Există în istoria omenirii multiple exemple de erori „ştiinţifice” care s-au dovedit fatale cunoaşterii şi adevărului. În numele acestor erori s-au luat mii de vieţi omeneşti. Au fos arşi pe rug, traşi pe roată, decapitaţi, spânzuraţi, rupţi în patru de patru cai din patru zări, lapidaţi, ghilotinaţi, otrăviţi, sau împuşcaţi, oameni a căror vinovăţie a fost aceea de a fi susţinut adevărul natural. Rând pe rând, minciunile au căzut sub aspra pedeapsă a ştiinţei şi a revelaţiei imanente. Pământul nu mai este plat, soarele nu se mişcă de fel în jurul pământului, vrăjitoriile sunt demolate, relativitatea şi călătoriile spaţiale sunt acceptate, civilizaţiile nonpământene sunt deja aievea, piramidele s-au activat energetic, vibraţia pămîntului s-a decodificat în limbajul cifrelor, Isus este printre noi, şi încă nu credem.
Asemenea marilor erori care au schilodit conştiinţa umanităţii, se perpetuează încă minciuna fabricată asupra existenţei ancestrale a unei civilizaţii celeste creată după legile divine. Civilizaţia traco-geţilor este memorialul durerii protoistoriei devenirii umanităţii. Se poate întreba un anume, cu acceptabilă maliţie, de ce despre geţi sau daci într-o temă de istorie medie, chiar recentă după alţii, referitor la un subiect de-a dreptul minor!
Există şi această abordare a „temei minore” din partea unor istorici simbriaşi când vine vorba despre sorgintea şi status-quo-ul Basarabiei masagete! Folosesc abrupt atributele eponimice pentru-că nu îmi pot permite să consum spaţiul editorial cu explicaţii justificative pentru unii care, fie că habar nu au despre ce este vorba, fie că nu vor să accepte, precum inchizitorii de altă dată, decât „adevărul” lor!
În filosofia simplă a acestui demers scriitoricesc se regăseşte simpla intenţie de a restitui un adevăr care a fost siluit de mai bine de două milenii, dar cu predilectă perfidie în ultimile două secole. Marele arial al existenţei geto-dacice, dovedite cu acte în regulă şi exprimate de surse istorice incontestabile cuprindea, începând cu mileniul al şaselea înainte de Cristos, teritoriile din Europa Alpino-Carpatiană, bazinul Mării Negre (numită de greci, Marea Getică), până dincolo de Caucaz. Nu avem date, cel puţin prin cunoaşterea oferită de cercetarea la zi, dacă existau şi în ramurile uraliene, dar putem avansa prezumţia unei atari abordări.
Este cert însă, prin ceea ce a dovedit Carolus Lundius, marele magister al regelui suedez Carol al XI-lea, în lucrarea sa „Zamolxis, primus getarum legislator”, ca şi populaţiile scandinave se revendică din obârşia geţilor carpatieni. „Zamolxis, în pergamentele noastre Samolses. La el sunt raportate începuturile legilor paternale şi aceasta este o certitudine. Cine este el şi de unde vine? El aparţine Geţilor, care sunt aceeaşi cu Goţii şi Sciţii”. Astfel îşi începe rezumatul primului capitol, Carolius Lundius. Afirmaţia că geţilor li se mai spuneau şi sciţi vine dintr-o laborioasă muncă de investigare ştiinţifică, astăzi cunoscută nouă, care reproduce tabela comparativă a denumirilor aceluiaşi popor hiperboreean în limbile vremilor apuse. Dar unde se plasau geografic sciţii? La nord de paralela 45, deasupra Mării Getice unde se rătăceau în zăpezile nordului toate oştile persane.
Referindu-se la ţinutul ancestral de origine al suedezilor, Lundius spune că „prin numele de Svithiod se desemna tot ce era la vedere în nord; celelalte domnii s-au numit altădată trac-thus (ţinut întins) acesta traducându-se ca o reuniune de ţinuturi ale unui foarte întins imperiu – la nivelul universului.(…) ţinutul svithiod fiind situat la nord de Marea de Azov, în cel mai nordic punct chiar, are un climat foarte aspru, regiunea fiind secătuită de ger şi zăpadă”.
Fără a mai acumula alte argumente şi nume de autori ai vremilor apuse, fără a plusa pe un stil comprehesiv de opulenţă doctă, venim cu logica deductivă a surselor astfel: spaţiul hiperboreean, cel cuprins la nord de paralela 45, a aprţinut pe toată dezvoltarea sa continentală geţilor, populaţie de provenienţă primordială, care-şi denumeau ţinutul trac-thus, adică ţinutul întins, preluat de alte seminţii pe limba lor ca fiind Tracia. Teoria „marii migraţii hiperboreene” a fost elaborată de Vasile Lovinescu dar abordarea sa în discursul ştiinţific elaborat este de dată recentă, tocmai pentru că descoperiri recente între puncte diametrale, din Irlanda şi până în Japonia, converg către o sursă de spiritualitate unică provenită din intersecţia paralelei şi meridianului 45. Măsuraţi-le şi reprimaţi-vă perplexitatea!
Comunitatea antropologilor, istoricilor şi mai nou a lingviştilor sunt eminamente de acord că vastul teritoriu riveran Dunării cuprins între Carpaţii Slovaciei şi nordul Greciei, de al bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului şi Marea Neagră a fost locuit în antichitatea istorică cunoscută, de marele popor atlanto-euro-asirian al tracilor, denumire dată după toponimul lingvistic al teritoriului şi nu după sorgintea gentilică. Această masă umană cuprindea peste o sută de formaţiuni tribale şi gentilice despre care însuşi Herodot afirmase că sunt „cel mai numeros popor după inzi”. Grecii aveau să recunoască, de la Homer încoace, că geţii erau cei mai puternici şi se singularizau prin omogenitatea limbii şi cultura spirituală extrem de avansată.
Numele si neamul
Numele de geţi era folosit cu precădere de către greci în timp ce, după ce s-au fondat la 753 ad romanii aveau să le spună daci, păstrând după, ştiinţa noastră, numele ancestor al fondatorilor troieni. Că li se spuneau geţi sau daci este superfluu atât timp cât Strabon a concis că ei formau acelaşi popor, „vorbind aceeaşi limbă”.
Pliniu cel Bătrân susţinea că dacii şi tracii sunt acelaşi neam, numai străinii îi numeau diferit după locul lor. Fapt reluat după 1600 de ani de către Johannes Magnus Gothus (1488-1544) în voluminosul său tratat care relatează istoria tuturor regilor geţi şi sueoni. Printre altele el explică desele etnonime forţate provenite din percepţia spaţialităţii de dispunere. Citez: „ba mai degrabă cred cred că este vorba de o diversitate a idiomurilor din partea celor care guvernau, căci acasă li s-a spus Vestrogeţi – Geţilor de Apus, Geţi şi Ostrogeţi – Geţilor de Răsărit (în latina de editare: Vestrogetae hoc est occidentales getae, getae et Ostrogetae hoc est orientales), iar pe alte meleaguri în idiomuri străine – când Samageţi, când Masageţi; celor pe care Strabon, în cartea a XI-a îi numeşte Geţii de Răsărit, li se va spune Tirsageţi; aşadar, atât Grecii cât şi Latinii i-au numit pe aceştia Goţi/Geţi cu un termen comun, trimiţând la acelaşi neam”.
Imensitatea spaţială a răspândirii neamului geto-dacilor nu este doar o figură de stil preluată în mod reflex de la un secol la altul ci o realitate transferată în cunoaşterea lumii de marii învăţaţi ai lumii. Pitagora, cel ce a cunoscut tainele din Memfis şi a stat la sfat cu Zoroastru şi Brahme, după ce s-a purificat în apele Gangelui, avea să remarce imperativ către locuitorii din Crotona: „călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele, sunt cei mai înţelepţi, spune Homer”. Este de cuviinţă să asociem aici spaţiul geto-dac cu cel hiperboreean dată fiind multitudinea de referiri ale unor texte, la cele două sintagme. Asfel, Pindar (aprox. 518-438), poetul grec şlefuitor de limbă elină decomprimă mitul lui Apollo ca zeu abstract şi face afirmaţia conform căreia, după zidirea Troiei, s-a întors în tărâmul său de origine, la nord de Istru, la hiperboreeni.
Autorul superbei capodopere „Eneida”, Vergillius Maro (70-19) scria despre Orfeu: „singuratec, cutreiera gheţurile hiperboreene şi Tanais (denumirea antică a râului Don!) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munţilor Riphei (denumirea antică a munţilor Carpaţi!), până ce femeile trace, mâniate de dispreţul său, îl sfâşiară” şi în text latin: „solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem/Arvaque Riphei nunquam viduata pruinis/Lustrabat, raptam…”. Aşadar, spaţiul hiperborean se suprapune în identic cu cel al geţilor nemuritori, iar tentaţiile de a fi însuşit de alte popoare, târziu apărute, sunt nevrednice şi sperjure.
De altfel, ne sunt cunoscute eforturile armenilor, georgienilor, ruşilor, azerilor şi chiar a turcilor şi perşilor de a-şi demonstra paternitatea asupra mitului reginei-zeiţă Tomiris, amazoana celor o mie de care, ce avea să-l decapiteze pe Cirus cel Mare, aruncându-i capul în vasul plin cu propriul sânge rostind: „bea şi te satură, însetatule de sânge!”. Dar regina Tomiris nu este un simplu mit. Ea a existat în carne şi oase, cerută fiind de soţie de către însuşi Cirus, întemeietorul imperiului Persan. Ea a existat ca regină reală, şi nu doar legendă în spaţiul nordo-pontic, până la Marea Caspică, controlând vastul teritoriu al masageţilor, ramura estică, cu denumirea specifică, din neamul traco-geto-dacilor.
Că acest uriaş popor avea rădăcina endogenetică şi conştiinţa aparteneţei comune, vine să ne o confirme şi simplul fapt că numele Spargapeithes, fiul reginei Tomiris, ucis de Cirus, a fost luat şi purtat de un rege al agatârşilor (Ţara Haţegului de azi) din Transilvania. Aveam, totodată, să constatăm şi din referirile lui Plutarh, că Alexandru cel Mare, după victoria de la Gaugamela, a mers la mausoleul din Pasargada închinat lui Cirus, având exactă ştiinţă că acesta fusese ucis de ancestorii săi din neamul tracilor de răsărit.
Nu ne propunem pe mai departe să dezvoltăm exhaustiv textul cu date sprijinitoare nefiind în intenţia noastră de a produce un compendium, ci doar să prezentăm ipoteza de lucru din care se extrage, prin sute de demonstraţii similare o concluzie fundamentală. Această concluzie este simplă: spaţiul carpato-pontic-caucazian a fost paleovatra de etnogeneză şi de continuitate ereditară a civilizaţiilor succesive produse de traco-geto-daci.
Dreptul transmis peste secole
Schimbarea refluxă a sensurilor migraţiilor populaţiilor indoeuropene şi apariţia maselor de populaţii nomade sălbatice, au produs un curs istoric ostil populaţiilor băştinaşe şi au schimbat natura rânduirii primordiale. Acest proces a fost lent şi continuu, dar întotdeauna a fost însoţit de o rezistenţă genetică şi spirituală uriaşă. Restrângerea spaţiului de identitate, prezervată prin această rezistenţă imaterială, a fost posibilă din partea cotropitorilor ca urmare a uciderii dreptului la simbolistică, limbă, onomastică şi toponimie. Cercetători istorici contemporani, paleolingvişti de bună credinţă, surse creştine premoderne din arhivele Vaticanului sau cele ale Bizanţului, evidenţiază tot mai argumentat adevărurile cu grijă dosite de beneficiarii de astăzi ai mistificărilor trecute.
În fapt, afirmarea dreptului ereditar al românilor asupra teritoriilor prezervate prin acestă rezistenţă la care am făcut referire, nu este o provocare ci un act de demnitate identitară. A nu şti un adevăr şi a te lăsa la cheremul afirmaţiilor altora, luându-le de bune, nu pare a fi o vinovăţie atât de mare. Poate fi cel mult tratată ca naivitate sau stupizenie pardonabilă. Dar a şti adevărul şi a-l abandona dintr-o lehamite istorică, este o crimă de neiertat. Cazul Basarabia este elocvent. 1812 este un act de cotropire barbară, care prin acţiuni lente, dar indelungate au produs distrugerea capacităţii de regenerare a unei naţii ancestrale. Asasinatele în masă de atunci, de mai apoi, şi de curând au fost şi vor fi tratate de noi ca distrugere de patrimoniu universal. Crimele asupra umanităţii vor rămâne pe mai departe imprescriptibile.
Şi tot în aceaşi categorie intră şi distrugerile patrimoniului universal. Cazul Basarabia trebuie să devină o problemă de conştiinţă a umanităţii moderne. Banditismul migratorilor nu mai trebuie să producă distrugeri de artefacte ale civilizaţiilor fondatoare. Deptul geto-dacic este unul de preempţiune. Este un drept universal acceptat şi recunoscut. Şi acest drept nu se negociază cu nimeni!
un articol de General (rez.) dr. Mircea Chelaru
Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!
Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/