Moştenire peste veacuri: Căluşul, un ritual al strămoşilor geto-daci

Categories DezvăluiriPosted on

O formă contemporană de supravieţuire a cultului calului este Căluşul, ceremonial moştenit de români de la strămoşii lor autohtoni, geto-dacii. În calendarul tradiţional sunt atestate trei tipuri de dansuri căluşăreşti: Căluşul la Rusalii, Calul şi Căiuţii la Anul Nou, Căluşerii la Crăciun şi Rusalii.

Cel mai cunoscut dintre acestea, Căluşul, a fost declarat la 24 noiembrie 2005 capodoperă culturală a omenirii şi inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO.

În calendarul popular, anul pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii.

Între aceste divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul este legat de astrul solar pe care l-ar ajuta zilnic să urce pe bolta cerului, de la răsărit până la zenit.

De aceea, sărbătorile dedicate lupului sunt grupate pe timp de iarnă, iar cele ale calului (Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Paştele Cailor ş.a) sunt concentrate pe timp de vară.

 

Repartiţia geografică a Căluşului

 

Ceremonialul Căluşului era asociat de-a lungul întregului Ev Mediu cu populaţia vlahă, adică cu românii. Sporadic, o formă de Căluş, aproape identică cu cea din Oltenia, a fost atesată la sud de Dunăre, în Bulgaria. La nord de blocul compact al Căluşului românesc apar câteva urme la rutenii din Galiţia şi, de aici, din ce în ce mai şterse spre vestul Europei.

Surprinzător, la extremitatea vestică a continentului, în Marea Britanie, a fost atestată o variantă asemănătoare cu Căluşul românesc: „La englezi, scria etnograful Romulus Vuia, Căluşul Hobbyhorse apare în societatea unor dansatori care purtau clopoţei la picioare şi se numeau Morris-dancers. Ei umblau la Paşti, la întâi mai, Înălţarea Domnului, Rusalii şi chiar la ospeţe”. După toate probabilităţile, acest dans cabalin ar fi putut să ajungă la englezi prin celţii care au convieţuit o perioadă de timp cu dacii.

 

Ceata Căluşarilor, armată cabalină a Zeului Căluş

 

Ceata de Căluşari este o herghelie divină care luptă alături de zeul lor Căluş împotriva forţei năprasnice a Rusaliilor (Ielelor). Eliberat în parte de funcţia magică de altădată, jocul căluşarilor a fost preluat şi valorificat scenic de echipele artistice de amatori şi profesioniste.

Ceata căluşarilor, strict ierarhizată (mut, vătaf, ajutor de vătaf, căluşari, stegar), este alcătuită din bărbaţi viguroşi care, prin piesele de port purtate, nume (căluş, căluşar), imitarea tropăitului şi galopului în timpul jocului, prin gesturi etc., caută să semene sau să se confunde cu caii.
                                                                                                               www.geto-dacii.ro
Ei poartă costumul popular obişnuit al zonei etnografice, la care se adaugă câteva elemente specifice. Culoarea albă, dominantă, a costumului scoate în evidenţă roşul unor piese (brâul şi fundele), antidot împotriva deochiului.

După îmbrăcarea costumului şi depunerea jurământului, membrii cetei spuneau că s-au căluşărit, adică au devenit cai în herghelia divină a Căluşului. Prin tot ceea ce fac, ei doresc să semene sau chiar să se confunde cu caii: numele de botez (Ion, Vasile ş.a.) sunt înlocuite cu cel de cal (căluşar, căluşer), poartă pinteni şi zurgălăi la picioare, clopoţei sau salbă de clopoţei la brâu, bete încrucişate sub formă de ham pe piept, imită în timpul jocului mersul la pas, tropăitul şi galopul calului, execută figuri acrobatice de încălecare de către călăreţ a calului.

Prin dansurile căluşăreşti, care se bazau pe principiul similia similibus, oamenii încercau să câştige trăsăturile de invidiat ale calului: virilitate, putere, eleganţă.

 

Căluş, nume al zeului cabalin

 

Masca tăcută care joacă rolul zeului cabalin poartă diferite denumiri: Căluş, Tată de Căluş şi, mai ales, Mut. Acesta îşi exercită puterea direct, prin ceea ce este în stare să facă în timpul jocului, şi indirect, prin două temute efigii ale sale: Steagul şi Ciocul Căluşului.

Mutul merge înaintea cetei, intră în curte şi delimitează cu sabia lui de lemn cercul sacru în care vor juca căluşarii, pune în mijlocul cercului produsele care vor fi vrăjite (drobul de sare, usturoiul, pelinul, frunze de nuc, blidul cu seminţe sau cu apă), ţine ordinea în timpul jocului, pedepseşte căluşarii neatenţi la comanda vătafului, opreşte lăutarii să cânte ca să facă el tot felul de năzdrăvănii (joacă phalusul din lemn purtat sub fustă, îşi ascute sabia de el), îmbrăţişează femeile şi fetele, se repede după copii, speriindu-i.

După legea lui de zeu, Mutul face în timpul jocului tot ceea ce îşi doreşte. El joacă pe mâini şi cu picioarele în sus, se caţără în vârful arborilor înalţi şi fără crengi, pe acoperişul caselor, execută acrobaţii de care se tem şi artiştii sub cupola circului. O singură interdicţie are: nu trebuie să vorbească la Rusalii, în perioada jocului.

 

Vătaful Căluşului

 

Conducătorul cetei de căluşari se numeşte, asemănător cetelor de colindători de la Crăciun şi Anul Nou, Vătaf. Odată ales, Vătaful devenea un personaj respectat şi temut de căluşari şi de întreaga suflare a satelor.

Atribuţiile lui secrete, de pildă incantaţiile rostite la primirea sau ieşirea unui căluşar din ceată, la îngroparea sau dezgroparea Ciocului şi altele, se transmiteau de la Vătaf la Vătaf, uneori pe patul de moarte. Vătaful, deşi colaborează în anumite momente ale ceremonialului cu Mutul, îi este subaltern şi credincios acestuia.

Muzicanţii, de obicei doi, nu fac parte din ceata cabalină şi nu îmbracă costumul de căluşar. Instrumentele lor preferate sunt cimpoiul, cobza, vioara, fluierul şi, mai recent, acordeonul. Ritmul melodiei cântate este schimbat în raport cu desfăşurarea dansului.

 

Substitute rituale ale zeului

 

Efigia zeului cabalin purtată în timpul jocului de Mut sau de vătaf se numeşte Ciocul Căluşului. Acesta se confecţiona în aceeaşi zi cu steagul Căluşului sau înainte de depunerea jurământului.

Ciocul este un lemn lung de aproximativ 25-30 cm care putea fi drept, răsucit sau cioplit în formă de cioc şi gât de pasăre de baltă (Bârca, jud. Dolj; Crăciunei, jud. Olt), de cap şi gât de cal, ca un cârlig (Boureni, jud. Dolj), de cap de cal sau de lup (Plosca, jud. Teleorman), de bot de câine şi cap de om (Boureni, jud. Dolj). Ciocul era îmbrăcat într-o piele de iepure în care se bagă diferite plante de leac culese în ziua de Strat de Rusalii (Urzica Mare, jud. Dolj) şi, uneori, măsura fiecărui căluşar luată pe fire de aţă.

În zilele în care se joacă Căluşul, Ciocul este purtat în traistă sau în braţe, iar în timpul jocului stă la loc de cinste în faţa lăutarilor sau lângă Steagul Căluşului, de unde asistă la lupta expusă prin dans de căluşari împotriva duşmanului invizibil: ceata feminină a Ielelor sau a Rusaliilor. Ciocul era considerat ca ceva diavolesc; numai prin simpla lui atingere putea îmbolnăvi şi lua minţile oamenilor.

Unele cete de căluşari din Oltenia, Muntenia şi Transilvania numesc Ciocul Căluşului Iepure. Simbol al spiritului grâului, al fertilităţii şi prolificităţii, acest animal prolific, iepurele, a fost asemuit, precum porcul, cu spicul grâului.

Steagul, substitut ritual al Căluşului şi al anturajului său divin, ceata căluşarilor, este confecţionat dintr-un lemn sacru, de obicei stejar, tei, alun, şi ridicat în poziţie verticală în ziua de Strodul Rusaliilor sau la Moşii de Vară. După confecţionarea acestuia, urmează jurământul de credinţă depus de căluşari în faţa Mutului.

 

Recuzita rituală

 

Băţul, arma preistorică de luptă mânuită cu îndemânare de căluşari, individualizează cel mai mult ceremonialul Căluşului în raport cu alte dansuri rituale româneşti. În iureşul jocului, când căluşarii lasă senzaţia că îşi iau zborul, ca să plutească în aer şi să alunge Ielele, băţul este singurul sprijin care îi mai leagă de pământ.

Din lemn se cioplea şi phalusul Mutului, legat la mijloc sau de picior. În obiceiurile calendaristice în care phalusul apare ca piesă rituală, acesta se numeşte buzdugan (Junii braşoveni) sau cioc (Căluşari).

În spiritualitatea românească clopotul este o personificare a cărei limbă imită glasul divinităţii adorate, mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, alungă şi îndepărtează duhurile malefice. Pentru a se feri de Iele, căluşarul îşi leagă clopoţei la picior sau la brâu.

Principalele plante de leac folosite de căluşari pentru tămăduirea bolilor sunt pelinul, usturoiul, odoleanul, avrămeasa, leuşteanul, frunzele de nuc.

 

Alungarea Rusaliilor şi tămăduirea bolilor

 

Se credea că, la Rusalii, căluşarii puteau să grăbească căsătoria fetelor, să fertilizeze tinerele neveste şi femeile sterpe prin diferite tehnici magice. Funcţia care a adus însă Căluşului o mare celebritate a fost vindecarea persoanelor luate din Rusalii. După alungarea Ielelor, căluşarii tămăduiau şi relele produse de acestea.

Procedeul cel mai simplu de vindecare era săritul bolnavului, frecatul cu usturoi şi pelin a feţei şi mâinilor, ridicatul bolnavului culcat şi prinderea acestuia în joc. Sunt însă acte rituale de tămăduire a bolilor mult mai complexe, cum ar fi: Doborâtul din Căluş, moartea prin substituţie a unui căluşar sau a unei păsări şi altele.

În asemenea situaţii, tratamentul se desfăşura acasă, cu bolnavul întins pe pământ, în curte, sau într-o poiană din pădure, unde era dus cu căruţa. Acesta se baza pe mai multe tehnici: psihoterapia, fitoterapia (Mutul purta în traista de după gât numeroase plante de leac), chinoterapia (bătutul tălpilor de la picioare cu bâta), meloterapia. Căluşarii nu se angajau să vindece epilepsia, bolile neurologice şi paraliziile.

Printre altele, ei vindecau şi aşa-numita boală a fetelor nejucate, depresie psihică frecvent întâlnită în satul tradiţional, datorată regimului sever instituit de părinţii fetelor, pentru ca acestea să nu-şi piardă fecioria înainte de căsătorie.

sursa: http://www.revistaclipa.com

Accesează acest link: Redirectioneaza 2%

6 comments

  1. Superb articolul, e timpul sa se scrie despre traditii si obiceiurile noastre, nu despre totii papitoii societatii si circarii politici.

  2. Prostii.Geto-dacii au fost un popor monoteist.Acest dans intra in categoria descantecelor.De fapt era descantat usturoiul,un panaceu (si azi) pentru multe boli.Nu s-au descoperit pe teritoriul Daciei obiecte sau urme de cult ale vreunui zeu cabalin.Singura reprezentare ecvestra la traci a fost Cavalerul trac.

  3. Când eram mai mic am făcut parte din Călușari, pot sa va spun doar atât; totul e magic, te simți magic, nu ai foame nu ai sete iar oamenii sunt fericiți când reușesc sa intre în dans alături de călușari. Nu ar trebui uitat un obicei atât de frumos. Cu stima,

  4. CAUTATI VA ROG ASEMANARILE INTRE ANUMITE DANSURI IRLANDEZE SI “CALUSUL” ROMANESC UNDE VETI GASI CHIAR SI BENZILE PUSE IN “X’ PE COSTUM.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *