nu e deloc bland, mancarea e din ce in ce mai putina, iar sansele de supravietuire ale omenirii sunt reduse. Intersant de remarcat e ca in Interstellar, Nolan nu face o acuzatie sau analiza publica privind cauza acestui dezechilibru planetar, fiind mai degraba preocupat sa arate efectul pe care acesta il produce asupra personajelor. Cu alte cuvinte, sfarsitul e cat se poate de neapocaliptic. In acest cadru, Cooper, asumandu-si rolul de erou, incearca sa nu se resemneze “Ne-am nascut sa ne uitam inspre stele, dar tot ce facem e sa ne uitam in tarana”. Odata inhamat la aventura explorarii, el se alatura unui echipaj format din dr. Amelia (Anne Hathaway), Doyle (Wes Bently) si Romily (David Giasy) porneste intr-o calatorie interstelara ca sa gaseasca raspunsul la intrebarea: “E ceva dincolo de noi? Exista un plan A pentru umanitate?”
Ce urmeaza este o constructie dramaturgica epica, asemenatoare prin proportii, daca imi este permis, cu vestita arca a lui Noe. Nu as vrea sa se inteleaga gresit. Nolan nu e un tip religios, filmele lui nu sunt despre Dumnezeu, sunt mai degraba despre spiritualitate. Din acest punct de vedere, Nolan e mai apropiat, ca mentalitate, de filosofia asiatica. Lumea lui e un puzzle, o cutie chinezeasca in care o singura miscare darama si schimba totul, doar ca sa dea sansa unui nou inceput.
Dialogurile sunt poetice, lungi si uneori explicite. E si nevoie de acest lucru avand in vedere ca personajele jongleaza cu termeni de fizica cuantica, care fara o “traducere” adecvata ar putea doar sa produca confuzie. Ce gasesc interesant este ca, in formula de baza a universului, Nolan ii atribuie o importanta deosebita iubrii. Spatiul, timpul si iubirea. Murphy (Jessica Chastain) e nevoita sa se maturizeze in absenta lui Cooper, tatal ei, insa nu inceteaza sa pastreze o legatura afectiva cu acesta. La fel ca spatiul si timpul, iubirea e infinita.
Lasand la o parte efectele senzationale si jocul de exceptie al actorilor, la finalul filmului descoperi ca e adevarat: ne-am nascut sa ne uitam spre stele.
