Despre romanul Ion, de Liviu Rebreanu

Categories documentare și cărțiPosted on

Liviu Rebreanu este in peisajul prozei romanești reprezentantul de marca al romanului realist, manifestat in literaturile occidentale inca din secolul al XIX-lea.

Romanele sale sunt construcții epice vaste, monumentale, cu o arhitectura complicata, cu o acțiune desfașurata pe mai multe planuri și cu simetrii compoziționale conceptualizate prin reluarea in contexte diferite a unor structuri narative sau motive literare precum casatoria din interes, hora, nunta, moartea.Romanul „Ion” incepe și se sfarșește cu imaginea drumului care se desprinde și respectiv se pierde in „șoseaua cea mare și fara inceput”. Acest drum devine o metafora care are rolul de a ne introduce in universul ficțional al carții și respectiv de a ne readuce in final in lumea reala. Acest aspect confera sfericitate romanului și reprezinta o metoda comuna a celor trei mari construcții epice ale lui Liviu Rebreanu: „Ion”, „Padurea spanzuraților” și „Rascoala”.

Romanul „Ion” a avut o geneza complicata și un dificil proces de elaborare. Ideea carții se naște prin anul 1908 sub forma unui roman rural cu titlul „Zestrea”, care evoca țaranul din toate provinciile romanești. Scriitorul renunța la proiect și incepe sa-l rescrie in 1916. Forma finala a romanului a fost publicata in 1920 și i-a adus scriitorului numele de „ctitor al romanului romanesc modern”.

Implicațiile biografice ale carții trebuie analizate insa cu discernamant. Scriitorul insuși le-a negat, susținand ca un personaj al sau are trasaturi a sute de oameni pe care i-a cunoscut in lumea reala. Prozatorul realist este un demiurg care da iluzia realistica „creand oameni vii”. Pentru Liviu Rebreanu, literatura inseamna „creație de oameni și de viața”. Scriitorul a valorificat evenimente biografice reale: o fata batuta crunt de tatal ei pentru ca a ramas insarcinata cu un flacau sarac, intamplare valorificata inițial in nuvela „Rușinea”, un țaran imbracat in haine de sarbatoare, care intr-o dimineața s-a aplecat și „a sarutat pamantul ca pe o ibovnica”, discuția prozatorului cu un țaran din satul natal care a observat o dragoste bolnavicioasa pentru pamant.

Romanul conține doua parți ce corespund celor doua componente ale temei și anume: „lacomia de pamant” și „senzualitatea robusta”, „cele doua resorturi statornice ale sufletului țaranesc”, dupa cum spunea criticul literar Tudor Vianu.

Protagonistul iși schimba concepția: daca sarac fiind apreciaza ca dragostea este doar un adaos și se poate trai și fara ea, atunci cand devine stapanul delnițelor lui Vasile Baciu, iși da seama ca a greșit „ce folos de pamanturi daca ce ți-e drag nu-i al tau”.

Acțiunea romanului se desfașoara pe doua planuri. In prim plan naratorul urmarește viața țaranilor concentrandu-se asupra tanarului Ion „care trece prin criza așezarii la casa lui”, iar in al doilea plan, naratorul prezinta acțiuni din viața micii intelectualitați rurale: invațatorul Herdelea, Titu Herdelea, un tanar entuziast cu veleitați de poet, preotul Belciug, avocatul Grofșoru, notarul Stoissel, invațatorul Lang și Rosa, voluptoasa sa soție, funcționari, studenți naționaliști, inspectori…

Prozatorul marturisește ca și-a imaginat grafic romanul care pe un trunchi din care se desprind doua ramuri viguroase care se impletesc, apoi se despart pentru a se intalni din nou. „Ion” se inscrie astfel și in liniile unui roman social despre viața satului transilvanean.

Cele doua teme mari sunt pamantul și iubirea. Prozatorul enumera și alte motive: moartea, destinul și puterea. Romanul capata aspect de fresca sociala, scriitorul creand o imagine autentica, veridica a satului.

Satul este prezentat și in latura sa etnografica, reprezentata de normele juridice cutumiare, de vestimentație, de onomastica, forme ale mentalitații magice, hora, colindatul, nunta, nașterea și moartea. Elementul etnografic evoca o lume perfect situata in timp și in spațiu, dar dezvolta și poezia vechimii, a unui stil de viața ritualic. Criticul literar Eugen Lovinescu aprecia romanul „Ion” și arta narativa a prozatorului, observand ca romanul se constituie dintr-un fluviu curgator de fapte care se perinda fara inceput și fara sfarșit, fara o necesitate apreciabila, dand impresia vieții in totalitatea ei.

In eseul despre roman, „Arca lui Noe”, criticul literar Nicolae Manolescu apreciaza romanul „Ion” ca roman al varstei dorice cu narator omniprezent și omnișcient. Romancierul este un „demiurg” caruia ii plac rolurile de iluzionist. El „iși ia in stapanire universul, fara intermediari, zugravindu-l meticulos, populandu-l de ființe și de obiecte”. Lumea ficțiunii nu este decat o alta lume reala, nimeni nu o descopera, nimeni nu o inventeaza. Ea exista acolo absolut și etern, independent de cel care o privește. Acesta este secretul obiectivitații.