Arheologul Vasile Pârvan, autorul lucrării “Dacii la Troia”, vorbind acum 100 de ani despre învățământ. Interesant!

Categories ArticolePosted on

Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor, ținute în semestrul de iarnă 1919 – 1920 la Universitatea din Cluj, citită în ziua de 3 noiembrie 1919 (FRAGMENT)

De la o zi la alta popoarele trăiesc prin munca, mereu aceeași, a celor mulți. Singura oboseală ce și-o dă sufletul omului simplu e de a păstra cât mai neschimbat meșteșugul din bătrâni, care îi dă – după meseria ce o are – hrana. Și memoria populară e foarte precisă: unele procedee își au începutul lor, identic cu forma de azi, în epoca preistorică. Continuitatea civilizațiilor populare în cursul mileniilor e propriu-zis un simplu reflex al continuității vieții din natură: evoluția acesteia se petrece în limite de timp așa de imense, încât sunt neaccesibile controlului uman; se poate așadar vorbi de o adevărată eternitate a primitivismului popular, conservativ.

Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor și revoltaților. Aceștia tulbură ca niște demoni, perpetuu nemulțumiți, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deșteaptă iluzii și apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă prețiosul echilibru al perfectei inerții. Fie că atunci masele populare se încaieră în războaie, fie că folosesc pașnic gândul născocitorilor, mimetismul și utilitarismul ancestral biciuit și de instinctul curiozității – care e mai vechi decât însuși omul – le împinge să aducă modificări, mai mult ori mai puțin adânci, sacrosanctelor lor tradiții.

Puterea aceasta uriașă a creatorilor de gânduri noi a fost aproape în tot cursul istoriei omenești confiscată de oligarhiile ori autocrațiile, care conduceau politic marile mase populare: fiecare nou exemplar de supraom a fost repede înrolat, catalogat, uniformizat, în casta preoțească, curtea monarhică, ori clientela politică, a conducătorilor cu sabia ori cu icoana, a diferitelor state ori națiuni. Cei recalcitranți au fost suprimați: cu binevoitorul concurs al mulțimilor slabe de minte. Doar rar de tot, când potentații politici au avut un respect romantic pentru geniul creator ca atare, născocitorii de gânduri au putut fi stăpâni pe viața lor și au putut răspândi după voie gândul lor. Aceste rare epoci corespund însă – Elenismul, postalexandrinism epigonic, – Romanismul, imperial – unei naive reglementări de către stat a selecției capetelor creatoare. Se introduce un sistem – foarte asemănător școlii contemporane – de industrializare și multiplicare mecanică a ideilor noi și de dresaj filozofic – în masă – a animalului uman. Democrațiile internaționale: elenistică, imperial-romană, actuală, au încercat, toate, posibilitatea de înmulțire pe cale mecanică a sufletelor superioare. Metoda – născocită de cei vechi – a fost, firește, cu căldură îmbrățișată și de ordinele religioase militante – în special al lui Ignațiu – întemeiate de Biserica Apusului.

Democrația contemporană, fie burgheză fie socialistă, e stăpânită de ideea răspândirii culturii în masele largi ale muncitorimii. Dar marea erezie a creării de genii prin fabricile de cultură, care sunt Universitățile și Academiile, începe a pierde din ce în ce teren. Cu foarte mare părere de rău Pontificii înțelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputința lor de a crea altceva, decât niște docili papagali intelectuali și niște gelatinoase nevertebrate etice. Școala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de știință și diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuță cu dar suficient de imitație un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii șefi de școli, filozofice, artistice, științifice, că școala, ca instituție educativă a mulțimilor, nu are rostul mecanic, militarist și trivial al uniformizării gândului și al reglementării creerii, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor de sută și al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale. „Profesorul” contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentințe revelate, ci un „prospector” de aur și diamante în stâncosul pustiu al neînțelepciunii omenești. Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în școală, cași în lumea largă, cu lampa aprinsă și ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri și de cai de rasă, dar n-avem prețuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulțimea purtătorilor de ghiozdane deșcoală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniștit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conștiință proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înțelepciunii consacrate.

Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Și libertatea nu poate înflori în turmă. Și nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere și disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări școlare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiți de demonul lăuntric. Libertatea aceasta crește din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă și el simplu școlar, alergând la un loc cu copiii și adolescenții după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalității utilitare zilnice.

Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o școală, atâta libertate a gândului și deci atâta putință de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărășie de viitori oameni.

Material primit pe e-mail.

2 comments

  1. foarte frumos comentariu , si ce este mai interesant am simtit cum aceste cuvinte nu sunt moarte, ce diferenta mare intre din belsugul limbaj mort folosit azi pretutindeni si acest scurt discurs viu, daca am avea ocazia sa ascultam mai multi oameni vii?

  2. Mestesugite cuvinte. Parvan avea insa imaginea epocii in care traia. O epoca in care accesul la informatie era limitat. Greu era daca nu aveai geniul si chemarea unui Densusianu ori a unui Eminescu – sa citesti carti cu miile si apoi sa ai scanteia de lumina necesara pentru a realiza conexiuni intre cele asimilate. E greu inceputul, cititi si culti au tot fost, dar unora le-a lipsit o veriga care sa lege tot ce cunosteau, un articol gasit la momentul potrivit, nu neaparat un indrumator. Stagnau, iar stagnarea seamana cu inertia.

    Acum traim in era informatiei, cunoasterea aproape nu are limite, o stire constructiva circula la fel de repede ca si cea fara valoare. Haideti sa gandim pozitiv. Nu mai invatam in turma, avem informatie, avem libertate. De noi depindem daca inflorim. Daca un nascocitor de ganduri deschide o fereastra, multimile slabe de minte de care vorbeste Parvan – cu siguranta nici numele nu i-l vor sti, sunt prea ocupate sa dea like-uri cunostintelor de pe facebook, vor ignora si aparitia si disparitia lui. Insa cine a privit prin fereastra deschisa va vrea mai mult, va cauta mai mult. Si va incerca sa daruiasca si altora cunoasterea dobandita. Si ii va trimite sa viziteze Maica Roma pe cei ce nu dau pace nascocitorului de ganduri. Cum sa inregimentezi acum sau sa anulezi un intreg furnicar? Cei care au privit prin fereastra sunt acum si ei nascocitori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *