PUMNALUL DE TIP SICA

Categories ArticolePosted on

Una dintre cele mai prezente şi caracteristice arme din panoplia aristocraţiei geto-dacice a fost un pumnal cu lama curbată şi secţiune triunghiulară, având şanţ de scurgere a sângelui de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice încrustate pe lamă. Temut însemn de prestigiu, cunoscut sub numele de sica, având calităţi combative de excepţie şi o componentă mistică elaborată, acest pumnal este un reper în încercarea de stabilire a valorii şi rolului avut în societate de către elita militară căreia i-a aparţinut.
Descrierea de mai sus înlocuieşte, sau măcar ar trebui, confuzia cu care diferite arme curbe de dimensiuni medii şi mici, răspândite în lumea traco-dacică, sunt considerate pumnale. Cu toate că problematica a fost pusă în ordine, cel puţin la nivel teoretic , asupra funcţionalităţii şi implicit asupra calităţilor unei astfel de arme mai persistă unele neclarităţi.
Pentru a pătrunde cât mai profund în matricea istorică a acestei arme recursul la metode de cercetare pluridisciplinare, în acest caz arheologia experimentală, se poate dovedi o metodă de investigare suplimentară a acestui tip de pumnal, relevând traseul tehnologic şi posibilităţile sale tactice concrete.
Înainte de a detalia etapele tehnologice care au dus la obţinerea unui pumnal funcţional, consider că este necesară o retrospectivă asupra problematicii acestui tip de armă.
Pumnalul, de fapt un cuţit supradimensionat, este una din cele mai vechi arme aşa-zis „albe”, din care s-au dezvoltat ulterior spadele şi săbiile. În general se consideră ca fiind pumnal armele a căror lamă măsoară între 20 şi 40 cm, au vârf ascuţit şi două tăişuri. Fără îndoială că armurierii care au făurit pumnalele tracice şi dacice aveau propriile idei despre astfel de clasificări, întâlnindu-se uneori exemplare care nu se încadrează între aceste cote. Toate erau însă gândite pentru folosirea cu o singură mână, înjunghierea sau tăierea făcându-se cu o mişcare rapidă de împingere a braţului împotriva adversarului, urmată, în cazul secţionărilor, de retragerea apăsată a braţului.
În toate situaţiile marţiale, pumnalul este considerat a treia armă, după lance şi spadă sau sabie. În schimb în afara luptelor pumnalul era întotdeauna purtat la îndemână de către posesor, fiind adesea singura armă aflată asupra proprietarului. El exprima statutul şi rangul războinicului în cadrul comunităţii şi desigur servea la autoapărare.
În afară de aceste generalităţi, pumnalele de tip sica au o serie de atribute specifice, asupra cărora voi insista în cele ce urmează.
Prima particularitate este forma curbată elegant a majorităţii pieselor, existând însă şi exemplare cu o alură mai robustă care le aşează la baza unei posibile evoluţii morfologice (Fig. 1/a-b), presupunere ce are la bază evoluţia eficacităţii armei. În lipsa unei cronologizări bine puse la punct a acestor piese, este posibil ca tipul aparent grosolan să îşi fi datorat morfologia unei profesionalizări mai scăzute a unor meşteri (posibil ambulanţi, dacă ţinem seama de dispersia geografică a acestui tip de pumnal) sau a unei „mode” (care să exprime un anumit „grad” al proprietarului?)
Forma curbată a avut ca efect existenţa unui singur tăiş, aflat pe partea concavă a lamei. Această conformaţie îmbunătăţeşte trăsăturile de bază ale pumnalelor prin faptul că, deşi păstrează puterea mare de penetrare dată de vârful ascuţit şi lama prelungă, ea amplifică efectele acţiunii de secţionare sau înjunghiere.

 

 

 

 

Fig.1

Pornind de la aceste calităţi se poate creiona funcţionalitatea marţială a pumnalelor curbe. Fără îndoială lupta de aproape era începută şi era continuată cu armele principale de atac, lancea/suliţa şi spada sau sabia. Odată epuizate, războinicul apela la cele secundare, pumnalul sau cuţitul. Prezenţa pumnalului curb doar în arsenalul aristocraţiei, ne obligă să omitem din înzestrarea acesteia măciuca, toporul sau orice altă armă care nu ar fi fost în concordanţă cu rangul său. Chiar şi în această situaţie disperată, pumnalul nu se dovedea o soluţie foarte bună, eficienţa lui în faţa unuia sau mai mulţi inamici, adesea protejaţi de echipament defensiv, fiind minimă. Numeroasele teste pe care le-am făcut în situaţii reale de luptă au dovedit că o dată cu indisponibilitatea armelor principale, soluţia tactică de urmat era părăsirea frontului (liniei de atac), pentru refacere.
Şi totuşi pumnalul curb era o armă de temut, asociat invariabil cu aristocraţia geto-dacică. Ce îl făcea atât de vestit? Deşi am expus mai sus ineficienţa lui în situaţii complexe de luptă, trebuie spus că era o armă cu atribute speciale. Pumnalul sica nu era o armă de război, deşi nu lipsea din dotarea războinicilor, ci era o armă de ucis, am putea spune a unui asasin. El funcţiona similar cu o seceră. O dată „prins” inamicul, tragerea spre înapoi cauza o despicătură uriaşă. Forma curbată şi lungimea specifică a lamei permit presupunerea, plecând de la analiza tipurilor de răni pe care le putea produce, că acţiunea preferenţială era cea de tăiere, fie tangenţial, fie paralel cu tegumentul, şi că zona vizată cu predilecţie a fost cea cervicală.
Dacă inamicul era înjunghiat, unghiul diferit făcut de vârf în raport cu axul lamei (Fig. 2/a-b) compensa silueta acesteia din urmă, cauzând răni profunde, iar şanţul de pe lamă favoriza scurgerea sângelui. Alura lamei şi vârful ascuţit, combinate cu suficientă forţă şi tehnică, aveau ca efect lovituri penetrante cu un efect letal imediat. Această ipoteză este confirmată şi de Valerius Maximus, care descrie moartea consulului roman P. Lucinius Crassus Mucianus, capturat de către tracii aflaţi în solda lui Eumenes III Aristonicos, în contextul bătăliei de la Leucae (130 a.Chr.) şi înjunghiat cu sica de către unul din tracii care îl păzeau.

 

 

Fig.2

O lovitură, aplicată cu forţă şi pricepere putea să treacă chiar şi prin cămăşi de zale, cel puţin în cazul pumnalelor cu lama prelungă.
Depăşirea lungimii de cca. 40 cm a lamei putea deveni un dezavantaj în cazul înjunghierii, existând riscul ca pumnalul să se blocheze între coaste, spre exemplu. De asemenea, lama foarte lungă, coroborată cu forma curbă, complica acţiunea de înjunghiere, mai ales în situaţii de luptă compactă, când accentul cade pe manevrabilitatea armei. În acest registru se poate explica şi existenţa acelor pumnale cu o morfologie aparent grosolană. Forma şi dimensiunile acestui tip nu sunt cele mai potrivite pentru înjunghiere, ci se pretează excelent la tăiere/secţionare.
Prevalând acţiunea de tăiere în utilizarea acestor pumnale şi plecând de la aceste premise, putem detalia a doua particularitate a acestor arme, respectiv decorurile încrustate pe lamă. Ornamentarea pumnalului , pe lângă personalizarea armei, avea scopul de a-i conferi o puternică încărcătură spirituală, foarte probabil amplificată de utilizarea sa ca instrument de sacrificiu.
Prezenţa pumnalului în contexte funerare are mai mult decât o valoare simbolică, el indicând rangul decedatului, iar depunerea în mormânt avea ca scop asigurarea continuităţii acestei poziţii în postexistenţă. Prezenţa armei în morminte avea în mod cert rolul de a-l ajuta pe defunct să facă faţă provocărilor necunoscute pe care urma să le înfrunte în lumea de dincolo. Numărul mare de astfel de pumnale descoperite (Fig. 3), ele constituind cea mai constantă prezenţă în contextele arheologice atribuite faciesului Padea-Panagyurski Kolonii, arată rolul dominant pe care îl avea în arsenalul şi mentalitatea elitelor acestui grup. Soluţia pentru accederea în „lumea de apoi” şi traseului care trebuia urmat pentru transcenderea la această zonă conţineau gestul ritualic al distrugerii pumnalului, prin îndoire/rupere, acţiune vizibilă în multe complexe de tip PPK. Deformările voite ale armelor reprezintă o formă de sacrificiu evidentă, comunitatea renunţând la ele din considerente spirituale.

 

Fig.3

Arme de prestigiu, elemente de identificare exterioară, prin calitatea lor de instrument precis al morţii şi depozitare ale unor valenţe cultice de excepţie, ele trasează drumul parcurs de aristocraţia geto-dacă de la grupurile eterogene de războinici sudici la coagularea regatului dac. Nu în ultimul rând, eficienţa marţială este o particularitate a acestui pumnal, făcând din el o armă proprie structurilor sociale în care eliminarea fizică a oponenţilor prevalează faţă de orice alt tip de rezolvare a diferendelor. Este foarte probabil ca principala utilitate a acestui pumnal, semn al apartenenţei la o confrerie războinică, să fi fost luptele rituale sau iniţiatice. Numărul mare de astfel de arme descoperite în mormintele războinicilor sugerează faptul că o astfel de armă importantă nu se moştenea, ci cel mai probabil era primită atunci când grupul de războinici considera că tânărul, ce aspira la apartenenţa la confrerie, avea calităţile necesare pentru a li se alătura.
Morfologia, adaptările, calităţile şi proprietăţile pumnalelor curbe sunt tot atâţia parametri ce oferă o perspectivă asupra mentalităţii elitelor a căror imagine şi identitate o reflectau.
Pentru a sublinia această imagine a pumnalului sica am reconstituit o serie de exemplare (Fig. 4), aplicând tehnici simple, presupuse a fi fost şi la îndemâna meşterilor fierari din Antichitate, pe care apoi le-am testat în diverse situaţii fizice (îndoire, lovituri în metal, lemn, zale, ţesături) şi tactice (asalt asupra unui oponent echipat).

 

Fig.4

Reconstituirea detaliată a armei, pe care o propun în acest caz (Fig. 5) s-a făcut într-un atelier de fierărie tradiţională, aparţinând lui Ioan Şchiau, din localitatea Şeuşa (judeţul Alba). Atelierul dispune de un set de unelte simple, suficiente pentru o astfel de reconstituire (cleşti de fierar, ciocane, dălţi, pile, dornuri, poansoane). Uneltele identice cu cele identificate în complexele arheologice ale atelierelor dacice presupun şi similitudini cu vechile tehnici de prelucrare a fierului, astfel că obţinerea replicii pumnalului a permis extragerea datelor privitoare la unităţile de timp alocate şi costurile aproximative ale unei astfel de arme. Drept combustibil s-a folosit lemnul de esenţă tare (30-35%) cu care a fost întreţinută arderea mangalului (65-70% din totalul unei alimentari a vetrei). Temperatura de lucru obţinută a fost de circa 1000°C, suficientă pentru maleabilizarea benzii metalice alese pentru prelucrare.
Pentru obţinerea unei replici cât mai apropiate calitativ de piesele originale ar fi trebuit să existe un set de analize metalografice efectuate asupra unui pumnal provenit dintr-un complex arheologic închis. Până la această dată nu a fost publicată nici o astfel de analiză, astfel că am suplinit această lipsă, în speranţa că nu am deviat nepermis demult de la scop, utilizând o bandă metalică de la un raf de car, veche de peste jumătate de secol (Fig. 7). Vechimea estimată după provenienţă, tehnica de prelucrare şi gradul de uzură au permis concluzia că ea a fost fabricată manual, prin proceduri tradiţionale, simple, comparabile cu cele utilizate şi în Antichitate.
Piesa a parcurs o serie de etape tehnologice care au inclus debitarea cu dalta, forjarea la cald, martelarea, şlefuirea, reîncălzirea, decorarea lamei, călirea, montarea mânerului, a garniturilor şi a nitului de fixare.
Prima etapă a constat în tăierea unei lungimi potrivite din raf (Fig. 8), încălzirea şi îndreptarea pe toate planurile a acestei bucăţi. Banda metalică a fost apoi răcită şi reîncălzită succesiv şi, începând cu partea superioară, piesa s-a bătut pe muchie pentru a obţine curbura lamei (Fig. 9).
Următoarea etapă a fost obţinerea vârfului, care a fost bătut repetat pentru orientarea precisă a marginilor şi ascuţirii (Fig. 10), după care a fost prelucrat mânerul (Fig. 11). Întreaga piesă a fost apoi reîncălzită la incandescenţă şi lăsată să se răcească natural, pentru a se evita oţelirea prematură. După această răcire a fost bătut tăişul, astfel că forma finală a secţiunii a devenit triunghiulară, lovind din axul lamei către exterior, partea concavă. Tot acum s-a executat, cu ajutorul a două ciocane (unul fiind de fapt modificat ca daltă), şanţul de pe lamă (Fig. 12).
În acest moment pumnalul avea forma dorită (Fig. 6; Fig. 13), singurele operaţiuni necesare fiind cele de şlefuire primară a muchiilor şi a tăişului, pentru îndepărtarea asperităţilor. A urmat călirea diferenţiată, respectiv a tăişului, cu ajutorul unui jet subţire şi continuu de apă. Pentru a respecta modelul am decorat lama cu diverse motive (Fig. 14), utilizând un set de poansoane.
Următoarea operaţiune a constat în montarea mânerului de lemn. Pentru această etapă am ales un lemn de duritate medie (ulm), ce are o densitate cu proprietăţi bune de flambaj şi rezistenţă la şocuri. Garniturile au fost realizate din tablă.
Pentru întreaga armă, incluzând aici şi teaca, durata de execuţie a fost de circa 150 de ore, lucrând adesea doi oameni, cu intermitenţe. Concentrând producţia, durata de timp necesară finalizării a fost de aproximativ 15 zile, considerând timpul efectiv lucrat la zece ore pe zi. În aceste calcule intră şi procurarea materiei prime (fier) şi a celor auxiliare (lemn, alamă, cupru, piele), pe care le-am achiziţionat. Pumnalul replicat (Fig. 15) este însă unul mediu, ca şi complexitate, respectiv detaliile, decorurile, teaca. De asemenea construcţia mânerului a trebuit aproximată – neexistând nici un exemplar la care să se fi păstrat, astfel că după mai multe încercări am găsit tipul de mâner cel mai potrivit, presupus să fi fost aplicat şi exemplarelor antice. Producerea unei astfel de arme necesită o serie de abilităţi tehnologice, sunt necesare cunoştinţe tehnice de specialitate, producerea fiind mai dificilă decât în cazul armelor drepte. A contat experienţele anterioare acumulate. Spre exemplu în cazul prime săbii curbe reproduse , fierarul la care am executat atunci replica a avut reale probleme de adaptare ale aptitudinilor sale, altfel excelente (specializat în executarea diferitelor componente şi unelte, potcovărit şi rotărit etc), pentru a putea să explice procedurile tehnice ce trebuiesc urmate. Pe măsură ce am realizat tot mai multe piese, calitatea replicilor a crescut, iar timpii de execuţie au scăzut. Putem concluziona că, producerea repetată a aceloraşi tipuri de arme, ridica gradul de specializare.

 

Fig.5

 

Fig.6

Este evident că doar arheologia nu poate reconstitui imagini complexe ale trecutului istoric, ci este necesară conectarea ei cu alte metode de investigare. Pentru a-şi completa sfera proprie de interogări, arheologia modernă a recurs la experimente şi metode inedite, integrate într-un subdomeniu numit arheologie experimentală, deosebit de necesar odată cu depăşirea abordărilor teoretice. Această metodă de cercetare încearcă să scoată artefactul din starea lui de simplu document istoric şi apoi să pătrundă în matricea funcţionalităţii, incluzând aici traseul tehnologic, caracteristicile reale ale pieselor şi, pe cât posibil, universul spiritual care le-a conţinut. Este mai mult o verificare practică a enunţurilor şi ipotezelor formulate de către arheologia clasică, utilizând în acest scop tehnologii, materiale şi procedee cât mai apropiate de zona cronologică de origine a artefactului.
Acest proiect, la care am beneficiat de experienţa acumulată în numeroase altele de acest gen , vine să completeze paleta de cunoştinţe şi date istorice despre această armă şi a rolului şi calităţilor care au făcut din ea simbolul unei aristocraţii războinice. Având ca bază acest experiment se conturează două aspecte importante. Primul ar fi legat de rolul pumnalului ca armă şi ca simbol al autorităţii şi puterii războinicului, precum şi apartenenţa acestuia la elita militară a societăţii din care făcea parte.
Al doilea aspect ţine de producătorii de arme. Echipamentul unui războinic din straturile superioare ale societăţii era divers şi de calitate. Dosarele arheologice relevă că arsenalul acestora mai conţinea, pe lângă pumnal, arc cu săgeţi, lance, spadă, scut, coif, armură de zale şi uneori cuţit. La aceste arme se adaugă componente ale harnaşamentului. Producerea lor necesita timp, materiale diverse şi abilităţi practice, ce se regăseau în costuri de producţie consistente, confecţionarea implicând categorii diverse de meşteri, dar în special metalurgi. De asemenea, pe lângă procurare şi întreţinerea echipamentului implica un volum mare de resurse (oameni, timp, infrastructură, materiale etc). Numeroase, bine realizate, şi având o piaţă de desfacere mai mult decât avidă, armele constituiau un produs principal al atelierelor de fierărie. Marea varietate a arsenalului, grija pentru detaliu şi, nu în ultimul rând, calitatea deosebită a pieselor finite indică un grad ridicat de profesionalism atins de către fierarii antici.
Cantitatea de armament existentă, de factură locală, relevă o industrie manufacturieră efervescentă, iar intensitatea atestată a activităţilor militare (campanii, confruntări, pregătiri, garnizoane etc.) implică existenţa unei economii de război controlate, cu specializările necesare. Poate este util să ne întrebăm dacă geto-dacii nu au dispus de un anumit grad de specializare în producţia de echipament militar?
Ierarhizarea meşteşugarilor a fost o realitate , iar stratificarea celor care lucrau fierul, pe domenii de specialitate, sau pe alte considerente, în cadrul societăţii în ansamblu sau în cadrul propriei bresle , chiar dacă nu derivă direct din documentul istoric sau arheologic, trebuie să fi fost o realitate dacă ţinem seama de contextul istoric de ansamblu. Concentrarea atelierelor de fierărie în preajma capitalei regatului dac – şi existenţa unora lângă cetăţile importante, în condiţiile unei efervescenţe militare a situaţiei politice creată atât de edificarea regatului dac, cât şi de apariţia, ulterior, a pericolului roman, permite ipoteza producţiei destinate preferenţial zonei de consum militar.

 

Fig.7

 

Fig.8

Atelierele anterioare epocii regatului, dispersate pe întreg arealul geto-dacic, par să fi aparţinut unor meşteri care realizau diferite categorii de produse şi reparaţii, între care fără îndoială şi arme, lipsind indiciile care să sprijine ipoteza supra-specializării. Îngreunarea demonstraţiei este făcută şi de posibila existenţă a unor ateliere mobile sau a unor meşteri ambulanţi, ale căror urme arheologice sunt aproape imposibil de detectat cu atât mai mult cu cât o serie de artefacte poartă un caracter dual armă-unealtă, aşa cum este cazul cuţitelor, cosoarelor sau al topoarelor, care puteau fi realizate în acelaşi registru al ambivalenţei, ceea ce face greu de încadrat atât produsul, cât şi meşteşugarul care l-a creat. Nenumăratele piese mărunte de echipament militar, catarame, pinteni, paftale, ţinte, butoni etc., poartă aceeaşi povară a dualităţii, transmisă şi asupra meşterului, ele putând fi realizate în orice atelier şi de oricare fierar priceput.
Randamentul şi caracteristicile fizice ale fierului l-au propulsat rapid între materialele preferate pentru realizarea armelor, primele utilizări fiind în acest sector, în ciuda tehnologiei mai complicate de obţinere, diferite faţă de metalele utilizate anterior. În acest cadru fierarii devin deţinătorii unor secrete profesionale, a unor „reţete” de fabricaţie, cu o puternică amprentă magico-religioasă, conservate şi transmise în cadrul aceluiaşi grup, pe cale orală, poziţie care îi identifică, o dată în plus, în ansamblul societăţii geto-dacice.
Existenţa unor fierari specializaţi în realizarea armelor poate fi acceptată ca ipoteză de lucru şi prin prisma poziţiei sociale a breslei în ansamblu, dar mai ales prin analiza materialului arheologic care relevă o bună profesionalizare a producătorului şi poziţionarea lor în imediata apropiere a reşedinţelor aristocraţiei.
Greu de depistat în teren, ipoteza existenţei unei categorii speciale de fierari, armurierii, poate fi cel puţin bănuită pe parcursul ultimei jumătăţi a mileniului I a.Chr, atunci când realităţile economice, politice dar mai ales militare reclamau cu stringenţă arme de bună calitate. Această cerinţă devine o directivă politică odată cu edificarea regatului dac, ale cărui necesităţi militare sunt incomparabil mai mari decât în epocile anterioare. Numărul oamenilor aflaţi sub arme, ocazional sau permanent, este, în această epocă, mult mai mare, dotarea extrem de variată, fiind întâlnite toate tipurile de arme utilizate de populaţiile cu care au venit în contact, superioare din punct de vedere calitativ, în plus posedând şi un arsenal propriu, cu un pronunţat caracter etnic. Aceste cerinţe decurg şi din numărul mare de ateliere concentrate în Munţii Orăştiei, a căror producţie cu caracter militar este deja dovedită.
Pare aşadar firesc, ca într-o societate bine structurată, animată de un puternic spirit războinic, care tindea spre profesionalizare în toate domeniile sale sociale şi economice, breasla „făuritorilor de arme” să se fi desprins de marea masă a meşterilor metalurgi. Această categorie profesională trebuie să fi avut un important rol în comunitate, ea contribuind decisiv la proiectarea în teritoriu a puterii şi autorităţii elitelor militare geto-dacice.

 

Fig.9-13

 

Fig.14

 

Fig.15

 

sursa: http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=reenactment&fisier=pumnalul_de_tip_sica

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Lasă un răspuns