Autentic scriitor de proza, Nicolae Iorga s-a impus in cultura romaneasca prin faptul ca a reușit, cu talent și perseverența, sa fructifice majoritatea influențelor stilistice ale secolului al XIX-lea. Variatele și numeroasele sale opere conțin atat influența retorica a scriitorilor militanți ai perioadei sale, darul caracterizarii fizice și morale a primilor realiști, cat și „notația plina de culoare a peisajului și a furnicarului uman” specific operelor calatorilor romantici și a realismului artistic de mai tarziu, dupa cum declara Tudor Vianu in paginile lucrarii „Arta prozatorilor romani”, in capitolul dedicat scriitorilor savanți, unde este integrata și creația somptuoasa a lui Nicolae Iorga.
Modalitatea de expunere a tuturor acestor influențe ramane insa una personala, transpusa cu multa dibacie in paginile operelor sale, astfel incat fiecare pagina a acestui autor devine un act individual de creație, inconfundabil cu nici o alta opera.
Pornind de la aceste considerente, trebuie menționat faptul ca portretul artistic al lui Nicolae Iorga nu ar fi complet daca nu am menționa creația sa inedita de sentințe și maxime, incluse in lucrarea „Cugetari”, „in care lapidaritatea maioresciana obține una din cele mai importante continuari ale sale și aceasta tocmai la acel artist al cuvantului care, in alte aspecte ale operei sale, ne cucerește prin abundența și densitate”.
Astfel, prin aceasta creație, de o inegalabila frumusețe morala, Nicolae Iorga poate fi inscris și in randul moraliștilor care au reprezentat o raritate in literatura romaneasca.
Experiența morala, promovarea valorilor tradiționale, reabilitarea obiectului unei prejudecați, prin discreditarea unei stime generale și prea ușor acordate sunt doar cateva dintre temele care pot fi regasite in filele „Cugetarilor” sale.
Tudor Vianu caracterizeaza volumul publicat la Valenii de Munte in anul 1911 drept o creație capabila sa manevreze ironia, degajand un aer liric, improvizand o scena dramatica, aprinzand un fulger dintr-o imbinare inedita de cuvinte, formuland o incheiere cu un ton plin de revolta sau de dispreț, emoționat sau august, acestea sunt doar cateva dintre insușirile care frapeaza in „Cugetari”.
Rezultat al unei arte scriitoricești de transpunere a fragmentului și improvizației, „Cugetarile” lui Nicolae Iorga nu schițeaza insa un sistem, structura lucrarii fiind una mai puțin sistematica, in care deseori se poate reveni asupra unei idei, pentru a o nuanța, accentua sau chiar pentru ai aduce un contraargument.
Nefiind un susținator al demersurilor filozofice, autorul condamna in paginile sale obsesia filozofilor de a problematiza orice detaliu, indepartandu-se de imprejurarile particulare ale vieții, aceasta atitudine fiind rezultatul unei indoieli și reticențe specifice unui spirit istoric, orientat catre aspectele individuale ale lucrurilor.
„Cugetarile” sale se inscriu in linia unui demers de relativizare a vieții morale, etica sa nefiind o incercare filozofica de lamurire a cauzelor și condițiilor vieții morale. Autorul știe ca „radacina convingerilor este experiența”, iar etica scrierilor sale va fi una de portretizare a cunoștințelor care pot fi rezultatul lecțiilor vieții. Astfel, morala „Cugetarilor” va deveni „unul din modurile in care viața incearca a se instrui pe sine”.
Inspirandu-se din experiențele vieții reale, „Cugetarile” acestui autor nu pot recunoaște o alta autoritate decat pe cea a vieții, care conține criteriile unei judecați corecte, a dreptei conduite morale și ale fericirii.
Spre finalul „Cugetarilor” invațatura cea mai importanta care se desprinde din paginile acestora este faptul ca cine se dedica cu bucurie vieții, acela va trai cu adevarat, descoperind viața ca fiind mai intreaga și mai curata pentru el insuși. Aceasta invațatura unica devine expresia definitorie a textului „Cugetarilor” lui Nicolae Iorga, reușind, dupa parerea lui Maiorescu, sa impinga cu un insemnat pas mai departe arta sentinței.
