Peşterile din Dobrogea ascund încă mistere ce aşteaptă să fie decoperite. În ele dispăreau geto-dacii în timpul războaielor

Categories DezvăluiriPosted on

‘În orice țară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieții aș fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea ființă – s-a întors de fiecare dată în Dobrogea la praful și mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric și generos. Oriunde m-aș fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă. (…) Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goala în țărână.’ (Geo Bogza. ‘Priveliști și sentimente”)

Dobrogea, pământul acesta dintre Dunăre și Marea Neagră, atât de plin de contraste; aspru și secetos, fecund și mănos, deșertic, selvic, deltaic și stâncos, acvatic și teluric — în egală măsură, totul face ca aici, în mod paradoxal, mitul platonician al peșterii să capete valența sinergiei temporale între trecut, prezent, viitor — căci ce alt tâlc poate avea antica Legendă a Peșterii Keirys.

Trecutul este consemnat în anale. Dio Cassius, în a sa ‘Istoria romană’, amintește poporul unei întregi cetăți ce și-ar fi căutat salvarea din fața romanilor — pierzându-și urma în mitica peșteră Keirys, undeva în Scithya Minor.

Pestera Casian

În anul 29-28 a.Ch., proconsulul roman Marcus Licinius Crassus a pornit, în fruntea unei armate, spre ținuturile Moesiei Inferioare, pentru a-i pedepsi și supune pe dacii conduși de Dapyx, rege viteaz, urmaș al lui Burebista. Se dorea acordarea ajutorului unui șef de trib local, Rholes, supus Romei dar în conflict cu Dapyx.

În realitate, Marcus Licinius voia să recupereze steagurile de luptă pierdute de Caius Antonius în bătălia de la fortăreața Genucla, de lângă cetatea Histria și să spele astfel o rușine mai veche. Conducătorul militar dac ce-i învinsese pe romani la Genucla, Zyraxes era un aliat al regelui Dapyx. În realitate, Imperiul Roman urmărea supunerea deplină a dacilor de la sud de Dunăre, bogățiile ținutului, aurul, vitele, grânele și sclavi.

Dio Cassius spune clar că Licinius nu a cruțat pe nimeni, indiferent de atitudinea pe care o avea față de imperiu. Nu există iertare sau îngăduință, iar ‘barbarii’, cum erau etichetați dacii, trebuiau trecuți prin foc și sabie. Dapyx a murit eroic în lupta cu ‘civilizatorii’ romani, iar cetatea lui Zyraxes a fost și ea cucerită în urma unei trădări. Speriați de urgia abătută asupra lor, dacii, spune istoricul roman, și-au adunat ce au putut și ‘s-au refugiat sub pământ, împreună cu femeile, copiii și bătrânii lor, prin gura unei peșteri amenajată și ca lăcaș de cult cu totemuri benefice cioplite la intrare ‘.

Au luat cu ei în adâncuri și grânele, conform istoricului Dio Cassius, oile, caprele, vacile, dar și aurul și bijuteriile pe care le aveau, galeriile întunecoase ale peșterii Keirys, devenind astfel casa lor. Licinius, ar fi dat ordin pentru zidirea celor trei intrări în peșteră pentru a transforma astfel izbăvitorul refugiul, într-un uriaș cavou pentru poporul care și-a cautat salvarea sub pământ.

Tot istoria menționează că pentru a recupera bogățiile cu care dacii s-ar fi ascuns în peșteră și pentru a prinde cât mai mulți sclavi, după câteva zile romanii ar fi deschis borțile zidite și au afumat mult timp galeriile peșterii pentru a-i scoate afară pe supraviețuitori. Dintre cei refugiați, nimeni însă nu a mai putut fi găsit și scos la suprafață …

Astfel, în Dobrogea de astăzi s-a perpetuat legenda miticei Peșteri Keirys, în care cei prigoniți și-ar fi găsit salvarea, trecând spre tărâmul de la capăt, ca print-un pasaj cu două ieșiri. Și … unii spun că peștera Keirys ar fi avut ieșiri secrete în Bulgaria de astăzi, alți spun că ar fi avut galerii corespondente ce ajungeau până în Bizanț. Paradoxal, sau nu, această poveste circulă și pe teritoriul Bulgariei, în localitățile de la granița cu România unde deseori sunt văzuți căutători de comori, arheologi sau turiști amatori de aventură. Legendele localnicilor spun că peștera ar fi o poartă către lumea de dincolo de moarte.

Arheologul Vasile Boroneanț, unul dintre istoricii preocupați de acest mister, a localizat Peștera Keirys la Limanu, unde localnicii au denumit inspirat labirintul cavernicol de aici drept Peștera ‘La icoane’ sau ‘Caracicola’, după ce au descoperit incizii, desene în cărbune și chipuri de idoli ciopliți, urme de viețuire apreciate a data din neolitic. Altele, posibil dacice. Peștera Limanu este un adevărat labirint subteran, a cărui lungime exactă încă nu se cunoaște, doar 3,2 km de galerii și coridoare fiind cartografiate.

Aici au fost descoperite urme de viețuire, pereți și tavane cioplite, încăperi amenajate, firide pentru opaițe, existând dovezi că vechii locuitori ai peșterii foloseau chiar și un sistem de marcaje pentru a nu se rătăcii. Pe pereți apar desene și inscripții (romane și chirilice) care dovedesc locuirea începând din sec. I a.Chr. până în sec. X p.Chr.

Un interes deosebit prezintă figurile de călăreți; caii văzuți din profil sunt redați în galop, iar călăreții au chipurile privite din față. Ca siluete și mod de prezentare seamănă în mod izbitor cu cele ale călăreților daci, de pe ceramica descoperită în multe așezări din aria locuită de traco-daci. Cele mai vechi desene aparțin însă foarte probabil perioadei de maximă înflorire a culturii geto-dacice, de când datează, conform arheologilor, amenajarea peșterii. Celelalte desene — simbolurile religioase creștine, literele sau cuvintele în caractere chirilice — aparțin perioadei romano-bizantine și celei ulterioare, fiind o dovadă că peștera de la Limanu a constituit un adăpost pentru populația locală până târziu, către sec. X-XI p. Chr. — menționează dr. Boroneanț, în lucrările sale.

Peştera Limanu

“Dintre peșterile dobrogene, cea de la Limanu este singura care se apropie de descrierea lui Cassius Dio privind legendara Keirys. Ea este singura în măsură să justifice deplasarea unei armate romane pentru asedierea unui loc de refugiu. Cercetările au scos la iveală material arheologic care atestă că peștera a fost locuită de localnicii daci chiar în acea epocă. Dovezile existente ne îndreptățesc să considerăm că labirintul de la Limanu a fost realizat de o autoritate locală geto-dacică, ca măsură de apărare în fața pericolului roman. Relatarea lui Cassius Dio arată că peștera era loc de refugiu, anume ales și pregătit, nu o cavernă întâmplătoare”, scrie prof. dr. Vasile Boroneanț, în “Labirintul subteran de la Limanu”.

Poveștile localnicilor amintesc vaiete stranii și înspăimântătoare care vin din străfundurile pământului, iar cei care le aud sunt hipnotizați de ele și pornesc în căutarea glasului. Se spune că acest glas ar fi al paznicului porții de la intrare, care vrea să îi ademenească pe cei neinițiați și care, din curiozitate, pășesc cu blasfemie pe pământul sacru al lui Zamolxis. Mai mult, s-a țesut și misterul, legat de interpretarea imaginilor ipostaziate de bolovanii prăvăliți la intrarea în peșteră, precum că ar fi fost chipurile cioplite în piatră ale lui Zamolxis, al cărui spirit păzește intrarea în tărâmul sacru, până că strămoșii daci vor reveni din genune.

Explicația științifică a acestor sunete ciudate, dată de speologi, este că vaietele sinistre sunt produse de vântul ce străbate numeroasele galerii subterane de la Limanu, zgomot care, se pare, influențează psihicul omului.

Din punct de vedere geologic, Peștera Limanu, cu lungime de aproximativ 4.000 metri este cea mai lungă peșteră dobrogeană. Peștera are o ramificație amețitoare a galeriilor, asemeni unei trame stradale dintr-un oraș antic, nesistematizat, dezvoltat haotic. De aici și impresia unui oraș subteran. Aspectul unor galerii, care au secțiune rectangulară, foarte regulată, pare că au fost cioplite de om.

Unele sectoare de galerie chiar au fost cioplite de oameni, și aici se văd urme de dăltuire, iar pentru a nu risca prăbușirea bolților, au fost clădite ziduri și pilieri de sprijin, din dale de calcar. În rest este o morfologie specifică peșterilor cu stratificație orizontală, dezvoltate de calcare sarmatiene, sub formă de structuri tabulare. Într-un sector ușor accesibil a fost descoperită ceramică elenistică și opaițe, care indică faptul că locuitorii de la Callatis, în urmă cu aproape două milenii, ciopliseră aici altare unde veneau poate să se închine zeului Mithras. Este clar însă că, odată cu răspândirea creștinismului în secolul al X-lea, s-a încercat transformarea Peșterii Limanu în lăcaș de cult.

La rândul său, istoricul Constantin Daicoviciu localiza mitica Peșteră Keirys în rezervația de la ‘Gura Dobrogei’, în Podișul Casimcea, ipoteză sprijinită și de Vasile Pârvan. Aici, în ‘Peștera Liliecilor’, denumită și Peștera “Gura Dobrogei”, desfășurată pe 5 ha, cu lungimea de peste 480 de metri, dispusă pe mai multe galeri și cu trei guri de acces, au fost atestate numeroase mărturii ale prezenței umane, unelte de silex paleolitic și neolitic, fragmente de ceramică neolitică, dar și obiecte mai recente, din metal, aparținând epocii fierului. Cele mai multe galerii și încăperi ale peșterii sunt zone de adăpostire a coloniilor de lilieci în timpul verii și de hibernare în timpul iernii, ce aparțin speciei mediteraneene Rhinolophus mehelyi și Myotis mistacinus. Tot în zonă, se mai află și peșterile ‘La Adam’ și ‘Sfântul Ioan Casian’.

Canaraua Fetei

Legendele locului creează însă o aură aparte peșterii ‘Canaraua Fetei’, ce-i conferă toate atributele pentru a glisa peste faima anticei peșteri Keirys, tărâm subteran pentru evadări salvatoare către o altă lume, în vreme de restriște. Considerată de geologi drept canionul românesc, cu pereți de calcar de până la 40 de metri înălțime, brăzdați de fisuri, nișe, grote și peșteri, Rezervația naturală, faunistică, floristică ‘Canaraua Fetei’ se întinde pe 170 hectare, la granița de sud-vest a județului Constanța cu Bulgaria.

La tot pasul, turistul descoperă uimit păduri de stejari xerofili, tei argintii, vișini turcești, liliac sau migdali pitici, sânziene galbene, șofran roșu și alb-azuriu, irișii sălbatici albăstrii, bujori dobrogeni și bobițel. Ochiul ager poate distinge cu ușurință pe câte un vârf de stâncă crenelat, dalbii vulturi egipteni care cuibăresc aici în tihnă sau furișându-se pe înserat câte-o vulpe cărbuneasă, ori veghind atenți, jderii de piatră și dihorii pătați.

La răcoare, spre seară, în valea tihnită și generoasă a canionului apar majestuoși cerbii lopătari al cărui tropăit cadențat poate ”pune pe fugă” până și vipera cu corn. Bătrânii din satele învecinate, Dumbrăveni sau Olteni, încă mai pomenesc poveștile aflate de părinți lor, cum că pe aici ar fi trecut un vechi braț al Dunării, apa năvalnică a fluviului săpând peșterile de aici, cu multe galerii și ieșiri. În peștera din ‘Canaraua Fetei’, se spune că locuitorii și-ar fi ascuns în siguranță soțiile și fecioarele, la năvălirea turcilor.

Ascunzătoarea ar fi fost descoperită până la urmă și pentru a nu fi răpite, mai multe fete s-au aruncat de pe stânci plătind cu viața onoarea pe care și-au păstrat-o nepătată.

Tot aici, la ‘Canaraua Fetei’, în pereții calcaroși, a fost ascuns de ochii iscoditori, un complex monahal paleo-creștin săpat în pereții verticali, de o frumusețe ireală. Bisericuțe din piatră, cu altare și galerii de comunicare, lavra de aici a avut două etape de locuire: prima în secolele IV-VII d. Chr, iar cea de a doua, în evul mediu timpuriu (sec. IX-X) — situl prezentând analogii cu cel de la Basarabi. Aici au fost descoperite oseminte a doi monahi necunoscuți, dar și alte trei morminte jefuite cu multe secole în urmă. Localnicii povestesc că, în trecutul înnegurat, pe pereții de calcar ai celor două bisericuțe din interior se puteau identifica desene și inscripții în graiuri neștiute. Au fost descoperite și monede din vremea împăratului roman Constanțiu (sec IV d.Ch), fiul lui Constantin cel Mare.

Se mai crede și că peșterile de la Dumbrăveni, din ‘Canaraua Fetei’, aflate în vecinătatea platoului pe care s-a dat bătălia daco-romană de la Adamclisi, au fost lăcașuri de cult, cu mult înainte de sosirea primilor monahi creștini și chiar un altar al lui Zamolxe. O altă poveste, despre complexul monahal de aici, vorbește despre un culoar lung, săpat pe sub stâncă până la Cetatea Tropaeum Traiani, de la Adamclisi…

Sursa: http://www.financiarul.ro/2014/08/25/pesterile-din-dobrogea-ascund-inca-mistere-ce-asteapta-sa-fie-decoperite/

1 comment

  1. Dor mi-era de Dobrogea.
    Dobrogea are multe parti voit pustii. Tuneluri, intrari pazite – cu siguranta sunt. Dar daca legenda spune ca pot fi intrari spre Tartar, pazite, de ce sa vrem sa cunoastem intrarea? E lumea altora.

    Tunel pana la dealul Omului de la Adamclisi – are logica, de vreme ce se presupune ca monumentul nu ar fi roman la origine iar acea zona era sacra. La fel, se leaga cu teoria ca Decebal a murit in lupta de acolo. Poate e chiar raspunsul la intrebarea: ce cauta acolo? De ce sa se dea acolo si nu altundeva o lupta atat de mare? Pentru ca, probabil, acolo era ceva important de aparat.

    Dobrogea – tara cea buna – ascunde mult mai multa istorie decat alte parti ale tarii. Istorie veche, de pe vremea gigantilor, a uriesilor, a piticilor. Densusianu preia de la Pliniu cel Bătrân si vorbeste despre ,,pigmeii cei legendari, cari, după cum ne spune Homer, se aflau în război continuu cu stolurile de gruie cari, fugind de iarna și de ploile cele multe din părțile de nord, zburau către meazăzi peste apele curgătoare ale Oceanului.” E vorba de Dunare. Puteti vedea pigmeii din istorie daca priviti cu atentie plansele 61(si 66 in partea de mijloc a plansei) ale lui Cichorius, http://commons.wikimedia.org/wiki/Trajan%27s_Column_-_Cichorius_Plates#mediaviewer/File:061_Conrad_Cichorius,_Die_Reliefs_der_Traianss%C3%A4ule,_Tafel_LXI.jpg, veti vedea ca sunt niste personaje mici de statura, dar cu toate caracteristicile oamenilor maturi, imbracaminte, gesturi, atitudine. Apar si copii pe columna, stiu, dar acestia indraznesc sa afirm ca sunt pigmeii cei renumiti pentru vitejia lor.
    Despre uriasi si Dobrogea – istoria este mai bogata, atat cea scrisa, cat si cea pastrata in creatia populara, gasiti daca dati cautare pe combinatia de cuvinte uriasi si scitia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *