Șirul de tragice evenimente care avea să fie descris ulterior ca „Răscoala țărănească de la 1907” avea să înceapă la 8 februarie 1907 (pe stil vechi). Cauzele? Distribuția inechitabilă a pământurilor, abuzurile săvârșite de către marii proprietari de pământ și mai ales de către arendașii desemnați de către aceștia, lipsa de preocupare reală a autorităților față de viața țăranului român, exploatarea țărănimii și lipsurile în care se zbătea aceasta. Răscoala de la 1907 a fost ultima revoltă țărănească din Europa!
Pentru a înțelege dimensiunile inechității trebuie spus că 0,6% dintre proprietarii de pământ dețineau aproape 49% din terenurile cultivabile. Această jumatate a terenurilor cultivabile era constituită din domeniile regale și moșiile boierești (stăpânite de către câteva mii de familii de boieri). Statul avea și el proprietățile sale iar un milion de familii de plugari (peste 95% dintre proprietarii de terenuri) stăpâneau doar puțin peste 40% din suprafața de teren cultivabil.
Deoarece terenurile proprii erau insuficiente, țăranii erau nevoiți să lucreze pe moșiile boierilor, în condiții dezavantajoase, neglijându-și, adesea, propriile gospodării. De pildă, recoltele boierilor trebuiau strânse primele. Însă familiile boierești nu administrau mereu terenurile în mod direct. Deseori, ei tocmeau arendași. Aceștia achitau o sumă fixă către proprietar, alegându-se cu restul câștigurilor. Erau interesați să-și maximizeze profiturile, prin exploatarea nemiloasă a țăranilor care nu dispuneau de suficient pământ propriu. O parte dintre arendași erau străini, știut fiind că la început de secol XX străinii nu aveau dreptul de a deține pământ în România.
În preajma anului 1907, 59% dintre terenurile deținute de către marii proprietari erau date în arendă. Dacă în Muntenia existau, alături de arendașii români, foarte mulți arendași greci și bulgari, în Moldova 50% dintre acești administratori ai marilor moșii erau străini – dintre care 40% evrei și 10% de alte etnii, diferite de cea română. Faptul că o parte dintre arendași erau de proveniență străină a fost, se pare, un element agravant al simțămintelor de revoltă ce au precedat Răscoala de la 1907, dar nu un element determinant al acesteia. Determinante au fost sentimentul acut de nedreptate și dorința țărănimii de a înlătura exploatarea la care era supusă și pe care autoritățile o priveau cu nepăsare sau în mod complice (cu moșierii și arendașii lor).
Alături de arendași și de proprietarii care permiteau abuzurile pe proprietățile lor, vinovați, în diferite grade, pentru nedreptăți și pentru victimele de la 1907 sunt toți cei care s-au aflat la cârma statului după abdicarea lui Cuza. Deși unii lideri au fost animați de sentimente patriotice și de bune intenții, nimeni n-a avut tăria de a reforma cu adevărat agricultura mai departe, în direcția în care începuse să se avanseze pe vremea lui Cuza Vodă. Semnale de alarmă au mai existat! S-au mai declanșat răscoale la 1888, 1889 și 1900. Între 1900 și începutul lui 1907 a fost o liniște (relativă) prevestitoare de rău.
Răscoala a debutat în Moldova, pe moșia pe care arendaș era Mochi Fischer, iar cele mai violente episoade și confruntări între armată și țărănime s-au produs în Muntenia, mai cu seamă în Oltenia. Autoritățile locale erau depășite. Nimic nu e mai înfricoșător decât un popor înfuriat (peste 80% din populația României era formată din țărani). S-a hotărât, în martie 1907, mobilizarea generală. În scurtă vreme erau deja mobilizați 140.000 de oastași. Scopul? Unul cumplit! Rerzultatul? Circa 11.000 de țărani răpuși de gloanțele statului și alți 10.000 arestați.
Constantin C. Giurescu nu se ferea să afirme că represiunea a fost exagerată. În Oltenia s-au folosit tunurile, pentru atacarea satelor și a maselor de țărani răsculați, care nu dispuneau decât de arme primitive și unelte agricole. Reprezentanții diplomatici ai diferitelor state europene au efectuat estimări diferite ale numărului celor uciși în sângeroasa Răscoală de la 1907, cel mai mare număr de victime fiind raportat de către francezi (care se refereau la 10-20.000 de persoane ucise).
După ce s-a aprins scânteia răscoalei în satul Flămânzi din Botoşani, focul său s-a propagat din sat în sat. Nu au lipsit crimele, incendierile de conace și alte infracțiuni. În lucrarea „Psihologia mulțimilor” (scrisă de către Gustave Le Bon) sunt descrise mecanismele care guvernează masele de oameni în astfel de situații, în care rațiunea cedează în fața afectelor primare.
De frică, mulți dintre arendași s-au retras peste hotare, fiind ușor de înțeles ce soartă au avut cei care nu s-au salvat la vreme din fața mulțimilor furioase, a căror furie se acumulase decenii la rând. În Moldova, sătenii răsculați au ocupat unele localități urbane. În mod clar, autoritățile s-au dovedit incompetente în gestionarea situației de criză, după cum incompetente se dovediseră și în deceniile anterioare, când s-ar fi putut ocupa cum se cuvine de calitatea vieții țărănimii.
În Dolj, Teleorman și Vlașca s-au petrecut scenele cele mai cumplite. Către sfârșitul lui martie, mii și mii de țărani luaseră drumul Capitalei. Aflaseră deja că studențimea era, în majoritate, de partea lor. Ajunși lângă București, țăranii au fost atacați de către armată. Deși armata a fost pusă în dificultate, armamentul modern și-a spus cuvântul, finalmente. Pe câmpul de luptă au rămas sute de morți și răniți, ca în urma unei bătălii dintre două armate care se dușmăneau de moarte.
Incapabili să facă față situației, conservatorii au abandonat guvernarea. Liberalii veniți în locul lor l-au desemnat pe generalul Averescu să-i pună la punct pe țăranii răsculați. La rândul său, viitorul mareșal Ion Antonescu (pe atunci un simplu ofițer) a ieșit în evidență într-un mod regretabil, prin uciderea unor țărani, la Galați, împreună cu militarii aflați sub comanda sa.
Cele petrecute în Răscoala de la 1907 (la fel ca și cele ce s-au întâmplat pe durata evenimentelor din decembrie 1989) ne dezvăluie unele aspecte ale psihologiei situațiilor de criză. Concluzia tristă care se desprinde este că nu puțini sunt demnitarii, funcționarii și militarii pentru care ordinul superiorului și teama de sancțiuni sau frica legată de pierderea unor avantaje/funcții cântăresc, în unele ceasuri (de cumpănă), mai mult decât dragostea față de semeni și iubirea de neam.
În aprilie 1907, Nicolae Iorga publica un editorial memorabil, în „Neamul Românesc”. Iată ce scria savantul, acolo: “Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţărani români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907. Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trăi de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, să-i ierte pentru viaţa lor de suferinţe, să-i ierte pentru clipa de desperare când s-au ridicat vărsând pe strade, nu sânge omenesc, ci rachiul cu care erau otrăviţi.
Să-i ierte Dumnezeu pe ostaşii care, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovăra o inima omenească. Şi să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inima care a stors vlagă o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi un neam cu dânşii; pe hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii; să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora, cufundaţi în orgii bugetare, fumegă acum acest sânge nevinovat. În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.”
Autor: Tomi Tohaneanu
Surse: wikipedia.org, www.mesagerulromanesc.info, acum.tv
A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html