Zilei de 9 MAI, Zi a Independenţei noastre, i se dă, din păcate, o însemnătate mult prea mică în aceste vremuri. Momentele importante ale istoriei acestui neam nu trebuie uitate, mai ales cele care au marcat, prin efectele lor pe termen lung, însuşi destinul nostru ca popor. Ziua de 9 Mai 1877 reprezintă unul dintre aceste moment, un moment cu semnificaţie puternică în istoria noastră.
Momentul 9 Mai 1877 poate fi considerat drept punctul culminant al secole întregi de luptă pentru autodeterminare, luptă pe care poporul român a dus-o, în cele mai multe cazuri, singur şi împotriva a numeroşi vecini hrăpăreţi care au râvnit la acest pământ bogat. Chiar dacă astăzi România nu adună între graniţele sale pe toţi ai săi fii şi fiice, ziua de 9 Mai însemnă momentul în care ne-am declarat lumii întregi stăpânii propriului destin.
o introducere de Valentin Roman
„ O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă” (M. Eminescu)
PE 9 MAI 1877, Parlamentul ţării proclamă „Independenţa absolută a României”, profitând de o conjunctură politică favorabilă. Cu unanimitate de voturi, decizia primeşte consacrarea oficială.
Dar de aici şi până la recunoaşterea independenţei de către marile puteri drumul este lung, străjuit de miile de eroi morţi, umbrit de răpirea pentru a doua oară a Basarabiei de către „aliatul nostru”, Rusia, iar, la capătul drumului o nouă surpriză pe care ne-o rezerva Europa: condiţionarea recunoaşterii independenţei de împământenirea evreilor care migraseră la noi.
Ca şi în cazul unirii lui Mihai Viteazu, opinia publică europeană nu ne este favorabilă, ba mai mult, ziarele din Budapesta titrează „numai printr-o ocupaţie austro-ungară se pot asigura interesele de stat ale României”.
Ţările din Balcani primesc cu entuziasm vestea, dar marile puteri occidentale sunt rezervate, aşteptând să se pronunţe în cadrul negocierilor viitoare de pace.
Contextul european al Independenţei
Europa secolului al XIX-lea este una agitată, marcată de numeroase conflicte şi transformări politico-sociale. După înfrângerea lui Napoleon, în cadrul Congresului de pace de la Viena (1815), marii actori redesenează harta continentului, încercând o restaurare a monarhiilor absolutiste.
Este Europa Revoluţiei Paşoptiste, a Războiului Crimeii, a lui Napoleon al III-lea şi a unificării Germaniei prin Realpolitik-ul „cancelarului de fier”, Bismark. Înainte de Primul Război Mondial, „problema orientului” – a Balcanilor – şi a destrămării Imperiului Otoman, va schimba radical faţa continentului.
Români, prinşi în focul dintre cele trei mari imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, trebuie să se folosească de momentele favorabile apărute în sistemele de alianţe europene. Consecinţele se resimt şi astăzi: în urma războiului ruso-turc (1806-1812), Basarabia a fost cedată Rusiei (deşi trupele lui Napoleon se pregăteau să atace Rusia, negocierile cu turcii i-au adus ţarului Basarabia prin mituirea unui membru al delegaţiei otomane, Dimitrie Moruzi, care spera să ajungă domn în Principate.
Ulterior el a fost deconspirat şi decapitat de turci n.a). Trebuie precizat că în acea vreme prin Basarabia se înţelegea sudul actualei Basarabii, respectiv: Bugeacul, Izmailul, Chilia, Akerman şi Benderul, restul teritoriului fiind parte integrantă a Moldovei.
Nedreptatea avea să fie parţial şi temporar reparată în cadrul Congresului de pace de la Paris (1856), când cele 3 judeţe din sudul Basarabiei ne-au fost înapoiate. Înfrântă de alianţa franco-anglo-otomană în Războiul Crimeii, Rusia nu avea să uite niciodată „prevederile ruşinoase” ce i-au fost impuse în cadrul acestui Congres.
Aceasta se va vedea mai ales când ne va răpi pentru a doua oară cele 3 judeţe, deşi i-am fost aliaţi în războiul din 1877-1878. Visul ţarului Alexandru al II-lea era să rupă pe mormântul tatălui său Tratatul de la Paris.
Pentru viaţa noastră statală a urmat Revoluţia de la 1848, Unirea din 1859 sub principele Cuza, abdicarea acestuia şi înscăunarea, nu fără peripeţii şi sub ameninţarea pierderii unităţii, a principelui Carol I (1866).
Încercări de eliberare a Balcanilor sunt multiple, înţelegeri între sârbi, români, bulgari, greci, mentenegreni, albanezi şi greci se fac şi se desfac, iniţiativa trecând pe rând de la o ţară la alta. Tot aici, se nasc conflicte de interese între marile puteri.
Austro-Ungaria vrea Bosnia şi Herţegovina, Rusia este dominată de curentul panslavist care visează să ajungă până la Constantinopol (un nou Imperiu Bizantin), Anglia se teme de o ocupaţie ţaristă a strâmtorilor Mediteranei, Franţa doreşte şi ea o diminuare a influenţei ruseşti în Balcani, iar deasupra tuturor se ridică sistemul de alianţe al lui Bismark şi Germania unificată prin înfrângerea dramatică a Franţei lui Napoleon al III-lea în 1871.
Izbucnirea războiului
După frământări de decenii şi numeroase războaie ruso-turce, vulcanul balcanic erupe din nou. În 1875 criza Orientului se redeschide prin răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, iar în anul următor conflictul se amplifică prin răscoala şi masacrele din Bulgaria, ostilităţile armate dintre otomani, Serbia şi Muntenegru.
România adoptă o poziţie de neutralitate, dar sprijină în ascuns aceste mişcări. Bulgarii fac propagandă la Bucureşti pentru reforme politice, voluntari ruşi ne tranzitează ţara spre Bulgaria, iar armele sunt lăsate să treacă şi ele graniţa.
În acest context, la 26 iunie 1876 ţarul se întâlneşte în secret la Reichstadt cu împăratul austriac Franz Iosif, unde se stabileşte ca în cazul înfrângerii Imperiului Otoman, Rusia să „revină la frontierele naturale de dinainte de 1856” (printre altele să recapete Basarabia n.a.), iar Austro-Ungaria să preia Bosnia şi Herţegovina.
În decembrie 1876, marile puteri se întâlnesc la Constantinopol, dar negocierele eşuează în momentul în care turcii aprobă o nouă Constituţie, despre care se credea că va rezolva problemele balcanice. Această Constituţie numea România „provincie privilegiată”, stârnind o indignare generală la Bucureşti. Intervenţia Rusiei în Balcani este de acum hotărâtă. Ea vrea o Bulgarie puternică ca satelit al său în SE european. România este la mijloc şi riscă chiar o ocupare, cum se întâmplase de atâtea ori în trecut.
România venea după o guvernarea conservatoare relativ echilibrată (1871-1876) a lui Lascăr Catargiu, care va fi însă înlocuită de cea liberală, în frunte cu I.Brătianu. Părăsită de puterile europene garante, România este nevoită să se orienteze către Rusia în conflictul ruso-turc. Pentru a ajunge în Balcani, trupele ruseşti trebuie să treacă pe teritoriul ţării noastre.
Au loc tratativele româno-ruse de la Livadia, finalizate prin Convenţia privitoare la trecerea trupelor din 4 aprilie 1877, în care, printre altele, se asigura integritatea teritorială a ţării noastre. Armatele ruseşti trec Prutul, fără a mai aştepta votarea Convenţiei în Parlamentul românesc.
Dar trupele româneşti nu intră în conflict, fiind concentrate în Oltenia pentru a preveni eventualele atacuri turceşti asupra poziţiilor noastre de la Dunăre. Au loc dueluri de altilerie sporadice cu turcii, fiind bombardate Giurgiu, Bechet, Olteniţa ş.a.
În aceste condiţii se declară stare de război, iar la 9 mai Parlamentul proclamă Independenţa României, Mihail Kogălniceanu- ministrul de externe- declarând că „suntem o naţiune liberă şi independentă”.
Răspunsul românilor din celelalte provincii ocupate nu întârzie să apară. Bucovineni, ardeleni, bănăţeni, basarabeni trec graniţa pentru a se înrola. De trezirea lor şi de refacerea Regatului Dac se teme însă Austro-Ungaria şi de aceea va încerca înăbuşirea mişcărilor de simpatie.
Operaţiile militare din Balcani
Conducătorul armatelor ruse este fratele ţarului, Marele Duce Nicolae. Cu acesta, principele Carol I va discuta posibilitatea intervenţiei militare comune ruso-române, păstrându-se individualitatea armatei române.
Propunerile sale sunt însă respinse categoric, apreciindu-se că armata rusă nu are nevoie de sprijinul forţelor române. Conducătorii politici de la acea vreme, dar mai ales guvernarea liberală era de părere că botezul focului va duce la recunoaşterea netăgăduită a Independenţei. Conservatorii, se pronunţau în continuare pentru moderaţie şi să nu se treacă Dunărea.
Trupele ruse obţin numeroase victorii în Bulgaria, ocupă Târnova, dar se poticnesc în faţa Plevnei şi a lui Osman Paşa. Două atacuri ruseşti eşuează în mod dramatic. Ruşii riscă să fie aruncaţi în Dunăre, iar teatrul de război să se mute pe teritoriul românesc.
De la Plevna, orgoliosul Duce Nicolae lansează un strigăt de disperare către cel al cărui sprijin îl refuzase anterior. El îl scrie lui Carol următoarea telegramă: “Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.
Carol nu se grăbeşte să intervină, cerând la întrevederea cu ţarul, comanda supremă a armatelor româno-ruse la Plevna, comandă pe care o va şi primi. Din păcate el nu pune condiţii politice scrise şi se încrede în cuvântul Ţarului. Mai târziu aceasta ne va costa scump.
Decizia de trecere a Dunării este „o hotărâre personală, sprijinită pe optimismul unui singur ministru (Brătianu), care crezuse că un cuvânt de împărat, cât de solemn, face cât o convenţie, cât de modestă”. (N.Iorga). Era momentul când se zvonea că turcii au trecut Dunărea la Silistra, ameninţând Bucureştiul. Ministrul de externe, Kogălniceanu, se degajează de orice răspundere.
Opinia publică europeană, dar mai ales Austria, sunt neliniştite de fuziunea româno-rusă. Pentru a calma străinătatea, se afirmă că este un război preventiv, pentru ca turcii să nu ne invadeze, şi, în plus, este datoria noastră de creştini de a interveni.
Luptele de la Plevna
Pentru cucerirea Plevnei, Carol I, de acum comandant suprem al armatei, se pronunţa pentru un asediu, în locul asalturilor sângeroase. Dar pe 30 august (Sf. Alexandru) se serba ziua Încoronării Ţarului, şi Marele Duce Nicolae ordona contrariul.
Este momentul asaltului general de la Plevna. Unităţile româneşti luptă cu vitejie, dar focul de pe metereze le respinge atacurile. „Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se răsese atăta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că li curge în vine tot sângele vechilor daci” (Kohn-Abrest, corespondent).
Ofiţerii tineri ca Valter Mărăcineanu sau Şonţu cad în fruntea celor pe care îi îmbărbătează. Românii cuceresc reduta Griviţa, dar cu preţul a peste 2000 de morţi. Victoria lor parţială este sărbătorită de peste 10 000 de oameni la Bucureşti, împreună cu regina Elisabeta. Două companii de vânători români pier. Dar până la căderea Plevnei mai e multă vărsare de sânge.
Sub ameninţarea cavaleriei lui Osman, Ţarul, Marele Duce şi suita fug peste Dunăre.
În septembrie se dă un nou asalt, în frunte cu dorobanţii noştri, dar şi acesta e respins. Se revine la soluţia propusă de Carol, asediul şi se aşteaptă întăriri ruseşti. Dar, se porneşte vremea rea şi soldaţii noştri nu primesc haine de iarnă pentru că bugetul este terminat, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să scrie în Timpul ”Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta sunt, mulţămită guvernului, goi şi bolnavi.
Nici o scuză, nici o justificare, nici esplicaţie nu ne poate muţămi faţă de această mizerie vădită”. În plus, în ţară, se infiltrează „bande de unguri”, gata să ne atace. La Budapesta au loc mitinguri pro-turceşti.
Căderea Plevnei se va produce numai după sosirea garnizoanei imperiale ţariste şi după un îndelung asediu, la 28 noiembrie 1877. Contribuţia armatei române este admirabilă şi de netăgăduit. Generalul turc care a luptat la Plevna, Valentine Baker Pacha, aprecia că „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă, care lupta la nord de Balcani, ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre”. (p.690, Istoria României, Academia Română, vol VII tom I, Bucuresti 2003).
După căderea Plevnei, armata rusă se îndreaptă spre Adrianopol şi Sofia, iar cea română spre Vidin şi Belogradcik. Rolul nostru era de a le ocupa ca zălog până la încheierea păcii, dar Serbia este nemuţumită şi stăruie să nu se aibă în vedere vreo anexiune românească în această zonă. Ocupării Vidinului de români i se opune şi Austro-Ungaria.
Între timp, ruşii înaintau rapid spre Adrianopol, ceea ce i-a determinat pe turci să încheie pace la 19 ianuarie 1878.
“Răsplata” aliatului – a doua răpire a Basarabiei
Negocierile ruso-turce au loc la San Stefano, dar reprezentantul României nu este admis. Se recunoaşte independenţa României şi a Serbiei şi câte „o despăgubire teritorială”, neprecizată însă. În zadar se apără românii în faţa fostului aliat, Basarabia (aici Cahul, Ismail şi Bolgrad n.a.) este pierdută iarăşi.
Disperarea o arată chiar cuvintele lui Kogălniceanu „Datoria de a scăpa această parte a ţării noastre a fost în mare parte cauza conspiraţiei armatei noastre contra Plevnei. Am dat sângele nostru pentru a nu da pământul nostru”.
Nici Eminescu nu scapă criticii acest moment: „România este singurul aliat în primejdie de a fi dezmembrat chiar de aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritorială”.
Hotărârea ruşilor era de nezdruncinat, considerând-o o spălare a ruşinii suferite în 1856 laCongresul de la Paris. Se făceau presiuni ca România să accepte oficial răpirea celor 3 judeţe, oferindu-se lui Carol I o a doua coroană, cea a Bulgariei. Refuzul este însă total.
Marile puteri doreau o dezbatere europeană asupra condiţiilor păcii ruso-turce, fiecare urmărindu-şi interesle. Astfel, are loc Congresul de la Berlin (1878), sub preşidenţia cancelarului german Bismark.
De la Europa, românii aşteptau salvarea Basarabiei, dar diplomaţia română ştia că jocurile erau deja făcute. Numeroase petiţii româneşti veneau să ne susţină revendicările, dar ele nu coincideau cu interesle statelor occidentale. Ni se dădea în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor (cedată cu atâta uşurinţă Ucrainei de diplomaţia post-comunistă n.a.), vechi pământ românesc.
Congresul de la Berlin va conţine în hotărârile sale germenele viitorului Război Mondial. Şi ca şi când răpirea Bsarabie nu ar fi fiost suficientă, ne-a rezervat o ultimă surpriză. Art.44 al Tratatului de la Berlin prevedea: ”În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”.
Întrucât în Principate, sub influenţa conflictelor europene migraseră zeci de mii de evrei, cu precădere din Rusia şi Galiţia, această decizie urmărea acordarea dreptului de cetăţenie. “În schimb (la Berlin) se impune ca o condiţie pentru recunoaşterea Independenţei, împământenirea în masă a evreilor neasimilaţi. Aceasta era o surpriză, singura pe care ni-o rezerva Adunarea Europeană asupra căreia se concentraseră ultimele speranţe ale poporului român” (N.Iorga).
Mari frământări interne au loc la noi. Este momentul când îşi exprimă părerea referitor la „chestiunea evreiască” marii oameni de cultură ca M.Eminescu, A.D.Xenopol, I.L.Caragiale, M.Kogălniceanu, B.P.Haşdeu ş.a. Nu era vorba de hilarul de acum termen „antisemitism”, ci de apărarea tinerei Românii.
Caragiale a surprins perfect situaţia în articolele sale: “Ce s’a întâmplat însă ? O seamă de Evrei dela noi, în genere de provenienţă galiţiană, – oameni pribegiţi aci din cauza scurgerii de acolo a acestui element, ce se înăduşă trăind multă vreme în masă la un loc prea strimt pentru libera mişcare a pornirilor lui de rapacitate, – au început să agite din nou chestiunea israelită, odată resolvată strict după litera tractatului dela Berlin. Şi agitarea aceasta nouă şi-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că Statul nostru se conduce de principiul intoleranţei religioase. Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puţin la iveală, apoi să se producă făţiş şi în fine să ia nişte proporţiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puţin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge şi la şcolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul neruşinat, şi infam şi ridicul, dela Londra. S’a comandat apoi în străinătate un agitator dibaci, care să vie numaidecât să provoace o mişcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o direcţiune generală, recunoscută de Stat, şi care să reprezinte puterea populaţiei israelite în relaţiile sale cu puterea Statului”.
După revizuirea Constituţiei în 1879, evreii se aglomerează tot mai mult în oraşe, încep să ocupe funcţii în principalele domenii de activitate: medicină, justiţie, învăţământ, cultură etc. Între timp, în Rusia, la 1881, au loc mişcări puternice ale ţăranilor împotriva evreilor, care iau calea exilului. În mediul rural devin arendaşi pentru boierimea care îşi cheltuia averile la Paris, ducând la exasperare ţăranul.
În încheiere, azi, 9 Mai, când sărbătorim mai degrabă Ziua Europei decât Independenţa României cucerită cu atâtea sacrificii, îmi vin în minte cuvintele lui Mihai Viteazul “Europa? Unde era Europa când am avut nevoie?”. Suntem singuri, cu Dumnezeul neamului nostru înainte.
sursa: http://melidoniumm.wordpress.com