Un material exploziv: LINGVIȘTII MAGHIARI demonstrează de la nivel academic că limba maghiară a fost PUTERNIC INFLUENȚATĂ DE LIMBA ROMÂNĂ, și nu invers. Ce fac autoritățile românești? NIMIC, pentru că acest lucru nu ajută falsul istoric mizerabil din DEX

Categories DezvăluiriPosted on

INFLUENŢA LIMBII ROMÂNE ASUPRA GRAIURILOR MAGHIARE,
VĂZUTĂ DE LA BUDAPESTA
(Articol publicat în Noua Revistă Română)

Gabriel GHEORGHE

La 7 iulie 1996, pe canalul TVR-2, au apărut doi profeţi din timpurile din urmă care, în emisiunea “La puterea a II-a”, având ca redactor pe Gabriel Giurgiu, au afirmat, printre altele, că românescul neam ar proveni din maghiarul nyám. Această afirmaţie s-a făcut la TVR şi recent, în iulie 1997, după cum ne-a spus un telespectator, dl. Lucian Costi.
Ce argumente au ? Nici unul. Dar ce le trebuie lor argumente? Declaraţiile lor ajung, mai ales că, la televiziunea română, ca şi în unele organe de presă, se poartă în ultima vreme dezinformarea şi antiromânismul manifest.
Politica TVR – de-a aduce pe ecran minciuni despre realitatea românească – este vinovată cel puţin faţă de adevăr şi ştiinţă.
Un vechi dicton spune: audiatur et altera pars (să se asculte şi partea cealaltă) adică, pentru ca TVR să capete audienţă, să creeze interes, ar fi de dorit să programeze dialoguri de idei, scăpărătoare, nu monologuri teziste, fără sare şi piper. În cele de mai jos, vom ilustra un astfel de caz.
Aceşti lingvişti minunaţi, cu ideile lor zburătoare, pot aduce orice, de oriunde, inclusiv de unde nu există.
Dacă prof. Sorin Antohi, unul dintre protagoniştii emisiunii, ar fi verificat afirmaţia sa, făcută în totală necunoaştere a realităţii, ar fi aflat din A magyar nyelv történeti – etimológiai szótára (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), DEM, Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, că  nyám  apare în texte maghiare prima dată la 1881. În română, găsim cuvântul neam de foarte numeroase ori, cu cel puţin cîteva sute de ani mai devreme. Iată cîteva exemple:
a) – în documentele din Ţările Române, foarte frecvent, începînd cu 1247;
b) – în Codicele Voroneţian , sec XIV – XVI;
c) – în Tetraevanghelul lui Coresi, 1560 – 1561;
d) – în Palia de la Orăştie, 1581 – 1582;
e) – în Noul Testament de la Bălgrad, 1648;
f) – la Ioan Zoba din Vinţ (1683) de 7 ori, la Ion Neculce de 17 ori etc., ceea ce dovedeşte că neam era de uz curent la români cu secole înainte de a fi pătruns în maghiară.
În continuare, DEM scrie: Román eredetu (de origine română !)
La fel găsim şi în excelentul studiu A magyar szókészlet Román elemeinek  története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982, p. 351, al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Bakos Ferenc.
Desigur, prof. S. Antohi ar putea susţine că Academia din Budapesta şi prof. Bakos Ferenc greşesc, dar trebuie să dovedească aceasta.
Pentru că unii lingvişti români, lucrând după ureche, au mai afirmat acest fel de enormitate – că românescul neam ar proveni din maghiarul nem – un alt cercetător maghiar, binecunoscut lingviştilor români, Lajos Tamás, într-o lucrare publicată în vo-lumul colectiv Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 – 854, dovedeşte că este imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem.
Nu putem reproduce aici argumentarea lui L.T., dar prof. S.A. o va putea citi în volumul arătat şi, cum TVR  e la dispoziţia sa, ar trebui să vină şi să spună adevărul: că ungurescul nyám provine din românescul neam, iar nu invers, cum din eroare (îi concedăm privilegiul bunei credinţe) a afirmat în emisiunea menţionată.
Dar, pentru ca să nu mai apară şi alţii să inducă în eroare pe cei care-i ascultă, tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să-l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărît al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că: în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).
            Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, îi invităm pe aceşti savanţi docţi să urmărească, în continuare, prezentarea admirabilului studiu menţionat mai sus, al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.
Chiar dacă ar putea părea un paradox, cu această operă îl socotim pe Ferenc Bakos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decît au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru cîteva sute de cuvinte româneşti.
În dicţionarele româneşti, cîteva sute de cuvinte sînt socotite de origine ungu-rească, ceea ce este fals.
Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nici-o metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, “metoda” lui Cihac era: şi în ungară, deci din ungară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinînd, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.
În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată (dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decît cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă  mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decît acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s-au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).
Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rĺlamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann  şi Felix Colson, ca şi la Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.
Iată o comparaţie grăitoare:

Nr crt
Cuvînt românesc
_________Echivalente_____________
Elină                  Greaca modernă
Etimologie în Dex

  1
 oleacă
ólígoV – peu
nombreux
ólígoV  (oligos)
ngr: olighaki

  2
strachină
östrakon -écuelle
cit.: (o)strakon
gabaqa
(gavata)
ngr. ostrákinos

  3
grădină
agridíon – petit
champs
khpoV
(chepos)
bg.,scr. grădina

  4
căuc,
căuş
kaukh – vas á boire
sesoula
lat.* caucavus)

 5
ponos
pónoV -peine, mal
dusareston
sl. ponosu
( după Cihac )

 6
pîrpăli (perpeli)
purpolev -se tenir
auprčs du feu
tsigarizw
         a prăji
bg. pripalja
scr. pripaliti

 7
spân
spanóV –natu-
rellement
depourvu de barbe
spanóV
lat.* spanus

 8
stup
stupoV
keyelh
lat.* stypus

 9
baros
baroV pésanteur,
poids
baroV  (cit.: varos)
ţig. baros

10
pizdă
pistiV – garantie,
ce qui est un gage
de confiance
?
Nu figurează în Dex, DLRM, D.A,.
ca şi cum n-ar fi cuvînt al limbii române.
Cihac îl dă ca slav.

        (*) – cuvînt neatestat, presupus.
Din succinta comparaţie de mai sus, rezultă:
1) Între greaca veche şi română se găsesc zece identităţi sau similitudini apropiate, în timp ce între greaca veche şi greaca modernă nu apar decît două.
Chiar dacă eşantionul analizat nu este suficient pentru a justifica concluzii absolute, el oferă începuturi de probă, care, prin extinderea cercetării, pot duce la astfel de concluzii.
2) Cihac este neconsecvent cu sine însuşi: dacă româna e mai veche decît fran-ceza, italiana, portugheza, spaniola etc. – ceea ce este exact – iar acestea sînt mult mai vechi în Europa decît limbile slave, greaca modernă, bulgara, maghiara etc., cum s-ar putea ca un cuvînt român, care se găseşte şi în latină, în elină sau în limbile zise neo-latine, să provină  în română din maghiară, din bulgară, din limbile slave, din greaca modernă chiar ? Această greacă modernă este o limbă târzie, în care puţine cuvinte eline se pot găsi. Oricum, numărul de identităţi sau similitudini în limba populară este mai mare între română şi greaca veche decît între greaca  modernă şi greacă veche:
3) Referitor la cuvintele din lista de mai sus, ponos – identic, ca formă şi înţeles, în română şi greaca veche, necunoscut în neogreacă, cum să fi ajuns în română din slavă (?), aşa cum susţine Institutul de lingvistică din Bucureşti (I.L.B.)?
Slavii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie la finele sec. VI e.n., la circa 1000 de ani după dispariţia ultimelor urme de greacă veche.
Admiţînd că ponos ar fi cuvînt slav, deşi nicăieri nu se găseşte o astfel de dovadă, cum l-ar fi putut, şi pe ce cale, comunica lui Homer (sec. IX î.e.n.), lui Pindar (sec. V î.e.n.), lui Platon (sec. V – IV î.e.n.) etc. ?
+i, apoi, din care limbă slavă ? Pentru că, în cehă, slovacă, în bulgară, în polonă,  cuvîntul nu apare. În sîrbo-croată, găsim un cuvînt ponos, dar care înseamnă mîndrie, fală, iar, în rusă şi ucraineană, acelaşi cuvînt înseamnă diaree, dezinterie.
Fără probe extralingvistice, nu se poate spune nimic despre acelaşi cuvînt prezent în două idiomuri diferite.
4) În legătură cu cuvintele populare comune între română şi elină, istoria aduce o probă zdrobitoare: vechii greci – şi anume toţi (ionienii, eolienii, aheenii şi dorienii) – pleacă, cel mai probabil din Spaţiul Carpatic, începînd din mileniul II î.e.n. (v. recent P. Lévčque, Aventura greacă, vol. I, p. 25-26, dar şi alte surse). A doua ipoteză din P. Lévčque – plecarea din stepele nord-pontice – cade pentru că acea zonă nu are sare şi, de fapt, reprezintă zonă de extensie a Spaţiului Carpatic.
Rămânerea la etimologiile lui Cihac este inacceptabilă azi.
5) Baros, care apare cu acelaşi înţeles în română şi-n greaca veche, nu şi-n greaca modernă – unde găsim un  echivalent varos, varea, varia(?) – este dat de către Dex din ţigănescul baros. Existau ţigani în Europa în momentul în care se mai folosea greaca veche ? Istoria nu i-a descoperit încă, iar Selwyn Gurney Champion, în Racial Proverbs, Londra, 1938, p. 469, spune: Romany they were originally Hindu. The last emigrants from India, they arrived in Constantinople in the beginning of  the fifteenth century.
Dar, mai mult, graiul ţigănesc nu cunoaşte acest cuvînt. Atunci, poate da cineva ceea ce nu are? Cu regret constatăm că lingviştii români se-ncontrează frecvent, dacă nu chiar îl infirmă pe Aristotel, gigantul, titanul.
Lecturat cu  v  (vita) – după pronunţia din greaca modernă, în loc de b (beta) –
cuvîntul a ajuns şi în maghiară ca varos ş oraş ˆ locul de unde se exercită puterea, autoritatea, unul din sensurile lui baros în greaca veche: unde stăteau baros(anii), cei puternici, grei, locul unde se găsea un senior, de unde se exercita autoritatea.
În Europa, var ş oraş, localitate, este foarte răspîndit. Deci cuvîntul nu a pătruns numai în maghiară, ci, făcînd parte din limba primară a Europei, se găseşte în multe alte idiomuri. Numai cu titlu de exemplu: Var – departament în sudul Franţei; Varades – oraş în Franţa; Varese – oraş în Italia; Varazdin – oraş în Yugoslavia; Bar – oraş din fosta URSS; Bari – oraş în Italia; Karlóvy vary – localitate în Cehia. În România, există numeroase localităţi şi cu var şi cu bar, toate având aceeaşi origine.
În India, Hard/var ş d’une ville située  au point oú le Gange débouche dans la plaine (Dict. sanscrit  – fr., p. 884).
Pe maghiarul varos, Cihac îl dă ca etimon pentru oraş, iar Dex reproduce acest urechism.
6) Din cele dinainte, rezultă o concluzie importantă: mărturie despre cum se pronunţa în elină depune româna, iar nu greaca modernă. Această constatare nu poate fi infirmată în nici un fel, fiind verificată în numeroase cazuri.
Iată o sumară comparaţie:

     În română
        În elină
 În greaca modernă

baros
baros
varos

barbar
barbaros
varvaros

bibliotecă
biblioteke
vivlioteke

borborosi
borborizo
vorvorizo

            Pentru alte exemple, v. Chassang, Dict. Grec – Français, p. 110.
Cum s-ar putea explica identitatea pronunţiei între greaca veche şi română, dacă aceste limbi n-ar fi fost înrudite şi concomitente ? Dacă baros ar proveni din graiul ţigănesc, cum se susţine, fără justificare, în Dex, limbile “occidentale ar trebui să considere pe baron, foarte frecvent în franceză, engleză etc., de origine ţigănească, ceea ce ar confirma pe R. L. Turner (A comparative Dictionary of the Indo-Aryan Languages, Oxford, 1962), în care engleza, spaniola, italiana, ungara, bulgara etc., etc., sînt considerate “subdialect of European Gypsy”, afirmaţii la care nu putem subscrie.
7) Stup – pe care-l găsim în elină şi în sanscrită ( stupa ) cu acelaşi sens – este dat de Cihac ca provenind din slava veche, dar, în bulgară, rusă, scr., slovacă şi polonă, cuvîntul nu figurerază. Greaca modernă are alt cuvînt.
Nu ne miră acordarea de “naţionalităţi” arbitrare unor cuvinte de către Cihac. Vestitul Fr. Miklosich, în al său Lexicon Palćoslovenico-Graeco-Latinum,  consideră cuvîntul Crăciun ca aparţinînd limbilor rusă, bulgară, cehă şi maghiară, în care este cunoscut numai de populaţia română din aceste ţări, iar, în română, unde este de uz general, nu-l găseşte, deşi acesta este un cuvînt exclusiv românesc, iar sărbătoarea pe care o numeşte vine din epoca bronzului şi nu se mai găseşte la nici un alt popor, cele-lalte popoare europene avînd ca echivalent o sărbătoare a naşterii, instituită în sec IV e.n.
8) Strachină – cu proteza o -îl găsim în greaca veche, nu şi în greaca modernă. Totuşi, Dex aduce cuvîntul românesc dintr-un neogrec ostrakinos, pe care dicţionarele greceşti nu-l menţionează. S-o fi ştiind la Institutul de lingvistică din Bucureşti mai multă greacă modernă decît la Atena ?!
9) Pentru grădină, iar o similitudine cu greaca veche, pentru care greaca modernă are alt cuvînt (chepos), Cihac dă – şi Dex reproduce – o etimologie fantezistă (din bg. gradina ), deşi în franceza veche găsim gardenu, din care a rezultat jardin, engl. garden etc.
Ar fi greu de imaginat cum ar fi putut să dea bulgara un cuvînt unei limbi dispărute înainte ca “bulgara” să se audă în Europa !
De fapt, bulgara veche este o limbă dispărută, din familia altaică, ramura turcică, formată în sec. VI – VIII, foarte puţin cunoscută (subl. ns.), al cărei nume a fost preluat ( ? ) de o limbă neturcică (şi anume – slavă) – bulgara actuală (o parte din bulgarii de pe Volga s-au stabilit în sec. VII  în Balcani, unde au fost slavizaţi). Sin-gura reprezentantă actuală a subramurei bulgare din familia altaică este limba ciuvaşă ( Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Mică enciclopedieLimbile lumii, Buc., 1981, 373 p.)
Cum ar putea o limbă necunoscută să fi împrumutat cuvinte din lexicul funda-mental unei limbi primordiale, cu o vechime de cel puţin cinci milenii ?!
Chestiunea devine şi mai stranie când se află că necunoscuta bulgară ar fi îm-prumutat cuvinte în lexicul elinei, dispărută înainte ca bulgara să existe.
Dacă aceste afirmaţii ale lingviştilor români ar avea vreo tangenţă cu realitatea, ar trebui ca măcar unele din cuvintele pe care inexistenta bulgară le-a şi <împrumutat” în Europa, chiar şi unor limbi dispărute, să se găsească în limba ciuvaşă, ruda ei apropiată. S-a făcut această dovadă ? Oricum ea nu este menţionată.
Iată şi altă minune a lui Cihac: puţă – parties naturelles de l’homme et de la femme (sic !), vol. II, p. 301, ceea ce arată câtă română ştia Cihac.
Acest defect de înţelegere este “ştiinţa” dominantă ( !) în Dex..
În realitate, bulgara, dacă a existat, a dispărut în 1014 – 1018, cînd Vasile II Bulgaroctonul (976 – 1025) i-a lichidat pe bulgari (erau mongoloizi şi uşor de reperat). O limbă nu dispare decît prin dispariţia celor care o vorbesc.
Chiar dacă i s-a spus “bulgară“, populaţia de la sudul Dunării nu şi-a schimbat nici compoziţia, nici caracterul, după cum o arată şi înfăţişarea. Tipul bulgarului mongoloid nu se mai întîlneşte în Bulgaria. Aceasta este, probabil, explicaţia pentru realitatea existenţei a 38 % cuvinte româneşti în bulgară. Acad. Vladimir Georgiev spune textual: De nombreux éléments lexicaux identiques sont pour la plupart des emprunts grecs ou turcs. Beaucoup de calques linguistiques. Ainsi le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine, mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites: dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentage est encore plus élevé. (Le problčme de l’Union linguistique balkanique” în Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est européennes, VI, Linguistique, Sofia, 1968, p. 10). Această realitate este confirmată de teza de doctorat a Mariei Osman-Zavera Împrumuturile lexicale româneşti  în graiurile limbii bulgare, 1977, rod a 10 – 15 ani de muncă intensă, care reprezintă o sinteză a studiilor şi cercetărilor întreprinse în această privinţă începînd cu 1783 pînă în prezent, adică pe aproape 200 ani. Teza indică prezenţa a cel puţin 500 cuvinte româneşti populare în graiurile limbii bulgare (din circa 800, cît conţine un lexic ţărănesc curent).
Cu toate acestea, pentru prezenţa lexicală românească în idiomul bulgar nu există un studiu cuprinzător, în genul celui realizat de profesorul budapestan F.Bakos referitor la prezenţa lexicului românesc în ungară (op. cit.).
Cartea prof. Bakos nu apare pe un teren gol. În Introducere, îi citează pe cei care s-au ocupat înaintea sa de raporturile lexicale româno-maghiare.
În 1816, Sámuel Gyarmathi, în Vocabularium, publicat la Viena, menţionează prezenţa unor cuvinte româneşti în maghiară.
În 1877, Edelspacher Antal publică o monografie – Rumun elemek a magyar nyelvben – dedicată prezenţei lexicale româneşti în maghiară. În acest studiu de pionierat, sînt menţionate 124 cuvinte.
Între 1893 şi 1901, Szinnyei József, într-un dicţionar de regionalisme, înregistrează 340 cuvinte româneşti, dar, în 1912, Stefan Damian adaugă glosarului lui Szinnyei încă 200 cuvinte.
În 1942, Géza Blédy, în Influenţa limbii române asupra limbii maghiarestudiu lexicografic, înregistreză aproape 600 cuvinte româneşti în limba maghiară.
Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvîntului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspîndite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvîntul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspîndirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.
Într-o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.
După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.
În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începînd din secolul XIV.
De exemplu, primele cuvinte româneşti, pe care autorul le găseşte atestate, sînt:

  Nr.
crt.
Anul atestării
Cuvîntul în ungară
Cuvîntul românesc de origine
 Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex

   1
 1331
 cserge
 cergă
 Din bg., scr. cerga
cf. magh. cserge

   2
 1313
 kosár
 coşar
 Din bg., scr. košara

   3
 1387
 krajinik
 crainic
 Din ucr. krajnik

            Cergă figurează în vorbirea populară a unor vlahi la începuturile sec. XII, la Demetrios Chomatianos, (Fontes IV, p. 84) şI e cuvânt de uz curent în greaca modernă.
În sec. XV, se găsesc atestate (exemple):

Nr.
crt.
Anul atestării
Cuvîntul în ungară
Cuvîntul românesc de origine
 Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex

  4
  1462
 bács
  baci
 Et. nec.

  5
  1458
 berbécs
  berbece
 lat. berbexvervex); de fapt, în
latină, berbex e îndoielnic, iar
vervex, -cis ş oaie  la Cicero.

    6
  1405
 csobán
  cioban
 Din tc. coban  (*)

    7
  1488
 gárgya
  gard
 cf. alb. gardh, slv. gradu

    8
  1496
 kaliba
  colibă
 Din sl. koliba

    9
  1438
 kalugyer
  călugăr
 Din sl. kalugeru (

  10
  1405
 katrinca
  catrinţă
 Din magh. katrinca (**)

(*) În legătură cu etimologia din Dex, avem de făcut cîteva observaţii:
a) – Cum lingviştii maghiari susţin că limba ungară are caracter turcic, dacă cioban ar veni din turcă (cf. Dex), ar fi trebuit să se găsească mai curând în ungară, astfel că nu mai era nevoie de o preluare din română.
b) – Cuvîntul cioban, însă, nu este turc, ci “persan”, de unde a intrat şi în turcă. Dar persanii provin din Spaţiul Carpatic, astfel că este vorba de un cuvînt carpatic, în nici un caz turcic.
c) – La Pliniu (23 – 79 e.n.), găsim (……) cebanus caseus, un fel de caş (preparat de ciobani ?) care se aducea din Liguria unde turcii n-au ajuns niciodată.
(**) În ce priveşte catrinţa, în Dex găsim: “Obiect de îmbrăcăminte din PORTUL NAŢIONAL AL FEMEILOR ROMÂNCE (subl. ns.) care serveşte ca fustă sau ca şorţ şi care constă dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă, adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din magh. katrinca.”
Aici avem a face cu un balansoar: I.L.B. consideră – în Dex – că numele acesteia vine în română din maghiarul katrinca, iar eruditul Ferenc Bakos(v. p. 69,113, 207 în lucrarea citată) găseşte cuvîntul în maghiară prima dată la 1405 sub forma katroncha, apoi la 1416 katrinca, la 1784 karinka, la 1798 katrinkat etc.; în ce priveşte originea cuvîntului, se scrie fără reţinere: Román eredetú ˆ de origine română, din rom.. catrinţă.
            Aceeaşi origine o indică şi eruditul D.E.M. (vol. II, p. 410)
Dacă se examinează cu răbdare etimologia cuvîntului românesc, se constată că acesta este atât de vechi şi de permanent că n-are cum să aibă etimologia decît în el însuşi, în limba română.
(1) În mozaicul bizantin de la Sant’Appolinare Nuovo din Ravenna, în timpul lui Iustinian, cei trei magi sînt îmbrăcaţi ca tarabostes – nobilii daci – purtînd pe cap căciula dacă specifică. În spatele lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costume naţionale româneşti (cămăşi cu poale lungi, albe), peste care poartă catrinţe– subl. ns. – bogat decorate, pe cap purtînd broboade de borangic, care atîrnă pînă la glezne (ap. S. Coryll). Deci găsim catrinţa în sec. VI, în îmbrăcămintea unor muceniţe, identică sau similară cu a ţărăncilor române, într-una din capodoperele artei plastice medievale, care, sperăm, se va admite că nu provine de la unguri (apăruţi în Europa abia la finele sec. IV).
(2) Chiar necunoscînd această realitate, dacă întocmitorii Dex  ar fi fost animaţi de aflarea adevărului, ar fi putut să-l descopere parcurgînd rapoartele arheologice privitor la culturile Cârna (Epoca Bronzului între 2.000 – 1.200 î.e.n.) şi Turdaş-Vinca (mileniile V – III î.e.n.) sau măcar sinteza acestora în Dicţionar de artă populară românească, ESE, 1985, p. 104 – 106: piesă de port… răspîndită în lumea egeeană şi mediteraneană, catrinţa este reprezentată pe figurinele de la Vinca şi Cârna, făcînd parte din vechiul fond traco-iliric… Forma catrinţei este aceeaşi în toate zonele, dar ceea ce îi dă o notă distinctivă este (?) ornamentaţia şi dimensiunile.
            A se vedea figurina color cu catrinţă din cultura Gârla Mare în Enciclopedia de Arheologie, vol. II, p. 96-97.
(3) Madona Română – Maica Domnului cu pruncul Iisus de pe manuscrisul maramureşean Prăznicar (considerat ca fiind din sec. XVI, scris cu slove chirilice) –
poartă ie, broboadă (?) şi catrinţă.
La fel şi în alte figuri din cuprinsul acestui prăznicar (Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului), personajele poartă  catrinţă.
            Această capodoperă, ca şi altele, se găsesc în Fondul Vatican Român, format la Biblioteca Apostolică Vatican din manuscrisele inedite în limba română, dar cu alfabet chirilic.
            Iisus poartă cojocel de miel !
De asemenea (v. Petit glossaire du patois de Démuin, Paris, 1893, p. 51), găsim catron ˆ toute espčce de jupon, tot popular.
S-ar putea susţine că Spaţiul românesc a cunoscut catrinţa, dar poate că numele ei era altul, că această denumire a fost dată de unguri – o simplă prezumţie pe care, însă, Academia şi Universitatea din Budapesta o infirmă, astfel că cei care ar invoca-o ar trebui s-o dovedească. Affirmanti obstat probatio se spunea încă în logica medievală.
Pînă la aducerea unei asemenea dovezi de către lingviştii români en titre (singurii susţinători ai originii maghiare a catrinţei, acest obiect din portul naţional ţărănesc),  dovezile aduse mai sus sînt prea numeroase şi incontestabile pentru ca să nu se mişte chiar imobilismul de granit al Instituului de Lingvistică din Bucureşti (ILB). Sperăm, cel puţin. Dacă ar fi consecvenţi cu ei înşişi, cu învăţătura pe care au primit-o, cu metoda cuvinte şi lucruri, dubiul asupra apartenenţei catrinţei la străvechea limbă românească nu şi-ar fi găsit rostul.
În sec. XVI sunt atestate (exemple):

  11
 1588
 baraboly
 baraboi
 Din bg. baraboj,  magh. barabolya

  12
 1570
 bohaj
 buhai
 Din ucr. buhaj

  13
 1565
 bordó / sip
 burduf
 Et. nec.

  14
 1590
 bödölö
 budălău
 ?

  15
 1565
 brindza
 brânză
 Et. nec.

  16
 1573
 boronza
 brânză
 Et. nec.

  17
 1560
 cap
 ţap
 cf. alb. cap, ciap, scr. cap

  18
 1509
 cimbora
 sîmbra
 cf. magh. cimbora

  19
 1526
 csercse
 cercel
 lat. circellus

  20
 1585
 domica
 dumicat
 Probabil lat. *demicare

  21
 1583
 esztena
 stână
 Et. nec.

  22
 1554
 sztronga
 strungă
 cf. alb. shtrungë

  23
 1570
 ficsúr
 fecior
 lat. *fetiolous sau făt +ior

  24
 1586
 goda
 godac
 cf. sl. goda ş an

  25
 1583
 iszkumpia
 scumpia
 pol. skapia

  26
 1599
 kantár
 cântar
 Din tc. kantar

  27
 1587
 kápra
 capră
 lat. capra

  28
 1585
 kozsók
 cojoc
 Din sl. kozuhu

  29
 1598
 kurtány
 curtean
 Din curte + ean.
Curte din lat. *curtis  (cohors, -tis)

  30
  1592
 lák
 lac
 lat. lacus

  31
  1584
 logofet
 logofăt
 ngr. logothétis

  32
  1548
 mióra
 mioară
 Mia + oară

  33
  1572
 monaszteria
 mânăstire
 Din sl. monastyri

  34
  1548
 orda
 urdă
 Et. nec.

  35
  1592
 páhárnik
 paharnic
 Din pahar  (din magh.pohár,
scr. pehar) + sufixnic.

  36
  1588
 pakulár
 păcurar
 lat. pecorarius

  37
  1577
 palacsinta
 plăcintă
 lat. placenta

  38
  1576
 perpence
 pîrpăriţă
 Din sl. pruprica, ucr. perepelica

39
  1584
 posztelnik
 postelnic
 Din sl. postelnicu

40
  1520
 pulya
 pui
 lat.* pulleus ( ˆ pullus)

41
  1569
 sztolnik
 stolnic
 Din sl. stolďniku

42
  1594
 viszter
 vistier
 Din lat. vestiarius

43
  1599
 viszt(i)ernik
 vistier‡nic
 Vistier ‡ nic

44
  1585
 vornik
 vornic
 Din sl. dvorďniku

45
  1549
 zsendice
 jintiţă
 Et. nec.

Mai multe cuvinte din această listă s-ar putea preta la comentarii care, datorită volumului limitat al acestui spaţiu disponibil, nu pot fi cuprinse aici.
Totuşi, asupra poziţiei 29 curtean trebuie să ne oprim puţin, etimonul său imediat, curte, fiind, ca marea majoritate a cuvintelor limbii române, tratat superficial.
În Dex, ca şi în alte dicţionare româneşti, se afirmă că românescul curte ar proveni din lat.*curtis (ˆcohors, -tis) ˆ (mai ales) trupe; a zecea parte dintr-o legiune. Această etimologie este, de fapt, o reproducere după Mayer Lübke (REW, 2032), rămas la menţiunile dicţionarelor diverselor graiuri. La rândul lor, acestea reproduc graiul vorbit în sec. XX, după ce pronunţia a fost coruptă prin latinizarea forţată, pe cale administrativă, mai ales în ultimele secole, a limbilor din Europa occidentală.
Cohors este o încercare de potriveală şi n-are nimic a face cu curte care este popular şi vechi. Ele au coexistat.
Pe curte îl găsim atestat de-a lungul a sute de ani sub această formă, chiar în Italia, din sec. VIII pînă-n prezent, iar pe cohors niciodată.
Când a fost transformat cohors în curte şi cine a făcut-o autorii dicţionarelor româneşti nu ne spun – ca şi cei străini, de altfel – ceea ce lasă să se creadă că e numai o presupunere din cele care se găsesc cu sutele privitor la cuvintele limbii române.
În cele o sută zece volume de hărţi şi studii asupra istoriei medievale, începînd din sec.VIII, la care se referă Giandomenico Serra (Contributo toponomastico alla teoria della CONTINUITA NEL MEDIOEVO DELLE COMUNITA RURALI ROMANE E PREROMANE DELL’ITALIA SUPERIORE, Cartea Românească, Cluj, 1931, 325 p.), curte apare la tot pasul. Iată cîteva exemple din această sursă:
a) < hoc est curte/m mea/m> (ˆ aici este curtea mea), anul 766 (p. 67)
b) < curtes… id est Rancis… >, anul 833 (p. 70)
c) < curticellam que dicitur Aianis…; in curte de Cisianorum …, anul 1141 (p. 70)
d) < sunt case cum curtibus> (ˆ sunt case cu curţi), anul 1147 (p. 8)
e) < curticella di Vicinasco>, anul 1253 (p. 12)
Cum am spus, nu figurează nici o dată cohors în circa 700 ani (sec. VIII – XV).
Se observă asemănările cu româna; de fapt, în toate cazurile citate, găsim forma românească a cuvîntului, la care s-au adăugat terminaţii latineşti de declinarea a III-a.
Un substantiv curtis în latină nu a fost identificat. Sub Imperiul Roman de răsărit, care stăpîâeşte şi Italia, nu se găseşte niciodată echivalentul latin al unui cuvînt care nu poate lipsi din nici o limbă, curte.şi acest fapt, ca multe altele, ne duce la ideea a două limbi paralele: latina clasică şi latina rustică, ultima recunoscută – după +coala Ardeleană – ca aflându-se la originea limbilor europene.
Deci etimonul pare clar: curte  nu cohors, iar curtean provine din curte ‡ sufixul an.
Cu puţină trudă pentru găsirea materialului documentar corespunzător, se pot corecta etimologiile multor cuvinte româneşti.
Aproape toate etimologiile date în Dex pentru cuvintele din listă se pretează la analize de genul celor întreprinse, cu titlu de exemplu, pentru catrinţă şi curte.
            Revenind la studiul prof. F. Bakos, să remarcăm că fiecare citare cuprinde contextul în care cuvîntul apare, sursele, zona etc.
Cu titlu de exemplu, la cergă (p. 202) se dau diversele forme ale cuvîntului în maghiară – cserga, csërge, csërgë, csörge – după care urmează contextul în care cu-vîntul este atestat.: 1331:”viginti birra que vulgariter cherge dicuntur” (Doc. Val. ˆ Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad anum 1400, Budapest, 1941, p. 71) – “douăzeci de cuverturi care popular se numesc cergă“; 1478: “de minoribus lodicibus cserge – “despre cuverturi mai ieftine, cergă“ etc.
În capitolul 10, “Împărţirea pe categorii de noţiuni ale cuvintelor de origine română; învăţăminte din istoria economiei şi a culturii”, se arată cîte cuvinte de origine română au fost găsite pe 23 de categorii de activităţi sociale:

 Nr. crt.
             Categorii de activităţi sociale
 Număr  cuvinte

   1
 Creşterea oilor şi prelucrarea laptelui
   208

   2
 Activităţi intelectuale şi viaţă afectivă
   203

   3
 Ţesut, producerea îmbrăcăminţii
   184

   4
 Creşterea animalelor, oierit
   170

   5
 Prepararea hranei
   164

   6
 Datini,dansuri, jocuri populare
   156

   7
 Agricultură
   133

   8
 Caracterizarea personalităţii
   127

    9
 Plante spontane şi de cultură
   122

  10
 Prelucrarea lemnului
   117

  11
 Casa şi construcţia locuinţei
     98

  12
 Leacuri, superstiţii, credinţe populare
     91

  13
 Caracterizarea străinilor
     69

  14
 Nume geografice
     62

  15
 Animale sălbatice
     58

  16
 Biserică, credinţe religioase
     32

  17
 Pescuit, vînătoare
     27

  18
 Evoluţia vremii
     23

  19
 Părţile corpului omenesc
     22

  20
 Comerţ, relaţii
     20

  21
 Măsuri, finanţe
     19

  22
 Minerit
       8

  23
 Diverse, mai corect: cele care n-au putut fi cuprinse în clasele de mai sus
    220

       TOTAL
 2.333

            E mult, e puţin ?
Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare. Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu. Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face ? Din lista de mai sus, se constată cît suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s-ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic !).
Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.
Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decît au afirmat mereu istoricii maghiari.
Lucrarea prof. F.Bakos este întocmită exemplar, evident în limitele pe care şi le-a fixat.
După opinia noastră, în aceste limite stau şi lipsurile acesteia.
Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în “Hungarian Studies” 2/2, 1986)
Dacă cercetarea ar fi debutat cu sec. X, s-ar fi aflat (v. N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIX pe baza toponimiei şi onomasticii) că, la 1208, deci cu 200 ani mai devreme, intraseră în maghiară cuvintele lat şi mut (p. 182), sec, tata, taţi la 1230 (p. 44-45 şi 182), mal (sec. XIII) etc., etc.
Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decît atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvînt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într-un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise nici o dată în cinci secole.
De aceea, faptul că cergă apare în scris la 1331, nu spune nimic cu privire la circulaţia orală din sec. XII, XI sau chiar din sec. X. Desigur, pentru circulaţia orală, condiţia şi metodele savante de exceptare nu mai pot avea interes.
În realitate, faptele s-au petrecut astfel:
La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s-au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de Daci. Prin maghiarizarea acestei populaţii de-a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele. Că Dacii erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.
Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustus a scris:
Pannoniorum gentes, quaăsaînte me pricipem populi Romani exercitus nun quam adit, devictas per Ti. ăNeîronem, qui tum erat privignus et legatus meus, imperio populi Romani săubieîci protulique fines Illyrici ad răipîam fluminis Danăuîi. Citrăaî quod ăDîaăcorîuăm  trîanăsîgressus exercitus meis aăuîspăicis  victîus profliga tusque ăesît, et posătea  tranîs Danăuîvium ductus exăercitus  meîuăsî Dacorum gentes imăperiîa  păopuliî Răomani per ferre coegitî, Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49 (“Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le-am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului pînă la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”).
Că Panonia pînă la Dunăre făcea parte din Imperiul Getic este evident şi din acest text  al lui Octavian Augustus, dar şi din alte texte antice:
Strabon (63 î.e.n. – 19 e.n.), merge mai departe: dacii sînt cei care locuiesc în partea opusă (faţă de Geţi şi de Pontul Euxin), spre Germania şi spre izvoarele Istrului (Geografia, VII, 3, 12).
Cezar (100-44 î.e.n.) scrie: Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus, (este) de 9 zile pentru un om în marş forţat, căci nu poate fi determinată altfel, şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea pînă la hotarele Dacilor şi Anarţilor (Cartea VI, cap. XXV)
Harta de la finele volumului din care am citat (Jules César, Commentaires sur la Guerre des Gaules, texte latin par E. Benoist et  S. Dosson, Hachette, 1926) ilustrează limpede realitatea: pădurea Hercinică se termină către 13,5 – 14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că Ungaria de astăzi, Austria estică, Cehoslovacia, Polonia, Yugoslavia făceau parte din Imperiul Getic. Oricum, hotarul apusean al Dacilor se găsea spre vest dincolo de Dunăre, zona toată fiind populată cu daci.
Această evidentă realitate – că Panoniile toate au fost populate de daci – este atestată de numeroşi autori de-a lungul secolelor: Rudolf din Ems, Johann Thunmann etc. Aventin din Bavaria (sec. XVI), folosind surse azi pierdute, în mai multe rânduri numeşte Ţara ungurilor (Panonia) dinainte de sec. X  “Dacia”, de fapt Dacia de dincolo şi Dacia de dincoace de Tisa etc. (ap. Histoire de la Transylvanie, 1982, p. 120).
Velleius Paterculus (19 î.e.n. – 32 e.n.) scrie: In omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae, plerisque etiam litterarum usus, et familiaris animorum erat exercitatio ( <În toate Panoniile, însă, nu numai disciplina romană şi cunoştinţa limbilor romane erau obişnuite, cei  mai mulţi  locuitori aveau cultură literară, iar activităţile spirituale le erau familiare”) – Cartea II, cap. CX.
În ce priveşte disciplina romană, la care se referă V. P., celebrul Mommsen (vol. IV, p. 108) scrie: Decebal s-a ocupat de introducerea disciplinei romane în armata dacică.
V. Paterculus scrie sub Tiberiu ceea ce dovedeşte că Dacii din Panonii vorbeau limba romană şi aveau cultură literară şi activităţi spirituale similare cu cele din Roma, pe care V.P. le cunoştea şi la care se referă.
În afară de română (v. Claes Rĺlamb, Stanley, the Hon. Henry, Rouman Anthology şi numeroşi alţii), se cunoaşte o altă limbă europeană care să fi fost confundată cu latina ?
Prin aceşti daci – numeroşi şi stabili, care populau Panoniile, pe care-i menţionează Cezar, Octavian Augustus, Strabon ş. a., la care se referă Paul Schveiger în contemporaneitate (v. “Hungarian Studies” 2/2, 1986), cuprinşi în populaţia Ungariei şi maghiarizaţi de-a lungul secolelor – au pătruns în maghiară numeroase cuvinte româneşti la care se referă excelentul volum al lui F. Bakos şi DEM al Academiei din Budapesta, dar şi alţi cercetători maghiari.
Din cele peste 2.300 cuvinte româneşti prezente în studiul lui F. Bakos, să spicuim alte cîteva, în continuarea celorlalte 3 tabele, aranjate în ordine alfabetică:

  Nr.
crt.
Cuvîntul
românesc
Forma cuvîntului în maghiară
 Etimologia în Dex

46
 afurisit
 áfuriszit
v. afurisi (din sl. aforisati)

47
adăpost
 adeposzt
Lat. ad. appo(i)tum  sau addepus(i)tum

48
adică
 ágyike
Et. nec.

49
aduna
 adunál
Lat. adunare

50
 afină
áfonya
Et. nec.

51
 ajuna
aszunál
 lat.* adjunare

52
 alac
 1-alak, 2-alakor
 magh. alakor

53
 alduiască-te
 áldojászketyézik

54
 alivancă
 alivánka
 Et. nec.

55
 amărît
 amarit
 lat. * amarire

56
 amnar
 ámnár
 Ał ‡ mînar(e)

57
 anume
 anumé
 Ał ‡ nume

58
 apăra (a se)
 áporkodik
 lat. apparare

59
 apropia (a se)    
 proptyilódik

60
 ardei
 árdéj
 Arde ‡ sufix –ei

61
 arici
 árics
 lat. ericius

62
 arin
 árin
 Probabil lat.* alnimusalnus)

63
 armaş
 ármás
 Armă ‡sufix – aş

64
 armăsar
 hermekszár
 lat. ‚equusî admissarius

65
 arminden
 ármingyin
 cf. sl. Ieremiinu dini ˆ
ˆ ziua ‚sfîntuluiî Ieremia

66
 arnăut
 arnolc
 Din tc. arnavud

67
 babiţă
 babéc
 Din bg. scr. babica

68
 baboi
 bobály
Din bg. baboj

69
 bade
 bágye
Et. nec.

70
 balmoş
 bálmos – “Roman
eredetu”
 cf. magh. bálmos

71
 baros
 barosz
 Din ţig. baros (care nu există)

72
 barză
 bárzakecske
 cf. alb. bardhe

73
 bată-te…!
 bátetye

74
 batistă
 batiszta
 fr. batiste

75
 batjocură
 bázsikura

76
 băbătie
1-babatyi, 2-bobotyi
 cf. babă

77
 băcănie
 bakonyás
 băcan ‡ sufix -ie

78
 bădăran
 bederán
 cf. magh. badar

79
 băgătură
 begetura
Nu fig. în Dex

80
 bălan
 balán
 băl ‡  -an

81
 bălai
 baláj
 băl ‡  -ai

82
 bălană
 balána
 Nu fig. în Dex

83
 băltoacă
 beltok
 baltă ‡  -oacă

84
 bălţat
 belc
 lat. balteatus

85
 bărbătuş
 berbetuska
 bărbat ‡  -uş

86
 bărbos
 berbosz
 barbă ‡  -os

87
 băşică
 besika
 lat. * bessicavessica)

88
 bătătură
 betetura
 lat. battitura

89
 bătrîn
 batrin
 lat. betranusveteranus)

90
 bătut
 batut
 Nu fig. ca vorbă de sine stătătoare

91
 beci
 becsel
 Et. nec.

92
 beldie
 bélgya
 Et. nec.

93
 benga
 benga
 Din ţig. benga

94
 bolînzie
 bolunzia
 De la bolînd (din magh. bolond)

95
 bundiţă
 bundica
 bunda din magh. bunda

96
 bursuc
 burszuk
 Din tc. borsuk

97
 buruiană
 burujan
 Din bg., scr. burjan

98
căciulă
 kacsula
cf. alb. kësul’ë

99
 cheag
 tyág
 lat. * clagumcoagulum)

100
 cheaun
 tyáun
Nu fig. în Dex

101
 chior
 csaur
 Din tc. kör (“orb” !)

102
 ciudă
 csuda
 sl. cudo (“minune”)

103
 cîrpă
 kirpa
 Din bg. kărpa, scr. krpa

104
 cîrpi
 1- kerpál, 2- kirpál
 Din sl. krupti

105
 cîrpaci
 kirpács
 Din bg. kărpac

106
 cîrpăci
 kerpácsal
 Din cîrpaci

107
 clacă
 kaláka.
 Din bg. tlaka (nu fig. în dicţ. bg.)

108
 cocă
 kóka
 Et. nec.

109
 cocean
 kocsány
 Din bg. kocan, scr. koceny

110
 cocioabă
 kucsuba
 Et. nec.

111
 cojocar
 kozsokár
 cojoc ‡  -ar

112
 cotor
 kator
 Et. nec.

113
 cotoroanţă
 kotránc
 Et.nec.

114
 custură
 kusztora
 Et. nec.

115
 de aci cele bote
 gyácsicsele botye

116
 de-a învîrtita
 gyámvirtyita

117
 de-a sărita
 gyászerita

118
 deci
 gyčcs
 de ‡ aci

119
 defel
 gyéfel
 de ‡ fel

120
 descîlci
 gyeszkelcál
 des ‡ (în)cîlci

121
 doină
 dojna
 Et. nec.

122
 doini
 dojnál
 Din doină

123
 dop
 dop
 cf. săs. dop

124
 drac
 dráku
 lat. draco (“şarpe, balaur”)

125
 drîngălău
 drungáló
 Et. nec.

126
 drum bun
 drum bun
 Et. nec.

127
duducă, duduie
 duduka, duduja
 cf. tc. dudu

128
 dulceaţă
 dulcsáca
 dulce ‡ eaţă

129
 duşman
 duzsmán
 Din tc. düsman

130
 du-te dracului
 dutye drákuluj

131
 fasole
 fuszulyka
 Din ngr. fasóli

132
 fă
 fa
 Scurtat din (fa)ţă

133
 făgaş
 ogás
 Din magh. vágás

134
 f ătuţă 
 fetuca  
 Nu fig. în Dex

135
 fel de fel
 fel de fel

136
 fitil
 fitil
 Din tc. fitil

137
 fleac
 flyiác
 Et. nec.

138
 fîrtat
 fertát
 Din * frătatfrate ‡ suf. at, după
sl. probratim Ť bratu ˆ “frate”)

139
 fluier
1-furulya, 2-flujera
 cf. alb. floere

140
 fluiera
 flujerál
 Din fluier

141
 fluştura
 flostura
 Et. nec.

142
 foc viu
 fogzsiu

143
 fotă
 fota
 Din tc. fota

144
 fuior
 fujor
 Et. nec.

145
 futu-i….!
 futos
 Nu fig. în Dex

146
 gaie
 gája
 Et. nec.

147
 gardină
 gárgyina
 cf. germ. bargel

148
 garf
 garf
 Et. nec.

149
 gaura
1-gaura, 2-gábora
 lat. cavula cavus)

150
 ghici
 gicsál
 Et. nec.

151
 gireadă
 zsiráda
 Et. nec.

152
 giugiuli (a se)
 zsózsolódik
 Et. nec.

153
 glie
 glija
 Et. nec.

154
 gogonele
 gognér
 Et. nec.

155
 gologan
 gologány
 Et. nec.

156
 góştină
 gostina
 Et. nec.

157
 grui
 guruj
 Et. nec.

158
 guşă
 gusa
 lat. geusial

159
 horă
 hóra
 Din bg. horo

160
 leuştean
 lestyán
 Et. nec.

161
 liliac
 liliák
 Din tc. leylac

162
 limba boului
 limbabou

163
 limbariţă
 limbárica
 limbă ‡ ariţă

164
 lindic
 lingyik
 Nu fiurează în Dex

165
 livadă
 liváda
 Din bg. livada, ucr. levada

166
 lobodă
 loboda
 Din sl. loboda

167
 marfă
 márfa
 Din magh. marha (“vită“)

168
 matahală
 matahála
 Et. nec.

169
 măceş
 macsiás
 Et. nec.

170
 măcriş
 makris
 Et. nec.

171
 mălai
 1-málé, 2-maláj
 Et. nec.

172
 mămăligă
 mamaliga
 Et. nec.

173
 mătăhuie
 metyeheuj
 cf. magh. mátaha (Et. nec.)

174
 mătău(n)z
 meteunz
 Et. nec

175
 mierţă
 mjercika
 Din magh. mérce

176
 moină
 mojna
 cf. moale

177
 mormăi
 mormojál
 mor ‡ m(or) ‡ ăi

178
motan
 motány
 Et. nec.

179
 moţ
 móc
 Et. nec.

180
 mujdei
 muzsgyé
 must ‡ de ‡ ai (usturoi)

181
 mumă-ti
 mumatyi

182
 muntean
 muntyán
 munte ‡ sufix -ean

183
 muşeţel
 musacél
 muşat  (reg. “frumos”. Et. nec.) ‡
sufix -el

184
 neam
 nyám
 Din magh. nem

185
 netezi
 nyetyezál
 Din neted

186
 noapte bună
 naptye bune

187
 nu-i
 nuj

188
 ochiu boului
 ot’u bojului

189
 papă lapte
 papaláptye

190
 păcălici
 pekelics
 Et. nec.

191
 pălărie
 palaria
 Et. nec.

192
 păstaie
 paszté
 cf. alb. pistaë

193
 păşune
 pasum
 lat. pastio, -onis

194
 perciun
 percso
 Din tc. perciún

195
 perie
 perije
 Et. nec.

196
 periniţă
 perinica
 pernă ‡ sufix -iţă

197
 pe sărita
 pe szeritya

198
 pescar (2 sil.)
peszkárjuk (3 sil)
 lat. piscarius (4 silabe)

199
 petic
 petyek
 lat. pittacium

200
 piepten
 tyeptin
 lat. pecten

201
 pipirig
 1-pipirig
2-pipiriga
 Et. nec.

202
 pisică
 piszika
 pis ‡ sufix -ică

203
 pită
 pita
 Din bg. pita

204
 pitic
 pittics
 cf. sl. pitiku

205
 piuă
 tyiva
 lat. pilla

206
 pînă-i lume
 pinej lume

207
 pîrghie
 purgya
 Et. nec.

208
 pîrjoli
 pirzsolálodik
 Din magh. pörzsölin (în dicţionar – pörzsöl)

209
 plai
 pláj
 Et. nec.

210
 plop
 plop
 lat. * ploppus ‚ ˆ pop(u)lusî

211
 plută
 pluta
 Din bg. pluta (nu fig. în dicţionar)

212
 pociumb
 pocsumb
 Et. nec.

213
 pojar
 pozsár
 Din sl. pozaru

214
 pojghiţă
 pozsicsa
 Et. nec.

215
 pomană
 pomána
 Din sl. pomenu (nu fig. în bg., scr.,
pol., ceh., slovenă, rusă, slovacă)

216
 potroacă
 potraka
 Din rus. potroh, magh. patrah

217
 poznă
 pozna
 Et. nec.

218
 prăjină
 parazsina
 Et. nec.

219
 prepeleac
 perpelág
 Et. nec.

220
 priculici
 prikulics
 Et. nec.

221
 proaspăt
 praszpat
 Din gr. prósfatos (cuvînt izolat)

222
 prunc
 1– poronty
 2– prunkuj
3– pruncs
 Et. nec

223
 puhoi
 puháj
 Din sl. povoni (nu fig. în bg., scr.,  slovacă, pol., rusă)

224
 puică
 pujka
 pui ‡ sufix -ca

225
 puicuţă
 pujkuca
 puică ‡ sufix –uţă

226
 puiul-mamei
 puju-mámi

227
 pulă
 pula
 Nu fig. în Dex

228
 pungă
 punga
 Et. nec.

229
 puroi
 puroj
 lat. puronium

230
 putină
 putina
 lat.* putina

231
 puţă
 puca
 Nu fig. în Dex

232
 puţin
 pucinkó
 Et. nec.

233
 puţoi
 pucoj
 Nu fig. în Dex

234
 rachiu
 rakija
 Din tc. rakija

235
 rangă
 ránga
 Et. nec.

236
 rapăn
 rápeny
 Et. nec.

237
 răbda
 rebdál
 Et. nec.

238
 rămăşiţă
 ramasica
 rămas ‡ sufix -iţa

239
 răsfug
 reszfug
 Et. nec.

240
 ridiche
 ridike
 lat. radicula

241
 roabă
 raba
 Et. nec.

242
 sărac
 szerac
 Din bg., scr. sirak

243
 sărăcie
 szerecsia
 sărac ‡ sufix –ie

244
 sărăcuţ
 szérékuc
 sărac ‡ sufix –

245
 scăpa
 szkepál
 lat.* excappare

246
 scăpăra
 szkeperál
 Et. nec.

247
 scărmăna, (a se)
 kermenálódik
 Et. nec.

248
 scrînciob
 krincsob
 Et. nec.

249
 scutura
 szkuturál
 lat.* excutulare

250
 semeţ
 szeméc
 cf. sl. sümeti (Nu figurează în bg.,
pol., rusă, slovacă, scr.)

251
 sfinţia ta
 szfinciát

252
 sfîrîi

1-szfirag, 2-szfireál

 sfîr (onomatopee) ‡  sufix -îi

253
 sfîrlează
 szfirla
 sfîrlă (et. nec.) ‡ sufix  –ează

254
 sfoară
 szfora
 Probabil din ngr. sfóra (care nu
figurează în dicţionare)

255
 sforăi
 szforojál
 sfor (onomatopee) ‡ sufix -ăi

256
 sîcîi
 szikityél
 sîc (cf. tc. sik ˆ des, frecvent) ‡  sufix  –îi

257
 sînziene
 szinzijenya
 lat. sanctus dies Johannius

258
 sterp
 szterp
 Et. nec.

259
 straiţă
 sztráica
 cf. alb. strjce

260
 striga
 sztrigál
 lat.* strigare (??) (Ť strix, -gis ˆ bufniţă) – după părerea noastră, e o
etimologie “populară“, după ureche.

          În tabelul de mai sus, cumulat şi cu primele 3 tabele, ne-am limitat la circa 12 % din lexicul de origine română al graiurilor maghiare, conform listelor de corespondenţe din cartea profesorului Ferenc Bakos. Din această carte, rezultă numărul mare de românisme prezente în maghiară, fapt  pe care  nici un lingvist român nu l-a observat şi menţionat pînă acum.
Mai mult, nici una din lucrările anterioare ale lingviştilor maghiari (Gyarmathi, 1816, Edelspácher, 1877, Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.) nu este cunoscută la I.L.B., iar acestea nu se găsesc menţionate în lucrările lingviştilor români.
Să se fi socotit lingviştii români atît de sus încît să nu se simtă obligaţi să ia în seamă lucrările lingviştilor maghiari privitor la limba română, cu toate că era vorba de un efort, condus cu interes şi competenţă, de aproape două veacuri ?
Studiile noastre confirmă constatările prof. Bakos şi ale altor eminenţi specialişti maghiari, privitor la acest subiect. Dimpotrivă, nu am putut găsi nici un argument care să susţină fanteziile (eufemistic vorbind) etimologice ale Institutului de lingvistică din Bucureşti. În termeni reali, nici o etimologie stabilită în Dex nu poate fi acceptată, astfel că totalitatea lexicului limbii române apare ca avînd origine necunoscută, ceea ce era de aşteptat, originea neputînd avea sursa decît în ea însăşi, nicidecum în afara ei.
Cum s-ar putea ca sîmbra (265) să provină din cimbora, cînd ea reprezintă o practică multimilenară în Spaţiul Carpatic, o relaţie economică între proprietarii de oi şi un baci ajutat de cîţiva ciobani ? De acea, specialiştii maghiari, negăsind această practică la unguri, anterior stabilirii lor în Spaţiul Carpatic, arată că nu poate proveni decît de la români. Popor de stepă, înainte de stabilirea în Spaţiul Carpatic, ungurii nu aveau unde şi cum să cunoască “suitul (văratul) oilor la munte”, de care este  legată implicit sîmbra oilor.
Cu părere de rău, arătăm că etimologiile din Dex ale cuvintelor limbii române stau fie sub semnul neştiinţei, fie sub acela al machiavelismului.
Pentru ilustrarea ignoranţei “etimologilor”  Dex, iată un exemplu: pentru cuvîntul brumar se scrie: Din fr. brumaire, a doua lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806). Aceasta nu dovedeşte decît neştiinţa redactorilor  Dex, căci brumareste numele lunii noiembrie în calendarul popular românesc.
Nu ştim cum şi-au imaginat  alcătuitorii Dex că a ajuns să se răspîndească la ţăranii români numele lunii noiembrie din calendarul republican francez.
+tim, însă, că numirile populare ale lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de revoluţia franceză, iar, pentru brumar, eminenţii lingvişti aveau la dispoziţie mai multe surse anterioare “calendarului republican francez”, mai ales acum 200 de ani, când nici o formă de mass-media nu circula în satele româneşti. Admiţând că ar fi existat presă sătească, cine s-o citească, ţăranii români, ca şi cei francezi, ca şi cei europeni, în general,fiind, în epocă, analfabeţi.
Brumar, ca nume al lunii noiembrie la români, se găseşte în Anonimus caransebiensis datat în jur de 1700, iar, în Documente moldoveneşti înainte de +tefan cel Mare, vol. II, p. 76 (Mihai Costăchescu), într-un document din 11 februarie 1447, precedînd “calendarul republican francez”cu numai 345 ani. De asemenea, sursa figurează şi în Documenta  Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384 -1448), pe care doctorii în lingvistică (doctus ˆ ştiutor) ar fi trebuit, probabil, să le cunoască.
Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda sîntei Vineri, culeasă de popa Grigore din Măhaci în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed. Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi alături de numele popular al altei luni – “a lui cuptor” (iulie). Nu avea poporul din spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor, ci le folosea numai pe cele populare româneşti  : mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar sau frunzar; cireşar sau cireşel; cuptor gustar sau măselar sau secerar; răpciune; brumărel; brumar sau brumarul mare sau  promorar;  vinar sau vinicerandrea sau indrea sau undreagerar sau cărindar; şi faur sau făurar  pentru februarie, ca ultimă lună a anului.
Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii române vechi (G. Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a Dex, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse în textele menţionate şi, probabil, şi în altele. Calendarele bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare româneşti ale lunilor.
Desigur, e mai simplu să reproduci după Larousse, decît să-ţi baţi capul să investighezi. Da, dar nici alcătuitorul sau “etimologul” nu se mai pot numi “doctus”, nici făcătura lor ştiinţifică !
Acesta este un patent după care s-au fabricat etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu foarte numeroase exemple, însă nu acesta este rostul rîndurilor de faţă.
Al doilea mod de confecţionat etimologii este machiavelismul, să nu-i spunem altfel.
Să ilustrăm cu cîteva astfel de producte, chiar din exemplele ilustrative de mai sus, din cartea lui F. Bakos:
Pentru pomană, Dex indică originea în slavul pomenu, dar, în rusă, polonă, slovacă, slovenă, sîrbo-croată şi bulgară, cuvîntul nu figurează.
La fel, pentru puhoi, Dex spune că ar proveni din sl. povoni, care, însă, nu figurează în rusă, polonă, slovacă, sîrbo-croată şi bulgară. Este de pus întrebarea: în care slavă ?
Pentru a birui, a bizui, şi a bântui, Dex invocă originea în maghiarele (în ordine) birni, bizni şi bántani, care, în dicţionarele maghiare nu figurează.
Aceste exemple trebuie înţelese numai ca ilustrări ale unui mod de a confecţiona, fără acoperire, origini pentru unele cuvinte româneşti. In realitate procedeul este destul de frecvent.
Cu toate că s-au folosit astfel de procedee neonorabile în ştiinţă, aproape un sfert din eşantionul de mai sus rămâne fără etimologie cunoscută. Iar această situaţie ciudată nu deranjează ştiinţa corifeilor în lingvistică.
Pe lângă contingentul de neştiinţă declarată de către I.L.B., în listă mai găsim: circa 8 % etimologii reciproce (română / maghiară,  maghiară / română) după regula balansoarului şi unele etimologii absurde, dogmatice:
(58) a (se) apăra – dat din lat. apparare care înseamnă a pregăti, a dispune, nu a apăra.
            (88) bătătură – dat din lat. battitura ˆ lovitură de ciocan.
            Cuvîntul român înseamnă: (1) teren bătătorit (în faţa casei), p. ext. (pop) ogradă, curte (la ţară);  (2) îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor (intră în expresii); (3) băteală.
Sensul (1) îl găsim în Civilizaţia Cucuteni, cu circa trei milenii înainte de fundarea legendară a Romei. Nici unul din sensurile din română nu există în latină, fiind vorba de o simplă similitudine formală, auditivă.
(103) cârpă nu ar putea veni din bulgară decît dacă s-ar face dovada că bulgara ar avea un astfel de cuvînt şi că l-a împrumutat şi în: latină, franceză, engleză, valonă etc., ceea ce nu-i posibil, astfel că etimologia din Dex nu-i decît fructul fie al neştiinţei, fie al machiavelismului, cum am arătat, de fapt un simplu urechism.
În bulgară există kappa, dar care înseamnă stâncă ! A se vedea: Carpaţi, carpi, Karpathos (gr. veche) etc., atestate în centrul Europei cu multe veacuri înainte de efemera prezenţă a bulgarilor în Europa.
Pentru prezenţa lui cârpă (lat. carpia) în graiurile occidentale, v. Littré, 1873, vol. I, p. 568.
(123) dop se găseşte, cu acelaşi sens, şi în olandeză, singurul popor european care mai poartă numele de Daci (Dutch, Duchman, olandez).
(129) duşman nu poate proveni din turcă pentru că e cuvînt persan, nu turc, şi figurează şi în elină. Puteau turcii – ale căror prime menţiuni istorice mai certe, semnalând prezenţa străbunilor acestei naţiuni  în Asia Centrală (Munţii Altai), datează din sec. VI e.n. (Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, 1981, p. 10) – să împrumute cuvinte lexicului elinei clasice, dispărută cu mult înainte ca numele turcilor să fie menţionat măcar ?
(153) glie – dat în Dex cu etimologie necunoscută – este pământul, ca zeitate în religia vedică (Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, 1983, p. 149), adică este cuvînt românesc străvechi (mileniul III î.e.n.), cu etimologie clară, cunoscută.
(167) marfă, pentru care Dex  invocă provenienţa din maghiarul marha ˆ vită, o presupunere pe care etimologii maghiari n-o acceptă. Ei arată că marfă apare pentru prima dată în maghiară la 1873 şi provine din română. Normal, marha este alt cuvînt.
Cuvîntul apare şi în engleza veche (mearh ˆ cal, mare ˆ iapă), în germană (măhre ˆ iapă), dar marhă (cu variantele marhă şi mara) apare şi în română şi este considerat de origine celto-germanică, nu maghiară, cum consideră Dex.
În cele de mai sus, am ilustrat, numai cu cîteva exemple, cît de departe de realitate sînt etimologiile din Dex.
După foarte succinta prezentare de mai sus, îi pare cititorului această lucrare atît de puţin interesantă încît să nu merite atenţia specialiştilor români ?
Ne-am întrebat de mai multe ori de ce o lucrare excepţională, care aduce un substanţial complement de cunoaştere, argumentat ştiinţific, hotărîtor cu privire la virtuţile limbii române şi la raporturile dintre română şi maghiară, n-a fost tradusă în româneşte, mai ales atunci când se putea publica fără dificultăţi financiare ?
Mai mult, de ce n-a fost primită cu entuziasm, de ce n-a fost recenzată niciodată în puzderia de reviste de lingvistică şi filologie, care dospesc de munţi de prostie  lingvistică (v. Alex. Philippide) ?
De ce nu s-a bucurat măcar de atenţie din partea diriguitorilor lingvisticii româneşti, mai ales că lucrările de lingvistică ale acestora lasă impresia că ar fi un fel de cantitate neglijabilă (Helmuth Frisch, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 1995, p. 24).
Noi înşine am parcurs practic tot ce s-a scris mai de Doamne-ajută în ultimul veac în lingvistica românească şi n-am găsit, o spunem cu părere de rău, aproape nimic relevant: aceleaşi păreri ale învăţaţilor apuseni, formulate cu aceleaşi sau cu alte cuvinte, când e vorba de aspecte generale ale lingvisticii şi aceeaşi batere de apă în piu,ă fără să se aducă ceva nou, privitor la lingvistica românească.
Când un academician, profesor universitar, îşi începe cartea cu un citat de o pagină: I. V. Stalin a arătat că structura gramaticală a limbii se schimbă şi mai încet decît fondul principal de cuvinte… Structura gramaticală a limbii şi fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esenţa specificului ei… Sute de ani asimilatorii  turci au încercat să oprească, să distrugă şi să nimicească limbile popoarelor balcanice… (Cu privire la marxism în lingvistică, Pravda din 20 iunie 1950) – Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale, Bucureşti, 1950, p. 17.
sau
În genialele sale lucrări privitoare la lingvistică…, I. V. Stalin a acordat o deosebită atenţie problemelor vocabularului. Cu această ocazie, el a ridicat pentru prima oară şi a pus în faţa lingviştilor, chestiunea fondului principal lexical, chestiune de importanţă covîrşitoare pentru studiile de limbă. Descxoperirea de către I. V. Stalin a fondului principal lexical (de care s-a ocupat, la noi, Mitropolitul Simion +tefan în Predoslovia Noului Testament de la Bălgrad, 1648, iar Eftimie Mugur, cu peste 50 ani înainte de Limba în circulaţiune, 1887, a lui Hasdeu, numeşte fondul principal de cuvinte verba primae necesitatis cu circa 120 ani înainte de I. V. Stalin – N. ns.) este menită să transforme radical felul nostru de a privi vocabularul… Lucrarea de faţă este o încercare de a aplica teoria stalinistă la studiul limbii române (Al Graur, Încercare asupra fondului lexical al limbii române, 1954 (la un an după moartea lui Stalin), p. 5.
Cu astfel de lucrări nu se impresionează lingvistica europeană şi nici nu se poate înlătura sentimentul de cantitate neglijabilă.
O altă categorie de se referă la structura limbii române. S-au jucat de-a
statistica mulţi: I. Hinculov (1840), A. Cihac (1871, 1879), S. Puşcariu, D. Macrea,
V. Arvinte, M. Seche, C. Maneca, Gh. Bolocan, V. +uteu, Al. Graur, C. Dimitriu, M. Dinu ş.a.
În toate lucrările de acest fel, s-a pus continuu carul înaintea boilor, iar rezultatele se văd: vieţi consumate, păduri distruse pentru spor de cunoaştere zero.
L-au ignorat pe Sulzer, i-au ignorat pe toţi cercetătorii maghiari de după Edelspacher (v. mai înainte), n-au vrut să ştie şi să vadă nimic, dincolo de poveştile absurde ale lui Cihac.
S-a ajuns la cele mai rotunde inepţii: limba română ar conţine, printre altele, 965 cuvinte turceşti (16,73 %), 589 ungureşti (10,21 %) şi 50 albaneze (0,86 %) (S. Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice, 1920)
Dacă s-ar fi folosit un strop din , la asemenea afirmaţii pe ce bază s-ar fi invocat năstruşnica teorie a lui Rösler; la de 12 ori mai multe ungurisme decît albanisme? Consecvent cu el însuşi, Rösler nu putea să-i aducă pe români decît din Panonia şi din Ardeal.
Dar această discordanţă n-o observă nici unul din , cum se numesc pompos cei care s-au ocupat de imaginară a vocabularului românesc, dar care n-au depăşit nicicând ştiinţa adunării pînă la 50.000, fără elementara pricepere raţională.
În loc să tot numeri prostiile altuia, nu era mai normal să încerci să dovedeşti că un cuvînt – două ale limbii române provin(e) din turcă, ungară, bulgară, albaneză etc.? Pentru că, pînă astăzi, nu s-a făcut, dincolo de declaraţii, niciodată o DOVADĂ (!!) a prezenţei unui cuvînt de provenienţă străină, cel puţin în lexicul fundamental al limbii române.
Aşa, numârănd declaraţiile arbitrare ale unor opere de imaginaţie, lingvistici n-au făcut, vorba lui Petre Ţuţea, decît aflare-n treabă ca metodă de lucru.
Aceasta fiind atmosfera <ştiinţifică> în lingvistică, aproape că n-ar trebui să ne mire somnolenţa cu care lingvistica românească a primit opera fundamentală, serioasă, de mare ţinută, a eminentului profesor budapestan Ferenc Bakos.
            Chiar dacă s-au împiedicat de ea – căci a fost trimisă de autor atât la Institutul de lingvistică din Bucureşti cât şi la Biblioteca Academiei – s-au înspămîntat şi au pus-o repede la dospit.
Cum să publici aşa-ceva în România unde lingviştii erau rămaşi la Cihac, cu 110 ani în urmă, atîta vreme cît cei care deciseseră această situaţie sau, cel mult, avansaseră pînă la genialul lingvist I. V. Stalin, corifeii lingvisticii româneşti, erau în viaţă?
Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată  de el adevărului descoperit de altul (amara frază a lui Rousseau).
Chiar şi în ştiinţele cele mai perfecte mai întîlnim încă unele doctrine menţinute numai din motive de autoritate – ap. Ramon Y Cajal, Drumul spre ştiinţă, p. 32.
Astfel că, din motive de autoritate, dar fără acoperire, opera lui F. Bakos a fost scoasă din circuit şi traducerea ei interzisă. Cum am arătat, o astfel de operă monumentală nu s-a bucurat de nici o recenzie în vreo revistă de lingvistică.
            Opus igne, auctor patibulo dignus parcă voiau să realizeze Iorgu Iordan, Alex. Graur şi Alex. Rosetti, ale  căror păreri erau dovedite ca eronate, ca false, de către demersul riguros ştiinţific al eminentului Ferenc Bakos.
Pentru că nu aveau la îndemână şi autoritatea de a da focului opera, au recurs la conspiraţia tăcerii: nimeni din tagma lingvistică nu trebuia să se ocupe sau să scrie despre această operă magnifică.
+i aşa, dogma privind sute de ungurisme în limba română, fără vreo acoperire ştiinţifică, şi-a continuat cariera .
O recenzie a apărut totuşi, nu într-o revistă de lingvistică, ci în <Veac nou> nr. 3/1983 şi s-a datorat doamnei ( din afara I. L. B.) Rodica Bogza-Irimie.
Astfel, o şi-a salvat, temporar, aureola de care se bucura pe nedrept în mediile politice şi <ştiinţifice> autohtone, torpilând o operă din cele care apar o dată într-un veac, purtătoare a unor noutăţi ştiinţifice de importanţă excepţională, lucrare la care eruditul prof. dr. F. Bakos a lucrat 10 – 15 ani.
Este de neînţeles de ce n-au folosit măcar lucrarea lui Géza Blédy (1908-1962) Influenţa limbii române asupra limbii maghiare recenzată şi de specialişti maghiari, dar şi de acad. Emil Petrovici (1942), la care se referă şi profesorul clujean I. I. Rusu – v. Muzeul Brukenthal. Studii şi comunicări, vol. 13, Sibiu, 1967, p. 248 -260.
În această lucrare, I. I. Rusu prezintă şi opiniile unor lingvişti maghiari referitor la cartea lui G. Blédy, printre care a lui Gy. Marton (la p. 245) care, în 1943, face cărţii lui Blédy o critică incisivă, dură, duşmănoasă, cu concluzia: .
Gyula Marton a avut astfel de accente dure datorită faptului că crescuse în ideea imaginară a unei pretinse superiorităţi culturale maghiare, la şocul constatării unei influenţe a limbii române asupra graiului maghiar, deşi, la G. Blédy, era vorba de identificarea numai a cca. 600 cuvinte româneşti în maghiară , foarte departe de realitate, de care ne vom apropia cu opera lui F. Bakos, în care figurează de aproape patru ori mai multe cuvinte româneşti în maghiară faţă cu nici un cuvînt maghiar în româna standard (Sulzer).
Totuşi e mai de înţeles tulburarea psihologică a lui Gy. Marton decît manifestarea de orgoliu fără acoperire, de obtuzitate, a lui Iorgu Iordan, 40 de ani mai târziu.
Oare nu tot el făcuse, imediat după război, afirmaţia ineptă că graiul din Moldova este un dialect ucrainean, iar cel din Muntenia ar fi medio-bulgara ?
Ca să faci astfel de afirmaţii privitor la limba primordială trebuie să fii dotat din naştere cu un rudimentarism superîngroşat sau să te afli în stadiul de zahariseală avansată.
Iorgu Iordan s-a dus, dar interdicţia sa de tip medieval a rămas şi poate produce în continuare rătăciri ca cele pe care le-am menţionat în prezenta semnalare.
De aceea, este cazul ca Ministerul Culturii să subvenţioneze traducerea acestei cărţi fără egal în lingvistica europeană.

Gabriel Gheorghe

P. S. Pentru că teoria lui Sulzer, cunoscută ca a lui Rösler, invocă lipsa de cuvinte germane în limba română pentru a decreta absenţa românilor din Carpaţi în timpul goţilor – ceea ce nu reprezintă decît probe înduioşătoare de ignoranţă polivalentă – vom arăta că, în lexicul ţărănesc al limbii române, nu există nici un cuvînt de provenienţă străină, pentru simplul, dar binecuvîntatul motiv că, în lexicul primordal, nu există şi nu pot exista influenţe străine, ceea ce nu putea fi înţeles de către sistemul de gândire al unor Sulzer, Rösler etc.
Se-nţelege că nu putem intra aici în detalii asupra elor de mai sus.
Totuşi, pe parcursul timpului, o serie de cercetători români au încercat imposibilul ca să facă de ruşine teoria lui Sulzer, recurgînd la inventarea sau potrivirea unor cuvinte ale limbii române, pe care le-au declarat germane.
Un astfel de caz l-am găsit recent în N. R. R., nr. 3-4 / 1997, p. 198, unde se spune că străvechiul cuvînt românesc moldă ( ˆ Molde)
care ar însemna mocirlos.             Nu ştim unde a găsit autorul acest sens pentru Molde şi nu considerăm că-i de vreun folos să aflăm, oricum el nu are nici o legătură cu sensurile cuvîntului românesc.
Cuvîntul trebuie pus în legătură cu vorba populară mol/an ˆ vin, cu Mol/dova ˆ ţara viilor, a vinului, cu numeroase toponime de tip Moldă, Moldova, după regula lmbii române de a forma familii de cuvinte

Sursa:  http://www.gandirea.ro/maghiara.phph

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

21 comments

  1. Trebuie de facut ceva. Nu vedeti ca autorii DEX-ului raman surzi la toate argumentele stiintifice? De ce? Pentru ca ei sunt platiti sa nu faca cercetare. Cum indrazneste unul mai tanar sa cerceteze, este ,,plecat” din institutia academica. Este declarat ,,nespecialist”. Adica nu se pricepe la rasfoirea dictionarelor din vecini. Trebuie de facut ceva concret. Lingvisti seriosi din toate unghiurile Daciei, uniti-va spre a face alt DEX!

  2. Boii ăştia de azi nu sunt capabili să adauge decât născociri, dacă spun răspicat că limba noastră e a Dacilor, împănată cu ceva neologisme şi câte ceva preluat din alte limbi, latină, legat de urbanitate şi administraţie, mai stă în picioare scrânteala romanizării?

    N-are rost să-ţi faci sânge rău, am zis că-i miruim, o să-i miruim.

  3. In ,,Dictionarul Etimologic al Limbii Romane pe baza cercetarilor de indo-europenistica”, la paginile 569-570 gasiti un articol judicios, in care Mihai Vinereanu arata ca NEAMUL traco-dacic provine din radicalul proto-indo-european NEM, care a avut mai multe sensuri, intre care ,,a locui”, apoi ,,a conduce, a domina”.Iar cuvantul maghiar este luat din romana.
    Orice aberatie spusa de romanizatori trebuie transfromata in prilej de a ne cunoaste mai bine limba si stramosii.

  4. Vai de mama lor de lingvisti, cu Dexul lor cu tot, daca au ajuns sa le dea lectii ungurii! Duceti-va, bai, la culcare, inchideti pravalia!

  5. Stiu ambele limbi,dar in ungureste “nem”,inseamna “nu”,nicidecum ‘neam”. Nu am recunoscut nici un cuvant care sa sa se spuna in ungureste asa cum scrie mai sus.Nu stiu cine a scris acest articol,dar se vrea unul mincinos.Ex.rangă nu se spune pe ungureste ránga,baros nu-i báros etc. Tot articolul are un grosolan iz nationalist,care nu stiu ce vrea sa demonstreze,dar e rusinos ca se ajunge aici.

  6. AM VAZUT UN DOCUMENTAR UNDE ERA EXPLICATA ORIGINEA LIMBII SANSCRITE CE MI-A ATRAS ATENTIA A FOST CUVANTUL “OM” ACELAS CUVANT FOLOSIT IN LIMBA ROMANA IAR ZEUL PRICIPAL ERA ZAMOLXE CA SI LA DACI

  7. Excelenta prezentare.In primul rand ar trebui sa se traduca in romana si sa se publice cartea eminentului profesor F. Bakos. In al doilea rand, lingvistii romani sa aiba curajul sa discute si sa promoveze afirmatiile prof. F. Bakos bazate pe cercetarile sale timp de 15 ani. Gasesc ca prof. Bakos a fost un cercetator adevarat, onest, care nu a dorit altceva decat sa scoata la lumina adevaruri lexicale romano-maghiare vechi de secole. Lingvistii romani sa le faca publice in intelesul ca a fost normal ca in decursul istoriei milenare, limba unui popor mare si stabil sa influenteze limba altui popor vecin, in contextul multiplelor lor interferente

  8. Dragilor, articolul e o hărmălaie compusă din adevăruri, din cuvinte indo-europene care sunt comune tuturor europeni deci și dacilor chiar dacă nu le știm limba și din multe fantezii. E articol de ziar nu de știință. În primul rând nu cadrează tonul vindicativ, “trădare națională” cu o activitate științifică. Pe autor îl ia valul și asta decredibilizată. Exemplu: “pomană nu există in dicționarele slave”, cum naiba,verbul paminati înseamnă a aminti, așa zice și preotul, “se împart darurile acestea sprea amintirea (pomenirea) morților. Păcat.

  9. A urma cercetarea, pe linia lingvistica, cu scopul de a demonstra ceva e o prostie, datorita marelui numar de regionalisme si arhaisme, unele retrase din limba, dar mai ales datorita jocului imprevizibil al limbii, asta nu intelege Vinereanu. E o aventura, dincolo de evidenta ca limba noastra nu se trage din nicio alta limba. Aventura asta nu are ce sa caute in probatoriul care desfiinteaza romanizarea, am mai spus. Majoritatea lingvistilor sunt clovni care isi dau importanta pentru cine are timp sa-i creada, am obosit sa le gasesc brese in asa-zisele teorii.

  10. Istoria umanitatii e plina de aiureli scrobite de minti care n-au ce face, proaspete si odihnite, ba chiar gadila orgoliul. Apoi se afla altceva si tot asa. Punct si de la capat. Anticii stiau bine ca Universul nu e ca o clatita iar Pamantul nu e in niciun centru, doar avusesera atingeri cu alte civilizatii, pe vremea aceea erau relativ dese aceste contacte, doar astia i-au ajutat sa-si ridice constructiile levitand ce era colosal din piatra.

    Ca sa aveti habar cine va sunt principalii adversari si fanatici ai romanizarii. E vorba de s unitii mai catolici decat papa grupati in asa-zisa scoala de la Cluj, razgaiati de maica raisa. Cand o sa am timp, ma apus sa-i vanez si le trec pieile pe inventar. Din simpatie am sa v-o trimit pe-a lui gojo, marele vostru pretin membru corespondent al academiei

  11. La cuvantul catrinta, apare o greseala: se vorbeste de un grup de magi si mucenite dintr-un mozaic din sec. VI, apoi se spune ca nu putea deci sa vina cuv. catrinta de la unguri care apar in Europa de abia in sec IV.
    De abia in sec. IX poate!

  12. Hai, lasati vrajeala, ca la asta sunteti buni. V-ati croit drumul numai prin minciuna si telenovele de 2 parale. Inapoi in mongolia!

  13. Karlovy Vary,

    Ca să fie clar: vary aici înseamnă fierbători, pt. căacolo sunt izvoare termale, bulbucea, clocotea apa și ies aburi.
    În rest e clar că trebuie revăzute fff multe. Până la urmă pare că noi am împrumutat tot, de la slavi , unguri.
    Mai e și moda, tot așa la mâncare, tot așa…
    Cică cei mai vechi, dar toate elementele de civilizație au origini străine, după unii. Că nu îi pălește la raționament puțin așa, de sămânță..

  14. Mai Gelula,Dl.G.Gheorghe face o discutie pe marginea cartii unui distins lingvist ungur,deci pe lingvistul ungur trebuie sa-l certi daca ceva nu este in regula.Dar eu cred ca habar n-ai de limba ta,sau esti rau intentionat,ca multi unguri fuduli si prosti.Citeste cu atentie cartea respectiva si vino pe urma la discutii…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *