Un adevăr istoric nespus: cine a construit Mănăstirea Sfintei Ecaterina?

Categories ArheologiePosted on

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, pe care creştinii ortodocşi din întreaga lume o sărbătoresc astăzi, 25 noiembrie, are o tainică legătură cu poporul român încă din primele secole ale creştinătăţii. Mănăstirea Sfintei, aflată în Sinai (Egipt) este cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole. Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).

În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table de piatră.

Ceea ce este extraordinar, pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului că Mănăstirea Sfintei Ecaterina reprezintă, de fapt, o oază creştină într-o lume islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului.

Aceasta în condiţiile în care toate celelalte mănăstiri creştine din zona Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate” pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului lor în Egipt), au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibilă în aceste locaşuri sfinte până în zilele noastre.

Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mănăstire este legată, încă de la începutul fondării ei de spaţiul românesc, mai exact de poporul dac.

 

Prima piatră de temelie

 

Prima piatră de temelie a Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d. Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise.

Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina.

Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Iustinian ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi” (după cum menţionează izvoarele istorice).

Mănăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mănăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).

Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mănăstire, unde se păstrează până astăzi capul şi mâna stângă ale Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele de Mănăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, păstrat până în zilele noastre.

 

Construcţia mănăstirii

 

Manuscrisele medievale spun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă militară, având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini.

Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).

Componenţii acestei garnizoane făceau parte din populaţia geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care pentru sute de ani îşi va păstra limba, portul şi obiceiurile valahe.

Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mănăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mănăstirea şi a-i apăra pe călugări”.

Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită – fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează mărturiile epigrafice.

Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” (împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora).

Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Iustinian au avut ca misiune, în primă fază, zidirea mănăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre.

 

„Uşile lui Justinian” sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează

 

Ridicată între anii 527-557, Mănăstirea Sfânta Ecaterina va dispune de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35 de metri înălţime, înconjurată de grădini şi chiparoşi. Atât zidurile, cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri masive de granit.

Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele” – după cum însuşi Justinian le cere – această nivelare a unei zone extinse fiind necesară pentru a se realiza fundaţia bisericii.

Biserica mănăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei. Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe – flori, frunze, lujere etc. Aceste uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi balamalele lor iniţiale.

De altfel, Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, descrie în cărţile sale materialele de construcţie dacice, în special Betoanele Dacice, şi arată rezistenţa acestora în timp.

Tot el a cercetat şi un Cui Dacic vechi de peste 2000 de ani, găsit în sanctuarul dacic de la Racoş, care nu a ruginit nici până în zilele noastre. În urma unei testări, s-a dovedit că acel Cui Dacic avea în componenţa lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare – o „minune antică” pe care cercetătorii nu şi-o pot explica şi care poate fi descoperită şi la uşile din lemn de cedru ale Mănăstirii Sfintei Ecaterina.

Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din secolul al VI-lea. Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii, dintre care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi menţionează pe “preaevlaviosul nostru împărat” Iustinian şi pe “răposata împărăteasă” Teodora.

Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin însăşi modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei mănăstiri-cetate, fiind puse în practică cunoştinţele şi tehnicile (inclusiv cele de apărare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul timpului pentru construcţia propriilor cetăţi.

 

Comunitatea dacilor de la muntele Sinai

 

După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mănăstirii. La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit „llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).

Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxe şi Gebeleizis, care înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”.

O parte dintre dacii creştini vor deveni călugări ai mănăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mănăstirii, călătorul Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai. El scrie că a „întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”.

Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai:

„Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.

Un alt scriitor arată: „Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”.

Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a întâlnit un „beduin vlah” care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui:

„Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”.

Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mănăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş.

De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor mănăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mănăstirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente.

 

Influenţele arabe

 

Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mănăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini de la Sinai încep să preia obiceiurile şi religia musulmană.

Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o fomau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie.

Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile.

Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei:

„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”.

Vlahii şi-au păstrat religia creştină cel puţin până în secolul al XVIII-lea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică, şi-au schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mănăstirii că ei prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”.

 

Concluzii

 

Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără întrerupere.

Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune:

„Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole.

De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mănăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie, Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă.

Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”.

La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mănăstirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material.

De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mănăstirii cu spaţiul carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt (care au acordat ajutoare constante acestui locaş sfânt, până la secularizarea averilor mănăstirilor).

Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta – în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăzi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu (pictat în ulei, în mărime naturală), împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular în preajma Mănăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mănăstirii ajutând la treburile administrative ale lăcaşului.

Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mănăstire ca bucatari, lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar. Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă raţii gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului sfânt.

Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte de a i se tăia capul, a fost:

„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci. Amin!”

 

sursa: www.financiarul.ro (autor Narcisa Ungureanu)

 

Inscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

 

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau.
http://radiovoceasufletului.ro

25 comments

  1. Oricâte poveşti ar avea oamenii aceia din jurul mânăstirii, dacă nu mai sunt ortodoxi sunt pierduţi pentru românitate.

    Observ că autorul articolului a căzut pentru o clipă în laţul romanist, fie asta a fost opţiunea lui – “originea latină”, atunci nu înţeleg de ce mai vorbeşte de Daci. Numele “latin” este folosit prin extensie şi vine de la provincia Laţium, de unde era originar tribul latinilor, după cum ştim toţi. Aşa cum ştim toţi că latiniştii amestecă lucrurile intenţionat, încât să le iasă că macar limba noastră ar fi latină. Cum poţi numi limba neamului tău cu numele cotropitorilor, doar dacă ţi-a rătăcit Dumnezeu minţile.

  2. Oamenii ăia erau deja romanizați la data respectivă și nu erau daci nici cu numele.Odată ce li se spunea vlahi înseamnă că vorbeau proto-româna și cultural erau asimilați Imperiului Roman. Bessii erau o ramură TRACICĂ din centrul Balcanilor, deci nu erau daci propriu-zis. Dacă se vor găsi materiale „tracice” în arhiva mînăstirii mutată în Grecia, atunci putem vorbi în cunoștință de cauză, altfel aruncați vorbe în eter degeaba.

  3. O intamplare din zilele noastre vine sa confirme faptele prezentate in acest articol. Un grup de romani pleaca in excursie in Egipt. Acum putem vizita Piramidele, templele si muzeele egiptene, putem face o croaziera pe Nil, sau vizita manastirea Sf.Ecaterina de pe muntele Sinai.Grupul ajunge deci la acesta renumita manastire. Turistii incantati, schimba impresii intre ei. Alaturi un localnic, trage cu urechea si nu mica i-a fost mirarea cand a realizat ca intelege vorbele strainilor.Localnicul era incaltat cu opinici.

  4. Este necesara analiza ADN acestor urmasi ai valahilor din secolul al VI-lea,si compararea rezultatelor cu acelea ale romanilor din satele izolate de munte,in care se pastreaza genele dacilor.

  5. Doresc numai pentru un minut sa inchideti ochii si sa va imaginati ( daca nu deja credeti ) ca rasa dacica e pe bune samanta omenirii. Ce credeti ca sa va intampla daca acest lucru e adevarat?

  6. Citeste in Dacia Preistorica a lui N Densusianu despre latini si o sa gasesti ca originea lor era la Dunarea de Jos
    vezi inceputul daca te intereseaza:

    “18. Latinii. Vechia genealogia a triburilor latine.
    Triburile latine din Italia constituiau la început numai o mică ramură din
    familia cea mare a ginŃiî latine, respândită în timpurile preistorice prin diferite
    regiuni ale Asiei si Europei.
    Dupe cele maî vechi tradiŃiunî, pe caii le aflăm la autorii greci si latinT, originea
    geografică à Latinilor din Italia se reducea la părŃile de resărit ale Europeî.
    Una din aceste tradiŃiunî, care de altmintrelea se pare a fi cea maî vechia,
    ne este transmisă de Dionysiu din Halicarnas: că Hercule, după expediŃiunea
    sa asupra lui Geryon, a trecut în Italia si aici a avut un fiu cu
    numele Latinus, născut din o fată hyperboreă, pe care o luase ca
    ostatecă de la părinŃii scî J).
    în acesta tradiŃiune etnografică, Latinus figureză ca patriarchal eponim
    al ginŃiî latine. Genealogia sa este genealogia poporului latin din timpurile
    ante-romane. Hercule, după cum seim, este eroul cel mare naŃional al Pelasgilor
    de Ia Dunărea de jos. Aicî se aflau si locuinŃele Hyperboreilor
    celor legendari, cari avuse un rol asa de însemnat în cultul luî Apollo
    (sdreluî). De aici, de la Dunărea de jos, luase Hercule asa dar pe fecidra
    hyperboreă, cu care trecuse în Italia.
    O altă tradiŃiune ne înfăŃiseză pe Latinus ca fiu al luï Hercule, însă născut
    din sofia 2), ori din fica 3), regelui Fa u n us. Acesta legendă însă este de
    fapt numaî o simplă variantă a celei de ântâiu. SoŃia lui Faunus, care a
    născut pe Latinus, a fost, după Dionysiu din Halicarnas una si aceeasi cu
    «fata» (xoprj) hyperboreă, de care am vorbit mai sus.
    A treia tradiŃiune despre originea Latinilor o aflăm la Suida, al cărei conŃinut
    este: că Hercule a avut un fiu cu numele Telephus, supranumit
    Latinus, care domnise peste Cetii (Iv/j-not), si că din timpul domniei lui
    Latinus, Cetii au început a se numi Latinî 4).”

  7. putin mai rasfirati, fiindca inteleg cat de “geti” sau “daci” sunteti!

    Vedeti ca plesneste coarda sensibila, a cu Densusianu, ma, “baieti”, se poate?

    Nu vreti mai bine sa spunem ca latinii(fiindca ‘romanii’ numeste un statut juridic, nu a existat un popor roman decat in sens juridic), care erau un singur trib, vorbeau DACA, geto-daca, fiindca astia erau multi, ma, foarte multi?

    Ce parere aveti?

  8. Inca vreo cativa ca tine, Dracule, si nu mai avem nevoie de dusmani. Poate ca ar trebui sa lamurim lucrurile si sa spunem LIMPEDE ca nu suntem protocronisti, dacisti sau mai stiu eu cum aruncat in zeflemea. Realisti mi se pare destul. Poate pe cei mai multi ne intereseaza temelia Neamului, mai putin ce a fost acum 4000, 5000, 7000 de ani – fiindca nu poate fi demonstrat.

  9. Daca nu vom pleca de la bunul-simt si simplitatea demna a acestui popor nu vom fi decat niste nenorociti, la fel ca romanistii, chiar daca sustinem alte idei.

    pentru a nu mai spune ca Densusianu are propria lui poveste intr-un alt context

  10. dacule, pe mine ma intereseaza atit: ca cei care vin dupa mine sa invete istoria de dupa 106 asa cum a fost, cu toate razboaiele dacilor pentru libertate pana la obtinerea retragerii romane, stipulata in tratatul incheiat cu alianta carpo/traco/gota LA PUNCTUL 1. Apoi sa nu mai aud in veci de minciuna sfruntata a romanizarii. La fel sa-mi fie prezentat si in muzeele din Romania, nedistorsionat.
    Daca ai timp sa bati apa in piua si sa polemizezi pana la 90 de ani sa-ti fie de bine !

  11. Se vede ca ai intrat in contact cu adevarul putin mai tarziu. Atunci cand romanii au intrat pentru prima data in Tara Noastra Dacia, vorbeau aceeasi limba cu strabunii nostri. Iti recomand cu caldura cele doua documentare ” Dacii – Adevaruri Tulburatoare” si “Dacii – Noi Dezvaluiri”, pe care le poti descarca din diferite surse, cum ar fi hub-rile sau torentii. “Latium” la care te referi, o sa descoperi ca provine de la cu totul altceva decat de la ceea ce cred unii dintre noi.

  12. iulică, păpuşă, li s-a spus “vlahi” intai de catre alţii care au ajuns pe langa ei, pornind de la una din ocupaţiile lor principale in Balcani, insa erau aceiasi, TRACO- DACII, acum mai apropiati ca niciodata, doar Dunarea ii despartea. Au intemeiat mai multe Vlahii, si pisicile stiu. S-au mai miscat grupuri grupuri pe pamantul Neamului lor sa se dezmorteasca, fie de nevoie sau cu necaz, dupa cum se stie.

    VLAHI – VALAHI

    ROMÂNI – AROMÂNI,

    VLAHII, AVANGARDA NEAMULUI TRACO-DAC.

    micile deosebiri dintre aromani vin tocmai din faptul ca unii sunt urmasii tracilor aflati acolo de cand lumea(cei de pe Olimp, cu Delhi si altele mai sunt si acum acolo) ceilalti se trag din dacii deportati de romani in patru randuri, de patru deportari stim.

    lasa manelele romaniste, trage aer si ciocaneste-ti dovleacul!

  13. iar pentru verii lui Tandala, personaj indragit in nazvodirile noastre:

    sa mearga la Muzeul Ţăranului Român (si la Muzeul Satului) si sa vada acolo ce inseamna frumusetea si geniul nativ al Neamului acesta, pornind de la costumele populare(et. 1), mai ales cele purtate de femei, uluitoare, ma refer nu doar la modele, ci si la alegerea si imbinarea culorilor, a materialelor, la munca depusa, ti-e greu chiar sa-ti imaginezi ca asa ceva poate fi creat de mana umana. Apoi o sa vedeti si costumele populare ale popoarelor din jur(sunt acolo vreo 11), ca sa vedeti diferenta, influenta pe care au exercitat-o “amaratii astia” – cum ne vor unii. Fiindca se leaga de tot ce a dat neamul nostru “romanizat” popoarelor din jur, incepand de la eroi, sfinti si martiri pana la personalitati recente.

  14. După tot ce s-a spus aici şi prin alte locuri de către unii,

    cel puţin pe noi, alţii, nu ne interesează raţionamentele făcute prin raportare şi nici cele alternative, cu atât mai puţin în condiţiile luării unui prim contact cu partea adversă.

    Dacii vorbeau o singură limbă, daca/geto-daca, străbuna limbii române – singura din care se trage limba română. Cuprinderea unor cuvinte din alte limbi este, deja, o altă discuţie.

    Orice altă opţiune este exclusă.

    A susţine faptul că dacii vorbeau limba latină, cu toate implicaţiile care decurg de aici, nu o să facă decât să vă expună ironiei şi catalogării de neseriozitate – ca şi până acum.

  15. Mel Copeland : „ I suspect that the similarities will outline an early period of separation when Latin and Gaelic separated. (the theory being that Romanian preserves early forms peculiar to that separation. The coincidence of Etruscan to Romanian confirms the antiquity of the Romanian forms, since the Etruscan language ceased to be spoken about 300 B.C. and thus is an untouched relic from the past (ie., it has not been affected by other languages since its demise). The other part of this finding is a link with the Phrygian language. The Phrygians originally came from an area southeast of Macedonia and were related to the Thracians, according to Herodotus. I believe that the Etruscans, Thracians (Daceans, Getae) and Phrygians represent a Latin-like language group that occupied southeastern Europe ~1,200 B.C., at the time of the Trojan War. The Iliad mentions the Thracians and Phrygians as allies. ”

    http://independent.academia.edu/MelCopeland
    ………………………….
    Citiţi aici romanofililor şi ţineţi minte că ăsta nu e român :

    http://www.academia.edu/1827613/Etruscan_declension_patterns_as_they_relate_to_Latin_Greek_and_Sanskrit

    ……………………………….
    Când se spune „că vorbeau aceeaşi limbă”, se subînţelege de un om inteligent că se tratează de ACELAŞI FOND PRINCIPAL DE CUVINTE, deoarece evoluţiile paralele , în timp, în diverse conjuncturi geografice, contactul cu alte seminţii, etc. au dus la diferenţieri importante. Vechea limbă a hiperboreilor menţionaţi în izvoarele istorice, s-a diferenţiat în timp, în cea ce azi numim limbi germanice, slavice şi romanice. Diferenţele lingvistice dialectale sunt atât de mari inclusiv azi (vezi Italia) că se explică de ce Ovidiu nu se înţelegea cu băştinaşii, deşi aveau ACELAŞI FOND PRINCIPAL DE CUVINTE :

    lei, tun, apa, Ana, Anca, aprob, arc, arcas, casa/căşi, para, sănătos, trei, cel, vin, a cere, a coace, crud, devia, ei, ieşi, este, fac, facil, faci, sfârşit, frate, ieri, ici, comaţi, corect, lemnos, ler, liman, mami, nora, onor, urs, os, rug, vale, Ler, unu, fântână, far, piatra, mare, doi, tot, teren, ţesătură, sacru, sac, huma, roată, şezut, capra, poarta, carne, Ion, oaste, era, cum, turn, castel, trib, tu, martie, luna, etc

    Când aţi terminat de citit (dacă nu vă doare capul dragi romanişti autolezionişti, aflaţi că aceste cuvinte sunt … ETRUSCE, ci nu LATINE !!!

  16. Daca o sa priviti cu atentie in jur o sa intelegeti ca sunt unii care ” …Sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic!”. Doar nu o sa schimbe ce au muncit sa treaca in istorii, dictionare, studii etc.

    Spuneti ca dacii vorbeau o limba asemanatoare latinei, de acord, insa ea trebuie sa poarte un nume, in dictionare, de ex., ce se poate trece ?

  17. Oricata civilizatie ar fi dezvoltat imperiul roman nu trebuie uitat ca motorul a ramas talharirea altor neamuri, pe asta s-a cladit maretia romei. De la etrusci au luat tot ce se putea apoi le-au dat un sut undeva. roma a fost o masina de exploatare intensiva care a implicat in trebusoara asta cat de multi se putea, fie prin constrangere(recrutari) fie prin rasplatirea, intr-o forma sau alta, a cozilor de topor. Astia ne-au ramas. Cumva ei nu se inseala, chiar au fost romanizati.

  18. dupa 106 se constata o cadere a metalurgiei pe intregul teritoriu al provinciei nord-dunarene, marile centre dacice sunt distruse, se produce pe scara mica si mai mult pentru nevoile armatei.

    IN PROVINCIE SE FORTEAZA O PIATA DE DESFACERE PENTRU PRODUSELE
    ROMANE, O MARE CANTITATE MONETARA ESTE ARUNCATA PE PIATA.

    Va spune ceva?

    Minele, salinele, carierele sunt pazite de armata, la fel si drumurile de acces. Sunt intrebuintati mai mult colonistii directionati de statul roman.

    Arheologii au toate datele, iar cei mai multi sunt de partea noastra.

  19. va aduceti aminte cat de mult iubesc elitistii sa ne spuna ca “asa am fost intotdeauna”, adica asa cum ne vor ei. In timp ce o parte din istoricii de astazi se grabesc sa transforme lupta de eliberare a dacilor in expeditii de jaf, desi Aurelian stia bine ce vor dacii, la fel si autorii antici.

    Inca nu ataca Biserica direct, doar sugereaza ca uscaturile fac padurea uscata, iar acolo e numai prostie si prejudecata.

  20. da’ daca tot exista “izvoare istorice” care relateaza tampenia aia cu familiile din “tara romaneasca” (care nu exista inca) de ce nu la aratam si ungurilor care ne contesta continuitatea pe teritoriul daciei?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *