Urme vlăheşti în Provence – Ciobanii vlahi din sudul Franţei

Categories ArticolePosted on

La câţiva kilometri de Nisa şi Cannes, luxoasele staţiuni de pe malul Mediteranei, în mijlocul câmpiilor de lavandă şi al distileriilor de parfum, există, cu totul neverosimil, turme de oi şi ciobani. Daţi dispăruţi, vreme îndelungată, opriţi de la păstoritul montan, astăzi, ciobanii occitani sunt iarăşi la modă, transhumanţa fiind o sărbătoare care aduce turişti. Iar în poveştile lor, atâtea câte mai sunt, nu poţi să nu recunoşti tradiţia pastorală a ciobanilor din Carpaţi, ajunşi acolo la începuturile istoriei, când, aşa cum scriu istoricii greci, tracii stăpâneau ţărmul Mediteranei. Ocazionala şi scurta întâlnire a revistei noastre cu ciobanii piemontezi ar merita conti­nuată şi aprofundată de specialişti. Nu încape nicio îndoială că Podişul Valasco vine de la “Podişul Vlah”, iar Tarluc, în afară de sărbă­toarea luminii, poate fi şi o sărbătoare a târlei de oi, coborâtă din munţi. Erezii? Se poate, dar cât de frumoase, în comparaţie cu nimic…

Cuvântul care spune povestea

Sunt cuvinte ascunse, pe lumea asta mare, care au darul de a mărturisi totul. Ele, cuvintele ascunse, cele pe care nu le poţi afla în nicio altă limbă, s-au născut pentru a fi altfel, pentru a fi mai mult decât cu­vinte. Sunt cuvinte-fiinţe. Fiinţe stinghere, unice, orgolioase, vii, vietăţi fragile, cărora le poţi îndepărta carapacea, pentru ca înlăuntrul lor să le poţi afla sufletul, neasemuirea, povestea. Tre­buie căutate cu grijă: sunt singuratice şi fe­rite, tocmai pentru că poartă toată esenţa şi po­va­ra lumii din care vin. Câtă greutate în rostirea unui cuvânt care nu mai există în nicio altă lim­bă! Şi ce istorie trebuie să poarte în miezul lui, dacă a avut îndrăzneală să se nască cu totul alt­fel! O istorie, cu siguranţă, cum nu s-a mai au­zit, o istorie care l-a făcut posibil pe el, pe cu­vânt, doar în locul acela şi nicăieri altundeva. O istorie care n-a putut să-l înfrângă, deşi peste el s-au aşezat mii de alte cuvinte şi zeci şi zeci de veacuri. Cuvântul care este altfel e eroul care su­pravieţuieşte bătăliilor, e bătrânul care nu uită, e cel care spune povestea mai departe. Tarluc. Sună simplu, sună banal, sună exact ca oricare altul dintr-o limbă străină. Căutaţi-l însă. Nu-l veţi afla decât cu mare greutate, iar toate trimi­terile, puţine, vă vor îndrepta către limba occi­tană. O limbă despre care se ştie prea puţin, o zonă vestită doar pentru nesfârşi­tele ei câmpii de lavandă, de acolo, din sudul Franţei. Un cuvânt unic, dintr-o lim­bă mică, o limbă care nu e franceza, nu e italiana, deşi, măcar geografic, există în spaţiul acestor ţări. Şi a fost nevoie de drumul nos­tru lung şi plin de peripeţii, ca să găsim un cuvânt de felul ăsta: cuvântul care naşte poveşti, poveşti care, credem din tot sufletul, merită spuse mai departe. Pen­tru că aceste poveşti adevărate la care am ajuns sunt cele care leagă fire invizibile, lungi de mii de kilo­metri, între lumi aparent indiferente. Sunt poveştile care unesc, sunt poveştile care nu trebuie uitate, tocmai acum, când nimeni nu mai pare interesat de astfel de lucruri. Mii de kilometri ca să ajungi la acest cuvânt unic, care valorează o lume, care spune o poveste, cuvântul care nu trebuie uitat: “tarluc”.

Festa del Tarluc

Pontebernardo – Urcarea la munte

Probabil că dacă n-ar fi existat sărbătoarea ce toc­mai s-a încheiat acum, la început de ianuarie, sărbă­toa­rea cu cea mai mare amploare din spaţiul occitan (15.000 de vizitatori anul acesta), nici italienii şi nici francezii n-ar fi fost preocupaţi de ce înseamnă exact “tarluc”. Aşa, pentru că sărbătoarea asta adună an de an din ce în ce mai multă lume, au dat de rosturile lui şi l-au scos la lumină. Lumină! Pentru că despre asta este vorba în “Festa del Tarluc” sau, dacă doriţi, dincolo de graniţele ce traversează Alpii, “La fête du Tarluc”. Tarluc are legătură cu munţii, cu locurile astea, cu oamenii de aici şi lumina lor de iarnă. De la “tarluc” începe o poveste despre nişte oameni care nu se aseamănă cu cei din jur, cu obiceiuri ciudate, venite din moşi strămoşi, cu o altfel de legătură cu lumea. O lume fără graniţe sau cu altfel de graniţe: cele simple, străvechi, adevărate, graniţele din cer, pământ şi apă. Ei, singuraticii Munţilor Alpi, ei, cei atât de diferiţi de ceilalţi din jur, provensalii, ei, oamenii mândri şi orgolioşi ai înălţimilor, pe care dacă-i întrebi de unde vin, spun simplu, direct, abrupt, fără ocolişuri “din munţi – munţii sunt patria noastră, suntem neam de ciobani, asta ne e familia”. Cum au ajuns aici, isto­ricii francezi sau italieni nu prea ştiu să răspundă. Pentru că n-au fost interesaţi, pentru că e o întrebare dificilă, sau, poate, pentru că nu vor să afle răspunsul. Ce este această insulă stâncoasă “de oameni altfel”, din mijlocul unor popoare preocupate, de milenii, de cu totul altceva? Şi ce este cu toate aceste obiceiuri atemporale pe care le mai afli azi, vii, de-adevăratelea, doar la ciudaţii aceia din estul european, românii? De ce nea­mul acesta, cio­banii, e întot­deauna altul decât al ţării în care se află, fie că se nu­mesc la­dini, friuli, morlaci, cara­vlahi, occitani din Pie­mont sau vlahi? De ce toa­te aceste enclave au ace­leaşi obiceiuri neschimbate de vreme, de ce atunci când se întâl­nesc, se recunosc şi îşi spun “frate”? De ce nu dau socoteală decât mun­ţilor şi turmelor lor de oi, pe care le poartă de sus în jos şi înapoi? Aproape ni­meni nu vrea să privească adevărul, să-l înţeleagă cu adevărat şi să-l mărturisească răspicat pentru totdea­una. E mai simplu aşa: vorbim despre ciobani ca des­pre un element exotic al ţării în care trăiesc, le res­pec­tăm diferenţa, le transformăm casele de lemn în mu­zee, limba într-o anecdotă, îi asimilăm cu totul, apoi le proslăvim, la trecut, povestea. Ceva exotic, numai bun pentru turism. Ce are a face că ei, occitanii, de pil­dă, vor­besc aceeaşi limbă, şi în Spania, Cata­lunia sau Italia, că sunt diferiţi de restul locui­torilor? Avem reguli, avem graniţe, iar ei au taxe de plătit. În rest, priviţi, le-au fost organizate festivaluri, le-a fost ce­lebrată dife­ren­ţa. Bienvenue en France! Benvenuti in Italia!

Doi sori în plină iarnă

Doar ciobanii din Alpi au măgari

Iată, abia ce s-a terminat “Festa del Tarluc” aici, în Alpii italieni, chiar lân­gă Podişul Valasco, zona Ponteber­nar­do. A fost o sărbătoare organizată ca la carte, zona a fost înţesată de turişti. Şi ce sărbătoare mică era acum o sută de ani, nimeni nu ştia de ea, în afara celor de aici. Tarluc. “Între lumini”. Exact aşa se traduce, ce o mai fi însemnând şi asta… Un cuvânt ciu­dat, al unor oameni ciudaţi, cu obiceiuri ciudate, din­tr-o zonă ciudată. Între lumini, da, între lumini. Pentru că aici, în zona Pontebernardo din Alpi, ceva mai jos de Va­lasco, soarele răsare de două ori în aceeaşi zi, pentru ca apoi să se ascundă cu totul în spatele vârfu­lui Ubac. O ciudăţenie, desigur. Dar aşa sunt occitanii, ciudaţi, iar pentru asta merită un festival mai mare. Da, aici, în miezul munţilor, unde de o viaţă locuiesc oamenii ăştia, care se numesc pe ei înşişi ciobani, ciobani şi atât, până şi soarele răsare altfel. De aici, şi cuvântul care e numai şi numai al lor, care vorbeşte exact des­pre asta, despre lumină şi întuneric, despre lungile zile ale iernii. Numai aici, unde oamenii încă trăiesc după legi nescrise, se putea întâmpla aşa ceva. Ca natura să-i răsplă­tească cu două răsă­rituri de soare, cu doi sori în plină iarnă. Pentru că doar acum, iarna, soarele se află suficient de aproape de munte, încât să răsară, la ora obişnuită, din stânga lui, pentru ca apoi să se ascundă în spatele vârfului Ubac şi să dispară, până la prânz, privirii oamenilor. Apoi, ca o minu­ne, apa­re, scurtă vreme, din nou. E al doilea răsărit al zilei, cel de după-amia­ză, când Valasco şi satele din jur se umplu iarăşi de lumină. Un nou răsărit şi o nouă zi în mijlocul celei ce a început. Soarele stră­punge mun­tele, dezmiardă lumea şi apoi, ferit, ca o plecă­ciu­ne, apune iarăşi, se ascunde în spatele aceluiaşi vârf Ubac. Lumea asta de aici, aflată între lumini. Tarluc. Cuvântul care nu se mai află în niciun loc şi în nicio limbă, cuvântul de la care începe ade­vărata po­veste.

Şezătoarea

Sărbătoarea Transhumanţei la Saint-Martin de Crau

Poveştile se spun iarna. Între lumini. Între un răsărit de soare şi un altul, când oamenii se strâng aproape, în case, şi îmblânzesc întunericul cu vo­cile lor şoptite. Poveştile dezmiardă încremenirea iernii, o fac să freamete, o umplu de viaţă. Rostul unei lumi străvechi, aflate între lumi şi între lu­mini. Iarna, clipa aceea albă care îi adună laolaltă pe ciobanii piemontezi şi le dezleagă tăcerea lor dură, de piatră. Acum, când drumurile s-au oprit, iar muntele s-a mutat în inimi şi în case, când în va­tră arde mocnit lemnul de fag iar oile se odih­nesc cu­minţi în staul, ciobanii încep să-şi spună călă­toria. Acum, iarna, între lumini, e timpul să asculţi, să râzi şi să te bucuri cu ceilalţi, acasă, în familie. Lu­crurile sunt toate la locul lor, caşul afumat în că­mări, fânul în căpiţe, carnea în beciurile răcoroase, satul e cu tine, copiii, femeile, bătrânii, oamenii pe care alt­min­teri nu-i vezi în lungile zile de vară, în care hălăduieşti peste munţi, în căutarea pajiştilor mă­noa­se. E timpul şezătorilor şi al cântecelor care să alun­ge întunericul. Despre asta era vorba în sărbă­toa­rea ve­che de tarluc. Doar că ea, astăzi, s-a transformat în alt­ceva. Ciobă­nitul a devenit atracţie turistică, obi­ceiu­rile de aici sunt văzute ca vestigii dintr-o altă lume. Ei, însă, cio­banii din Piemont, nu vor uita des­pre ce e vorba, vor sărbători mai departe, aşa cum ştiu, în occi­tana lor stră­veche. Numai ei înţeleg rostul celor două răsă­rituri. Numai ei puteau să găsească şi să simtă cuvân­tul care să vorbească despre asta. Oricine altci­neva ar fi spus că soarele răsare, se ascunde după munte, apare din nou şi apune, aşa cum trebuie să fie. Nimic deo­sebit, doar vârful Ubac e suficient de înalt, cât să oprească lumina o vreme. Nimic ce nu poate fi expli­cat după legile logice. Nu şi ei. Cei care ştiu cel mai bine sensul nevăzut al lumii se ghidează după el, i se supun şi îl iubesc, de mii de ani, de o viaţă. Chiar dacă acum au rămas doar o mână de oameni. Bernardo Cesano e unul dintre ei. Unul dintre ultimii ciobani adevăraţi care a rămas aici, între lumi şi între lumini, gata să dea mărturie despre tarluc, despre Valasco al lui de acasă, despre marea familie de ciobani, despre călătoria neîntreruptă de sus până jos şi înapoi, despre obiceiurile aproape uitate, despre cerul şi pământul care l-au călăuzit toată viaţa, despre cum istoria a în­cercat să-l facă să uite. Acum, de tarluc, când se spun poveştile adevărate, Bernardo Cesano îşi începe din nou călătoria. Acum, pentru totdeauna.

Bernard Cesano

Printre ultimii pastori: Bernardo Cesano

Îşi vede tătăl, pe Simon. Piemontez curajos, serios, tăcut, aşa cum au fost toţi din stirpea lui. E o vorbă despre neamul lor de ciobani, o spun chiar provensalii, oamenii din câmpia franceză, care i-au privit întot­deauna cu o mirare amestecată cu teamă pe ciobanii occitani: “un om care tace şi face” (pas bavard, mais boulot). Exact ca toţi ciobanii adevăraţi. Bărbaţi care “fac”. Aşa spunea bunicul lui, aşa spunea şi tatăl, aşa spune şi el: “fac”. “Fac muntele, fac La Routo”. La Routo. Alt cuvânt care înseamnă o lume. Cuvântul care uneşte lumile, pe cea de sus cu cea de jos, ano­tim­purile, primăvară, vară, toamnă, muntele cu marea, Italia cu Franţa.

Transhumanţă se numeşte acum, dar ei, ciobanii occitani, nu i-au spus aşa niciodată. “Nu ştiu ce-i aia transhumanţă, eu fac La Routo”. La Routo e drumul, La Routo sunt ei. “Nu eşti om dacă n-ai făcut muntele”. Dacă n-ai pornit din Valle Stura, dacă n-ai îndurat singurătatea înălţimilor, tăcerea îngheţată a strungilor Col Bas şi Colle della Madalena, frigul acela năpraznic, de la peste 2000 de metri înălţime, potecile şerpuite, abrupte, pietroase, care tot urcă şi co­boară, 4000 de metri de urcuş şi coborâş neîntre­rupt, peste roci tăioase şi iarbă pitică, cu hăuri nesfâr­şite, gata să te înghită pentru totdeauna. Drumul acesta ca singura formă de a fi, de a concepe existenţa şi ros­turile lumii, drumul acesta care îţi intră în sânge şi devine al tău, devine “tu”, singurul drum po­sibil, sin­gurătatea care se transfor­mă în acasă, apropierea de moar­te ca o uriaşă linişte, pen­tru că aşa trebuie făcut, “pentru că muntele, fiul meu, nu se cucereşte”, îi zi­cea Simon fiului său Ber­nardo, “munţii nu ne sunt vrăj­maşi, aici ne e casa, aici ne găsim pacea”. Apoi li­niş­tea stearpă a ţinutu­rilor de jos. Soarele de­zolant, în­ne­­bunitor, al câmpiei Crau, un adevărat pustiu de stepă, dar în care “o mână de iar­bă face cât un sac din Ca­margue”. Delta Ca­margue-ului, acolo unde vântul Mis­tral poate fi nemilos atunci când suflă, acolo de unde, la 13 ani, Bernardo Cesano a vă­zut pentru prima oară marea. Se făcuse timpul să facă Drumul, La Routo, la fel ca tatăl, bunicul şi străbunicii săi. “Eram un copil, nu ştiam nimic despre viaţă, ţin minte doar că mama a plâns la plecarea mea, iar tatăl mi-a strâns mâna şi mi-a spus că aşa trebuie să fie, că trebuie să devin ucenic, înainte de a fi cioban, ştiu exact ce ghete şi obiele am primit, ştiu cât de mult m-au înfiorat munţii, ce teamă mi-a fost de întuneric şi de pustiul care te copleşea când cădea noaptea, ţin minte cele trei zile de drum prin munţi şi cum am coborât în câmpia de la Arles. Apoi am plecat în Ca­margue, acolo unde se ţinea târgul nostru, al cioba­nilor, acolo am simţit mirosul mării şi am văzut-o, totul era nou pentru mine, eram un copil”. În Ca­margue, l-au angajat imediat. A fost de ajuns să fie întrebat “al cui eşti?”, iar el să răs­pundă “sunt Ber­nardo al lui Simon al lui Bernard Ce­sano”, pentru ca proprietarul de turme să spună “e de ajuns, nu trebuie să spui mai mult, eşti piemontez, îi ştiu bine pe tatăl şi pe bunicul tău”. Au bătut palma imediat, a devenit ucenic, a primit 5000 de franci. Erau bani buni pentru un puşti ca el. Avea bunda pe umăr şi biciul sub braţ. Şi-a mutat biciul pe după gât. Ăsta era semnul că de acum, Ber­nar­do al lui Simon al lui Ber­nard nu mai era un simplu copil, ci un om mare, un cio­ban care avea de lucru. S-a obişnuit repede cu munca, şi-a dat seama că o avea în sân­ge. De la mare, din Ca­margue, o luau spre Crau, apoi, încet, cu oile, către mun­te, “la iarbă nouă”, aşa cum ziceau toţi cio­banii. O vreme, lu­cru­rile au fost bune, până la război. Pro­prie­tarii de oi fran­cezi aveau nevoie de ei, de cio­banii pie­montezi din zona Va­lasco, pentru că ni­meni nu ştia mai bine ca ei să se des­curce cu turmele. “Un cioban stă în boată şi ime­diat vede oaia care nu mănâncă. Iei cuţitul, îi faci o gaură în ure­che, îi treci un fir de aţă ro­şie pe acolo, o des­cânţi, îi strângi coada cu o sfoară, iar când coada se înnegreşte, tai sfoa­ra aia şi oaia se face bine”. Era bine atunci, demult. Vre­murile s-au tot înăsprit însă, a venit şi războiul. Dacă în tre­cut bătrânii povesteau că mun­­­tele era al lor, că nobilii pro­vensali aveau nevoie de ei, de ciobani, ca să păzească tre­că­torile şi potecile care cobo­rau spre Arles sau Avig­non, acum, muntele este al statului, iar de trecut se trecea din ce în ce mai greu. Devenise o cor­voa­dă. Ta­xele, taxe peste taxe, pentru oameni şi turmele lor de oi, doar ca să treacă dintr-o ţară în alta, din Alpii Italiei în Alpii Franţei şi înapoi. “Ar tre­bui să înţelea­gă”, spuneau bătrânii, “că aici nu e nici Italia şi nici Franţa, aici sunt munţii noş­tri, aici am fost şi vom ră­mâ­ne ciobani, iar cio­banul nu are o ţară, ciobanul e mereu pe drum, La Routo e ţara lui”. Între lumi, între lumini, des­tinul lor de ciobani. Dar cine să înţeleagă asta?! Încet, au fost izgoniţi şi prigoniţi. În anii ’50, ciobanii deveni­seră un soi de contra­bandişti, găseau poteci ocolite prin care să co­boa­re în cealaltă ţară, doar ca să nu fie nevoiţi să plă­teas­că taxele acelea uriaşe. Doar ca să-şi facă munca lor de o viaţă. Tocmai ei, copiii mun­ţilor. Astăzi, pen­tru că vreme de decenii, politica a fost ne­cru­ţătoare în pri­vinţa lor, mai sunt doar o mână, cei care au supra­vie­ţuit greutăţilor şi au reu­şit să-şi cum­pere nişte pă­mânt. “A­cum, când nu mai există graniţă între ţări, nu mai coboară ni­meni din Pie­mont în Fran­ţa să se an­ga­jeze”. I-au învins, pen­tru că, de fapt, nu i-au în­ţeles ni­cio­dată. Oame­nii ăştia ciu­daţi, cu cu­vin­tele lor ciu­date, oa­menii aflaţi între lumi şi între lumini. Refu­zul sta­tului de a-i mai lăsa să ple­ce i-a îm­bolnăvit pe unii dintre ei. Mulţi au căzut la pat, des­tui au şi murit. Acum, că au ră­mas doar nişte bă­trâni şi câţiva pro­prietari care se încăpăţânează să facă lu­crurile ca odinioară, se orga­ni­zea­ză şcoli şi festi­valuri, în care să fie prea­măriţi. Contra­bandiş­tii de ieri, eroii de astăzi. Istoria a avut întotdeauna iro­niile ei.

În munte, pentru totdeauna

Simboluri identice cu cele aflate pe uneltele ciobăneşti de la noi

Doar că sărbătoarea de Tarluc despre asta este. Des­pre amintire, des­pre poveste. A­moun­­tagna. Înmun­tez. Alt cu­vânt care nu mai exis­tă în nicio limbă. Alt cuvânt care leagă lumi atât de îndepăr­tate, a noastră de a lor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Sunt le­gături mai puter­nice de­cât orice înscrisuri, pen­tru că sunt făcute din pământ, văzduh şi ape. Aceeaşi lume, cea de acolo, din Alpii italieni şi francezi, cu cea de aici, din Car­paţii noştri. Şi aceiaşi oa­meni, de fapt. Fraţi. Ciobani. Cio­bani, ca Bernardo Cesano, care plecau din Va­lasco, de acasă, primăvara devreme, ca să se întoarcă târziu, în noiembrie, la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor (Tous­saintes). Aproape 500 de kilo­metri de drum, un drum care devenea totuna cu ei. “Nicăieri n-am fost mai fericit ca în munte. Ţin minte cu câtă nerăbdare aştep­tam târgul de la Arles, de pe 3 mai, cum umblam de nebun să-mi găsesc uneltele, cum rămâ­neam cu orele ca să găsesc ta­lăngile potri­vite. O turmă tre­buie să aibă muzica ei, nu eşti cioban dacă nu ştii să asculţi muzica potrivită”. Pentru ber­beci, se alegeau talăngile mari. Pentru oi, unele mai mici. Ca­prele şi ţapii aveau clopoţei. Măgarii mer­geau în faţă cu bagajele. Apoi baciul cu biciul în mână. În spatele lor veneau caprele şi ţapii cei mai frumoşi. Pe fiecare latură, mergeau ţanţoşi câinii. Apoi urma carul cu mieii nou-născuţi, la urmă oile. 30 de kilometri de mers pe zi, înspre munte. 30 de kilo­metri de aşteptare crescândă în care, spune Ber­nardo Ce­sano, trebuia să se au­dă muzica. “Muzica era bucuria noastră, felul în care suna fiecare clopot şi talangă, cum se adunau împreună clin­chetele noastre pe drumu­rile de prin sate, cum ieşea toată lumea la poartă să ne vadă tre­când. Păi, cum să nu-ţi creas­că inima de bucurie?!” Ei erau oamenii care refăceau rosturile uitate dintre pă­mânt şi cer, ei aduceau muzi­ca până în inima lui Dumnezeu. O altfel de mu­zică, pe care nimeni nu poate să o compună, pe care, însă, numai un cioban poate să o audă. Fericirea era simplă, aşa cum trebuia să fie. Fericirea era acolo, sus, atunci când turmele, ciobanii şi câinii ajungeau, în sfârşit, “la iarbă nouă”. Iarba, esenţa vieţii de no­mad a orică­rui cioban de pe lumea asta. “Dacă barda bunicului ar fi fost făcută din iarbă, el ar fi dat-o oii s-o mă­nânce”, spune Bernardo Cesano. Fără electricitate, fără apă curentă, înconju­raţi doar de stâncile ascuţite, întovărăşiţi de aproape doar de lupi, vipere, mar­mote şi vulturi, oa­menii ăştia erau fericiţi. În stânele lor de piatră, aşezate întotdea­una în preajma unui izvor, cu securea înfiptă în vreun butuc din faţa porţii, semn că ciobanii sunt acasă, cu focul arzând molcom în vatră, cu mă­măliga în ceaun şi câr­naţii atârnaţi de grinda din tavan, ei, co­piii munţilor, ajunseseră unde tre­buiau să fie. Aceeaşi fericire simplă, aceleaşi obice­iuri şi acelaşi fel de a fi cu cel al ciobanilor de la noi. O singură familie, un sin­gur fel de a trăi şi de a înţe­lege lumea.

Bernardo Cesano a avut întotdeauna o voce aparte. Sunt mulţi oa­meni care pot depune mărturie că, atunci când binele ăsta simplu dă­dea pe afară din el, iar Ber­nardo începea să cânte, chiuiturile lui se rostogoleau la vale, din stâncă în stâncă, până ce ajun­geau în satele de la poale. “M-au auzit până jos cum cântam. Ce vreţi mai mult?” Mai mult nu există.

Le-au luat La Routo, dar au înfiinţat o şcoală, Casa Transhumanţei, la care se predau cursuri de cio­bănit. Oile sunt transportate în maşini până la păşuni, ciobanii aterizează din elicopter, direct la stâne. E o altă lume astăzi, sunt alte vremuri. Aparent, au fost învinşi. Pentru că n-au fost înţeleşi niciodată. Nişte ciudaţi de occitani, fraţii noştri, aflaţi mereu între lumi şi între lumini. Tarluc, tarluc, tarluc… Aici şi acum, povestea merge mai departe.

Matei Florian

Sursa: http://www.formula-as.ro/2015/1151/societate-37/urme-vlahesti-in-provence-ciobanii-din-sudul-frantei-18745

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

2 comments

  1. Cand am citit “TARLUC” mi-am adus aminte un cantec de la aromani despre un tanar cioban si mai ales de versul “Cutarlu shidea-nvirnat” care din cate ma pricep eu inseamna “Ţarcul(sau strunga) stătea mâhnit” (ciobanu plecase cu oile la iernat).

    Un dicţionar aroman gasiti aici:http://www.aromanii.ro/aromanii/dictionar.php

    Cantecul complet l-am gasit aici: https://halciusapera.wordpress.com/2012/02/16/cantitsi-armaneshtsa/

    165. Gioni picurar
    1. Haidi un lai gioni picurar
    Sh-ari oili tuti tu cutar
    El li veaghlj dzua sh-noapti
    Tas li mulga el nu poati
    2. Haidi gionli sh-ari, lea, un caimo
    Primuveara-I tu multu-nclo
    Candu vas yina primuveara
    S-canta gionli cu fluiara.
    3. Haidi gionli dusi, lea, la irnat
    Cutarlu shidea-nvirnat
    Candu vas yina primuveara
    S-canta gionli cu fluiara.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *