România şi cucerirea independenţei de stat

Categories ArticolePosted on

La 9 mai 1877, aflat la tribuna Camerei Deputaţilor, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României în guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu, proclama în mod solemn ruperea irevocabilă a legăturilor de vasalitate faţă de Imperiul otoman, subliniind faptul că: „Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare1”. O zi mai târziu, Camera Deputaţilor şi Senatul aveau să consacre în mod oficial noul statut de stat independent al României. La rândul său, domnitorul Carol I avea să ţină un discurs emoţionant în faţa reprezentanţilor Parlamentului, redactat, potrivit istoricului Nicolae Iorga, de către însuşi Mihail Kogălniceanu2. Independenţa ţării era astfel proclamată oficial după ce ea fusese invocată cu multe decenii înainte în numeroase documente redactate de către fruntaşii mişcării naţionale din Principatele Române.

     Acest obiectiv a fost considerat de către elitele politice ca fiind o necesitate obiectivă, fără de care nu era posibilă modernizarea ţării. Încă din perioada domniilor regulamentare, Partida Naţională din Ţara Românească a redactat, la 1/13 noiembrie 1838, o declaraţie de principii, intitulată sugestiv „act de unire şi independenţă3”. Ideile exprimate de către Partida Naţională la 1838 au fost subliniate câţiva ani mai târziu şi de către Nicolae Bălcescu. Acesta considera că „numai atunci când războiul sfânt va mântui naţia de apăsarea streinilor şi-o va reîntregi în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în pace toate reformele politice şi soţiale, de cari el are nevoie să constituieze domnirea democraţiei, domnirea poporului prin popor4”.

      Ideea independenţei s-a înfiripat şi mai tare în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Domnul Micii Uniri a acţionat cu mult curaj pe calea reformelor interne care trebuiau să contribuie la modernizarea ţării sale şi la afirmarea acesteia pe plan internaţional. Cu câteva luni înaintea înlăturării de la domnie a lui Cuza, Ali-paşa, ministrul de externe al Turciei, se grăbea să îi scrie lui Savfet-paşa, ambasadorul otoman la Paris, alarmat că domnitorul „ar nutri unele planuri ca de pildă să proclame independenţa României şi să cheme populaţiile noastre creştine să se răscoale5”.

      În 1877, în contextul declarării război Turciei de către Rusia, dornică să îşi ia revanşa după războiul Crimeii (1853-1856), clasa politică românească a înţeles că proclamarea independenţei în Parlament trebuia să fie urmată de consfinţirea acesteia pe câmpul de luptă. După ce iniţial a respins categoric ideea unei cooperări între armata română şi cea rusă, rezistenţa neaşteptată a turcilor la Plevna avea să ducă la celebra depeşă telegrafică din 19/31 iulie 1877 a marelui duce Nicolae6. Comandantul–şef al armatei ruse solicita domnitorului Carol intervenţia de urgenţă a armatei române care astfel a dat jertfa de sânge pentru cucerirea independenţei statului român pe câmpul de bătălie, contribuind în mod decisiv la capitularea armatei turce.

      Independenţa României avea să fie validată de către Congresul de la Berlin (1878) cu preţul dureros al pierderii celor trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi Bolgrad, în favoarea Imperiului rus, nerăbdător să se reinstaleze la gurile Dunării. Consacrarea internaţională a independenţei României avea să vină de-abia doi ani mai târziu, când Germania, Franţa şi Marea Britanie au transmis, în februarie 1880, o notă identică la Bucureşti prin intermediul reprezentanţilor lor diplomatici, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, în concordanţă cu noul statut internaţional al ţării noastre7.

dr. în istorie Valentin Fuşcan

1 Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. 115.

2 Nicolae Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, Editura Glykon, 1991, p. 212.

3 Cornelia Bodea, 1848 la Români. O istorie în date şi mărturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 118.

4 Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria Românilor în Opere. Tomul I Partea a II-a, Scrieri istorice, politice şi economice, ediţie critică adnotată cu o introducere de G. Zane, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, 1940, p. 105.

5 Arhivele Naţionale ale României, Independenţa României în conştiinţa europeană, ediţie de documente îngrijită de Corneliu Mihail Lungu, Tudor Bucur, Ioana Alexandra Negreanu, Bucureşti, 1997, p. 68.

6 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 90.

7 Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 100.

Accesează acest link: Redirectioneaza 2%

5 comments

  1. I-am ajutat pe rusi in razboiul lor cu turcii si, rasplata, ne-au luat trei judete. Ei au spus ca ne-au dat Dobrogea, pamantul nostru stramosesc. Simpatici.

  2. Situatia a fost ceva mai delicata. La rece vorbind, au fost mai multe personalitati care au sesizat pericolul rusesc si nu au fost deloc convinse ca Romania trebuia sa se implice atunci in razboi impotriva Portii, Eminescu a fost unul dintre acesti oameni.

    Nu trebuie uitat faptul ca Poarta NU A DUS POLITICA DE ASIMILARE IN BALCANI, NU A DERULAT PLANURI IN ACEST SENS si ca la acea data romanitatea din Balcani insemna cam jumatate din populatia de atunci a celor trei Principate Romanesti. Iar situatia romanilor balcanici nu era deloc rea; cu toate ca Poarta a fost nu odata agitata impotriva romanilor balcanici de diversi “prieteni”, sa nu uitam ca din cauza unora dintre acestia se trage si sfarsitul Moscopolei.

    Ma intreb… daca Armata Romana ar fi trecut atunci Dunarea si i-ar fi izbit pe rusi si nu pe turci, ca apoi armatele romano-turce sa elibereze Basarabia, consfintind astfel o alianta in urma careia se putea obtine, pe cale diplomatica independenta, asa cum se obtinuse si recunoasterea Unirii?

  3. Daca, de fapt, Cuza a fost inlaturat fiindca putea sa obtina pasnic independenta, in fapt ridicarea unei formalitati care nu mai consfintea nicio realitate, printr-o alianta cu Poarta impotriva Rusiei, urmand sa elibereze Basarabia si Bucovina, ca apoi sa aduca Transilvania la Principate?

  4. alianta despre care vorbiti nu valora doi bani in cazul unei campanii fulger asupra Vienei, dupa care Romania ar fi ridicat atat popoarele asuprite din imperiul dualist cat si vlahii din actuala RAV, dar si pe cei din mijlocul Austriei, de care austriecii s-au temut intotdeauna si carora le-au acordat privilegii. Dualismul nu a avut niciodata o armata care sa exceleze, Napoleon i-a batut de fiecare data. Nu am incredere in povestile care se spun, dar in eroismul soldatului roman da, fiindca a fost ceva real. Daca rusii au mancat bataie de la turci care erau pe panta…nici de capul armatei lor nu era cine stie ce. Intelegeti? Cuza trebuia eliberat din Austria cu acea ocazie si repus pe tron, ghinionul e ca nu am avut un mare strateg care sa valorifice fortele latente ale neamului.

  5. As minti daca nu as recunoaste ca sunt, si eu, pasionat de istoria virtuala/contrafactuala, dar, cat de banal ar fi ce spun eu acum, tot nu pot sa ma abtin si sa spun ca istoria se scrie doar cu date concrete, asa cum a fost si nu cum ne-ar placea noua sa fie…
    Si totusi, va accept jocul virtual, domnule “intrebari…”, dar cu o conditie: sa respectam anumite date istorice concrete, un anumit cadru istoric la care facem referire, de aceea va spun urmatoarele:
    – Cuza murise in 1873, asa ca in 1875-1876, cand izbucnise “chestiunea orientala” – rascoalele contra turcilor din Balcani -, nu mai avea cum sa fie readus pe tronul Romaniei;
    – “Alianta celor trei imparati”, creata in 1873 si formata din Germania, Rusia, Austro-Ungaria, “decedata” la 1879, isi impusese punctul de vedere prin Tratatul de la Berlin (iul.1878), cand Romania era obligata sa cedeze Basarabia de Sud Rusiei, in schimbul Dobrogei si a recunoasterii independentei tarii, iar Austro-Ungaria, la “propunerea” initiala a Rusiei, primise drept cadou, Bosnia-Hertegovina, fara sa traga un foc de arma…In 1879, odata cu racirea relatiilor dintre “centrali” si Rusia, se incheie acordul germano-austro-ungar, primul pas in crearea Triplei Aliante (1882) prin aderarea Italiei si apoi a Romaniei in 1883. Oare era aceasta alianta una “de ploaie” mai ales ca in 1914 acordul germano-austro-ungar functionase perfect?!
    De ce am aratat aceste chestiuni, decat sa va conving de faptul ca, pe cale pasnica, Romania nu putea sa-si castige independenta decat in vremea lui Cuza si nu numai, ca de fapt s-a si ratat o ocazie uriasa, in aprilie 1860, cand (potrivit marturiilor oferite de istoricul roman Stelian Neagoe, in Istoria Romanilor, vol. II), Napoleon al III-lea al Frantei i-a propus lui A.I.Cuza sa mobilizeze cata trupa avea spre Carpati (Austria) si spre Dunare (Turcia) si sa proclame independenta Romaniei, in timpul acesta flota franceza urma sa ajunga in fata Bosforului la Istanbul, si in fata unei demonstratii de forta, sa-l oblige pe sultanul otoman sa recunoasca neatarnarea romanilor. Aceasta ocazie a fost ratata datoria tradarii marsave a lui Dimitrie Sturdza, secretarul cancelariei guvernului de la Iasi, care din invidie, prostie si miselie tipica boierilor pretendenti la tron (era membru al familiei Sturdza care a dat domni Moldovei), fara o urma de patriotism, a divulgat secretul pe care-l stiau, initial, doar cei doi (Cuza si Sturdza), consulului austriac din Moldova si dupa care toata initiava independentei tarii s-a rasuflat, urmand protestele marilor puteri garante “jignite” in orgoliul lor de ideea exceptionala care putea sa schimbe cu totul “peisajul” politic sud-estic european.”UN POPOR CARE ARE ASEMENEA TRADATORI” NU MERITA SA FIE INDEPENT” a fost replica lui Napoleon catre Cuza, iar din partea lui Cuza, ca replica data lui Sturdza, a fost doar un picior plasat in “spate”, tavalindu-l pe scarile cancelariei… Si totusi Domnul Unirii a avut soarta sa moara in exil, departe de tara, la numai 53 de ani, in timp ce D.Sturdza a apucat (sclintit la minte, e drept), anul 1914. Sa nu uitam ca in tragicul an al rascoalei taranilor romani, 1907, prim-ministru al guvernului roman insarcinat cu reprimarea rasculatilor, era Dimitrie Sturdza…
    -va urma-

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *