Pe malul Mării Adriatice, acolo unde astăzi se află Croaţia, au strălucit, în negura vremii, falnica Dalmaţie şi Republica Veneţiană. Şterse de pe suprafaţa pământului după năvălirile slave, odată cu ele au dispărut din evidenţa arhivelor şi morlacii, Vlahii dalmaţieni, care au lăsat, din fericire, în urma lor, amintiri şi fapte istorice înscrise în documente. Am mers în căutarea poveştii lor milenare, pentru a dovedi că istoria nu moare când vor statisticile –
Regina vlahilor
Ianuarie, 1910. Abbazia, în Imperiul Habsburgic. Azi, Opatija, în Croaţia. “Perla Adriaticii”, staţiunea favorită a multor celebrităţi din lumea politică şi culturală a Europei începutului de secol XX. Printre acestea, Regina Elisabeta a României şi Regele Carol I. Regina Elisabeta, alias Carmen Sylva, cum era cunoscută ca scriitoare, era o apariţie care nu putea fi trecută cu vederea de presa vremii. Una dintre nenumăratele sale plimbări pe malul Adriaticii, la Abbazia, a acaparat, însă, în mod cu totul şi cu totul deosebit, interesul reporterilor.
“La un moment dat, (regina) e atrasă de limba stranie a unor ţărani ce şedeau pe o bancă: cum se face, oare, că ei vorbesc limba română? I-a întrebat cine erau, iar ei, în simplitatea lor, i-au răspuns că sunt «ciribiri» din Istria, fără ca măcar pe departe să intuiască faptul că cea care le vorbea era regina unui popor puternic, a unui popor renăscut, popor de care, deşi atât de îndepărtaţi, aparţineau şi ei, fără să se fi gândit vreodată că undeva, într-o altă lume, există alţi oameni de aceeaşi rasă şi de aceeaşi limbă cu ei”.
Discuţia de la Abbazia a Reginei Elisabeta a României cu “ciribirii” a fost lungă şi animată, cu mare uimire, de ambele părţi, pentru uşurinţa cu care se înţelegeau, afirmă reporterii.
“Carmen Sylva regăsea, dincolo de Dunăre, dincolo de munţi şi de mare, aceeaşi simplitate şi prospeţime a iubiţilor săi supuşi valahi şi moldavi; de îndată ce şi-au învins neîncrederea, «ciribirii» s-au entuziasmat la gândul că întâlniseră o mare doamnă care vorbea ca ei. Nu erau, deci, singuri pe lume! Întâlnirea de la Abbazia nu a rămas fără efecte. La scurtă vreme, într-unul dintre satele româneşti din zonă, la Scrobe, în amintirea vizitei regale, oamenii au pus, deasupra sărăcăciosului lor birt, o tăblie uriaşă pe care scria: «Acest loc e parte din România Mare!»”.
Septembrie, 2014. Sunt pe malul mării, la Opatija, şi recitesc transcrierea entuziastului reportaj apărut în revista italiană “Carroccio”, din Roma, pe 19 ianuarie 1910. Simt încă asprimea ziarului original, pe care l-am consultat în arhivele de la Trieste, simt mirosul acela de autentic, pe care doar bibliotecile ţi-l mai dau azi, iar în faţa mea, pe promenada ce însoţeşte la pas ţărmul mării, se plimbă, la vremea apusului, fel şi fel de oameni, veniţi în vacanţă. Pensionari nostalgici, ce par să bată minutele cu compasul bastoanelor, tineri îndrăgostiţi, îmbătaţi de briza mării, şi copii neastâmpăraţi, alergând după pescăruşi: o lume pestriţă, precum cea pe care Regina Elisabeta o va fi contemplat şi ea, ani la rând, până să audă, într-o zi, chiar aici, pe acest litoral, departe de casă, vorba dulce a vlahilor săi de la Adriatica. O întâlnire cu adevărat istorică, despre care nu se ştie nimic în România!
Mare a fost mirarea reginei să afle că acolo, la Abbazia, la 1.000 şi mai bine de kilometri de Regat, existau oameni care vorbeau aceeaşi limbă cu românii şi care se trăgeau din acelaşi neam cu ei. Surpriza eruditei regine era cu totul de înţeles, căci lumea românească de-abia aflase, la vremea aceea, prin doi învăţaţi de excepţie, totodată şi mari patrioţi, Ioan Maiorescu şi Teodor Burada, despre vechile urme ale păstorilor vlahi, porniţi cu turmele din Carpaţi până pe malurile Mării Mediterane, în Dalmaţia şi Istria. Iar dacă ciribirii din Istria reuşiseră, ca prin minune, să-şi păstreze limba vorbită în România, marea parte a vlahilor din jurul Abbaziei, care ocupau de sute de ani munţii din preajma ţărmului Adriaticii, de la Trieste în jos, până mai departe de Opatija, la Zadar şi Split, vlahii, morlacii, morovlahii sau vlahii negri, cum erau ei numiţi încă din Evul Mediu, îşi pierduseră graiul, cotropiţi, cu totul, de slavi.
În căutarea unui popor dispărut din statistici
Carmen Sylva, regina vlahilor
Doar 22 de oameni s-au declarat morlaci, la recensământul organizat de guvernul croat în 1991. După 10 ani, la recensământul din 2001, nimeni nu avea să-şi mai amintească de originile sale morlace, după cum rezultă din statisticile oficiale ale autorităţilor de la Zagreb. Cel mai mândru şi mai nesupus popor de pe coasta dalmată a Mediteranei, un popor numeros, prezent în zonă încă din primele secole de după Hristos, a dispărut cu totul din statisticile oficiale croate! Un fapt care ne-a “întărâtat” şi mai mult, făcându-ne să ne întoarcem la “locul crimei”, pe insulele dalmate, aflate azi în Croaţia. Ne-a dat încredere, poate, şi călătoria făcută anul trecut prin Polonia, Cehia şi Slovacia, unde am găsit vlahi în carne şi oase, ciobani din tată în fiu, care îşi aminteau, ba chiar se mândreau, că sunt urmaşii păstorilor din Munţii Carpaţi, ajunşi acolo, într-o lungă călătorie de sute de ani, tot pe sus, pe creste, în căutare de păşuni pentru turmele lor. Ne-a impresionat şi ne-a surprins, deopotrivă, libertatea cu care istoriografia cehă vorbeşte despre vlahi şi despre originea lor din Carpaţii româneşti, în totală antiteză cu istoriografiile oficiale ale ţărilor balcanice, care se străduiesc să le şteargă urmele, să nege adevărul că în toată zona dintre Carpaţi şi Alpi, ei au fost “băştinaşii”, prezenţi cu mult înaintea năvălirilor slave. Aşa că, sprijiniţi de documente şi de sfaturile unor specialişti, ne-am început aventura pe urmele morlacilor de pe ţărmul Adriaticii, nu la Split, nu la Zadar, nu la Senj, ci la… Trieste, în Italia. “La Trieste, acolo veţi găsi cele mai bune arhive veneţiene şi cele mai aplicate scrieri despre istoria Dalmaţiei, care vă interesează pe voi”, ne-a îndrumat, cu multă caldură, din micul său paradis de lângă Udine, domnul Ervino Curtis, un italian îndrăgostit de România, pasionat cercetător al istoriei istro-românilor, din ultimele decenii.
Vlahii din bibliotecă
Harta Dalmaţiei, în momentul de maximă expansiune a morlacilor
Morlaci, în stampe de epocă: Pârvan, ospitalierul voievod al morlacilor, şi două femei în costume populare
S-a scris destul de mult în ultimii ani despre istro-români, despre vlahi şi despre morlacii din Balcani. Controversele s-au mutat din cărţi şi din articolele ştiinţifice în texte de ziar şi, mai apoi, pe Internet, pe bloguri şi pe forumuri, care de care mai obscure. Ignoraţi vreme de secole de “istoria mare” a Europei şi, din păcate, şi de istoriografia noastră, morlacii din Dalmaţia apar în atenţia opiniei publice continentale, mai cu seamă în anii Iluminismului, după 1700. Lumea întreagă descoperea, sub pana strălucită a câtorva savanţi şi exploratori occidentali, un popor cu totul şi cu totul special, cu o altă limbă şi alte obiceiuri decât slavii, şi cu o încăpăţânare în a depinde doar de sine însuşi, cum nu se mai pomenise. Umblau fel şi fel de vorbe despre morlacii din Dalmaţia, că sunt cruzi şi iraţionali, că ar fi lipsiţi de orice urmă de umanitate şi că ar fi capabili de cele mai oribile crime şi stricăciuni, că sunt ultimii barbari ai Europei… Atât de înrădăcinată era în conştiinţa occidentală reaua faimă a vlahilor, că, de îndată ce ajunge în Morlaccia dalmată, abatele veneţian Alberto Fortis îi şi scrie protectorului său, contele John Stuart, ministru în Marea Britanie, să nu îşi imagineze că face pe aventurierul căutând urmele morlacilor, căci aceştia nu sunt deloc aşa cum se vorbeşte despre ei, ci, dimpotrivă, ajuns pe pământurile lor, se vede silit să scrie o veritabilă apologie la adresa acestor minunaţi oameni. Dacă abatele Fortis ne lasă, la 1774, o extraordinară monografie a populaţiei din Morlaccia, scriitorului italian Giuseppe Praga, care a trăit în prima parte a secolului XX, îi datorăm o amplă istorie a Dalmaţiei, plină de referinţe de cea mai mare însemnătate, legate de prezenţa şi de importanţa morlacilor de pe malul Adriaticii. Acestea sunt – împreună cu jurnalistul şi scriitorul italian contemporan Paolo Rumiz, un mare specialist al istoriei recente a Balcanilor – trei dintre numele adesea invocate când vine vorba despre morlaci. Doar că sunt citaţi cu fraze scoase din context şi, adesea, cu informaţii nu dintre cele mai relevante. Din acest motiv am fost la Trieste şi ne-am afundat în arhive ca să aflăm, de-adevăratelea şi pe de-a-ntregul, povestea misterioşilor morlaci din jurul Munţilor Velebit, zona alpină din nordul Adriaticii.
“Muntele Morlacilor”
Muntele Velebit
E toamnă capricioasă în Croaţia, cu un cer nehotărât, încă, între seninul zilelor de august şi tumultul nostalgic al lui septembrie. Norii par să împrumute ceva din unduirea neastâmpărată a apei, valsând, vaporos, ca nişte iele în voia vântului, dinspre ţărm până spre capătul orizontului, de unde, topindu-se în mare, revin spre faleză, mereu şi mereu. În dreapta e largul nesfârşit al mării, ca un deşert de perle scăpărând la fiecare ocheadă a soarelui, în stânga e muntele alb şi gol, ca un zeu de-abia ieşit din spuma valurilor. Un munte viguros şi sălbatic, croit parcă după chipul şi asemănarea celor care l-au locuit şi care i-au dat şi numele străvechi: “Montagna della Morlacca”, Muntele Morlacilor. Aspru şi greu accesibil înspre mare, dar verde şi molcom pe versantul dinspre continent, Muntele Velebit, cum este el cunoscut azi, a fost, vreme de mai bine de un mileniu, reduta rezistenţei păstorilor vlahi, într-una dintre cele mai disputate zone ale Europei, Dalmaţia. Acolo unde cnejii croaţi, voievozii sârbi, papii Romei, sultanii otomani, ducii veneţieni, împăraţii Franţei sau Austriei au fost vremelnici stăpâni, morlacii au rămas veşnic neclintiţi, cu toiagul păstoresc de-a stânga şi cu sabia de-a dreapta, ca-n blazoanele medievale cele mai nobile pe care le-ar fi putut primi şi care li s-au şi oferit, nu o dată, pentru faptele lor de vitejie, dar care nu i-au interesat. De la Rijeka pe la Jablanac, Starigrad, Zadar, Sibenik şi Split, de-a lungul lanţului muntos, şi apoi încolo, până spre Bosnia-Herţegovina de azi, totul era în stăpânirea ciobanilor morlaci. Hărţile de Ev Mediu ne dovedesc asta fără urmă de dubiu! Ce blazoane, ce daruri, ce promisiuni şi ce facilităţi imperiale le puteau cumpăra morlacilor bucuria absolută a libertăţii, bucuria veşnicei lor peregrinări sub cer albastru, pe vârfuri de munţi?
Cobor din maşină la marginea Rezervaţiei Munţilor Velebit şi iau la picior una dintre crestele dinspre mare. Fusesem avertizat încă de jos, de la intrare, că nu voi găsi nimic acolo sus, nimic decât sălbăticie. M-am încăpăţânat să urc, totuşi, piatră cu piatră, pe crusta de lavă ce parcă încă mai clocoteşte în adâncuri, printre nişte arbori pe cât de pitici, pe atât de săritori, gata să-ţi întindă o creangă, exact când eşti cât pe ce să o iei la vale pe prundişul sfărâmat. Totul e stâncă, totul e povârniş… Dar abia ajuns sus, pe creste, înţelegi cu adevărat bucuria sălbăticiei şi încăpăţânarea vlahilor de a nu se da duşi de acolo. Doar de acolo, de sus, vezi întreg şiragul de insule, ce se scurg de-a lungul ţărmului muntos, dând naştere binecunoscutului Canal al Morlacilor: Krk, Rab, Pag, Maun, Olib, insulele pe care ciobanii vlahi îşi duceau, de sus de pe munte, în transhumanţă, turmele la păscut peste iarnă. Munte, mare, insule: întreg universul morlac într-o singură imagine. Aici, în acest cadru, îi plasează istoricul italian Giuseppe Praga, pe morlaci, în secolul XIII: “Sunt «pastores Romanorum», cum îi numesc documentele medievale; vorbesc o limbă neolatină, au religie greco-ortodoxă şi se mută cu turmele lor între munte şi câmpie, organizaţi într-un soi de triburi numite «catuni» (cătune), în fruntea cărora este un «cantunar». Contopiţi total cu nomadismul lor (greu de înţeles pentru străini), nu se supun nici unei suveranităţi. Au un temperament generos, dar războinic”. În chiar primul paragraf în care vorbeşte despre ei, Giuseppe Praga vine cu trei argumente esenţiale ale apartenenţei morlacilor la spaţiul românesc: direcţia din care vin, faptul că vorbesc o limbă latină, spre deosebire de celelalte populaţii din zonă, şi faptul că, spre deosebire de ceilalţi locuitori latini ai Dalmaţiei, sunt ortodocşi!
“Cei mai numeroşi locuitori”
Promenada de pe malul mării, pe care Carmen Sylva a întâlnit, în 1910, câţiva ţărani vlahi
Cetatea Senj, fosta capitală a morlacilor din vremea Dalmaţiei
Giuseppe Praga, autorul unei “Istorii a Dalmaţiei”, vorbeşte despre morlaci în nenumărate rânduri, de-a lungul celor 250 de pagini ale cărţii sale. O face pe documente, iar cel mai adesea, acestea vorbesc fie despre războaie sau conflicte teritoriale, fie despre aranjamente comerciale la care iau parte şi morlacii. Prezenţa vlăhească în Dalmaţia e cu siguranţă anterioară celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea, câtă vreme Praga însuşi scrie despre o mare bătălie care ar fi avut loc la 1280 pe “Il Canale della Morlacca”, Canalul Morlacilor. Or, e evident, Canalul Morlacilor nu putea deveni denumire geografică în numai câteva zeci de ani…
Relatările lui Praga, mai cu seamă cele de după 1600, ne dau imaginea unui popor de o vigoare cu totul şi cu totul ieşită din comun. Nu există război în care morlacii să nu se facă remarcaţi, nu există armistiţiu la care să nu fie parte, nu există perioadă de pace în care ei să nu fie cordonul de încredere între părţile aflate în conflict. Ei sunt cei care îşi asumă riscul cărăuşiei între Veneţia, Split şi Zadar, ei sunt comercianţii care aprovizionează marile oraşe medievale dalmate cu carne, cu brânză, cu ceară şi cu alte lucruri trebuincioase, ei sunt puşi să apere, în momentele de restrişte ale Republicii Veneţiene, posesiunile strategice ale acesteia în Dalmaţia. Morlacii sunt puternici, sunt curajoşi, sunt neîndurători cu cei care îi nedreptăţesc – iar turcii au simţit asta pe propria piele, de atâtea ori în istoria Dalmaţiei – şi, ne spune Praga, citând surse demne de încredere, morlacii sunt, secole la rând, cei mai numeroşi locuitori ai ţărmului Adriaticii din dreptul Munţilor Velebit. Când croaţii sau veneţienii erau doar câteva mii prin oraşe, morlacii erau cu zecile de mii, chiar 50.000 pe la 1700, prin munţii din jur. De aici forţa lor şi de aici importanţa lor în Dalmaţia.
“În ciuda sistemului administrativ perfect al Veneţiei, morlacii rămân deasupra tuturor legilor, disparaţi, mereu înarmaţi, fiecare pe terenul lui, în jurul propriei stâni, în adăposturi primordiale, refractari la orice formă de convieţuire socială. Lungă şi răbdătoare, câteodată energică a fost acţiunea Republicii de a-i constrânge să se constituie în colectivităţi şi zone locuite, unde să poată fi învăţaţi să respecte legile statului”, se minunează istoricul italian. Veneţia le-a oferit pământuri şi multe alte facilităţi, dar morlacii au rămas, secole la rând, fideli modului lor de viaţă. La fel ca în Moravia cehească sau în Polonia goralilor, la fel ca în Serbia, morlacii, vlahii din Dalmaţia, şi-au impus, indiferent de marele stăpânitor al ţinuturilor în care ei locuiau, “Legea valahă”. Din Moravia până în Istria, trecând prin arcul Carpatic şi prin Balcani, marea migraţie a ciobanilor vlahi a cuprins, în sute de ani, ca într-o uriaşă îmbrăţişare, întreaga Europă! Iar “lex valachorum”, permanenţa acestui mod de negociere a propriei autonomii, de-a lungul a mii şi mii de kilometri, e încă o dovadă a apartenenţei acestor comunităţi, atât de risipite, la aceeaşi familie… Dar dacă, în alte părţi, despre “Dreptul Valah” avem doar detalii disipate, arhivele dalmate au păstrat un astfel de document, datând din 1435, în toată splendoarea sa. Morlacilor de pe Valea Cetinei, din Dalmaţia, “nu li se poate impune cu forţa un cneaz. Dacă un cneaz nu e dorit, trebuie să existe consultări pentru a avea permisiunea de a-l schimba”. “Nu poate fi deasupra voievodului lor niciun croat, doar unul dintre ei trebuie să fie voievod, care va da ordine şi se va consilia cu cneazul nostru”. “Judecata trebuie făcută pentru ei la Senj, iar la judecata lor nu poate participa niciun croat, doar cneazul şi juzii lor”. “Nu poate fi spânzurat niciunul dintre ei, indiferent ce faptă a comis”. “Croaţii nu pot să-i angajeze pe valahi decât ca păstori”. Fanatici ai tradiţiilor lor păstoreşti şi fanatici ai libertăţii lor: aşa ni-i prezintă Giuseppe Praga, aşa ni-i dezvăluie pe morlaci şi “Dreptul Valah” de pe Valea Cetinei…
“Discovery” Morlaccia
Castelul care îi găzduia, la Abbazia, pe malul Mării Adriatice pe Regele Carol I şi pe Regina Elisabeta
Cobor din Rezervaţia Munţilor Velebit şi, cu muntele de-acum de-a dreapta, pe direcţia Senj, caut un sătuc în care să aflu ce se mai ştie azi despre morlacii dispăruţi din scriptele croate, între 1991 şi 2001. Frână bruscă şi viraj la dreapta! Tocmai am dat peste o tăbliţă pe care scrie, mare, Vlaka! O iau uşor pe uliţe, curţile sunt toate pustii, până când dau de un grup de liceeni tocmai întorşi de la şcoală cu un microbuz. “Sunteţi din Vlaka?”. “Da, din Vlaka!”. “Şi ştiţi de unde vine numele de Vlaka?”. Ochi dilataţi de uimire, umeri ridicaţi a stângăcie. “Dar despre vlahi, despre morlaci, aţi auzit? Acum câteva sute de ani ei stăpâneau munţii aceştia… Aţi învăţat, aţi citit ceva despre ei la şcoală?”. “Nu, n-am citit niciodată…”, răspund. Un grup de studenţi ruşi, care căuta pe cineva să întrebe despre un loc bun de luat autostopul spre Split, asistă mut la toată discuţia. La final, după ce ne-am lămurit cu elevii croaţi, ruşii intră, curioşi, în vorbă cu noi. “Sunteţi jurnalişti?”. “Da”, le-am răspuns. “Aha, păi atunci, dacă mergeţi, aşa, pe urmele unor vechi popoare, înseamnă că lucraţi la Discovery, nu-i aşa?”. Ne amuzăm, le spunem ce căutăm noi, reporteri români, în Croaţia, iar ei se minunează îndelung, apoi ne urează succes. Le urăm şi noi drum bun spre Split şi continuăm spre Senj, scaunul de judecată al morlacilor de odinioară.
Scaunul de judecată
Senjul, pe vremea când morlacii făceau legea în Dalmaţia
Decăzut azi, Senj-ul mai păstrează, pe ici, pe colo, în cetatea veche, alura oraşului medieval în care juzii morlacilor împărţeau dreptatea, fără vreun amestec din partea croaţilor. Clădiri de-un stat de om, străzi înguste, pieţe cândva cochete, dăltuite în piatră moale, ce ţi se sfarmă sub fiecare pas. E o după-amiază amorţită de tot la Senj. Un motan gras leneveşte pe treptele muzeului oraşului, ce pare închis de cel puţin 10 ani. Coafezele din centru stau la cafele, ospătarii îşi aşteaptă clienţii rezemaţi de balcoanele teraselor, iar doi copii bat mingea într-un loc interzis pentru fotbal. Încerc să călătoresc prin tunelul timpului, în urmă cu sute de ani. Ce forfotă era în vechea cetate, pe timpul morlacilor! Oraşul întreg ieşea în ferestre sau pe străzi, copiii şi femeile stăteau pe lângă ziduri, în faţa caselor, pentru a vedea spectacolul unic al judecăţii vlahilor. Se auzeau dis-de-dimineaţă, venind de sus, pe crestele munţilor ce coboară abrupt chiar pe zidul cetăţii, cântecele lor ciudate, îngânate de tălăngile oilor. Cete-cete, bărbaţii intrau până în piaţa în care se ţinea judecata, cu cioarecii lor strânşi pe pulpane, cu chimire late şi cu cuşmele lor ciobăneşti. Aspri, hotărâţi, cu frumuseţea aceea pe care ţi-o dă sălbăticia, morlacii i-au impresionat pe cei care i-au cunoscut. “Înalţi, nervoşi, cu mersul lor inconfundabil, genul acela de oameni pe care toţi tind să-i identifice drept chintesenţă a «rasei slave», tocmai aceia erau, de fapt, cei mai puţin slavi dintre toţi! Vin de departe şi au lăsat urmele trecerii lor peste tot, de la graniţele Bulgariei până în Alpii Dinarici: Vlasic, Vladovina, Vlahina, Vlaska, nume de localităţi disparate, mici şi îndepărtate. Legenda spune că se trag din daci, din oamenii-lup…”, îi descrie Paolo Rumiz, jurnalist şi scriitor de limbă italiană, cel mai bun cunoscător al Balcanilor contemporani. Tăcere mare se lăsa peste Senj când venea momentul judecăţii. Oraşului i se tăia respiraţia, iar strigătele apăsate ale juzilor tunau precum clopotele în zi de sărbătoare. Alegerea unui nou voievod era o altă mare întâlnire a vlahilor, prilej de sărbătoare în Senj, căci morlacii erau temuţi şi respectaţi, deopotrivă…
Ţepuşe pentru strigoi
Morlacchia, pe o hartă din sec. XVII
Mă pun pe un ponton, la malul mării. E vremea amiezii, iar bărcile din port se leagănă pe ritmul melancolic al unei balade nostalgice. Deschid notiţele după “Călătoria în Dalmaţia” a abatelui veneţian Alberto Fortis şi, imediat, munţii golaşi ai Velebitului se umplu de viaţă…
“Morlacul e ospitalier şi generos, deschide modesta lui casă celui pe care îl întâlneşte pe drum: face tot ce poate pentru a-l servi bine, fără să ceară niciodată, iar adesea refuzând cu obstinaţie, orice mulţumire. Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc prânzul de la cineva cu care nu m-am văzut niciodată şi nici nu m-aş putea gândi să mă văd vreodată”, se miră abatele, de un obicei pe care occidentalii îl uitaseră deja pe la 1700. Colosală e, însă, uluirea abatelui, când vorbeşte despre superstiţiile morlacilor! “Morlacii cred în strigoi, în spiriduşi, în incantaţii, în apariţii nocturne şi în farmece, cu atâta îndârjire, de parcă ar fi văzut puterea tuturor acestor lucruri, aievea, de mii de ori. Cred, de asemenea, în existenţa vampirilor, cărora le atribuie, ca şi vlahii din Transilvania, faptul că sug sângele copiilor. Atunci când moare un om suspect să devină vampir, un «vukodlak», cum îi spun ei, folosesc ţepuşe pentru a împunge «vampirul». Se întâmplă chiar ca unii morlaci, înainte de a muri, să le ceară rudelor lor să îi trateze ca pe nişte vampiri şi să îi împungă înainte de a-i pune în sicriu, pentru a fi siguri că nu vor prinde sete de sânge după moarte”. “Chiar şi cei mai temerari haiduci morlaci ar fugi mâncând pământul, dacă ar vedea vreo arătare, vreun spirit, vreo fantasmă sau nişte iele, apariţii care nu lipsesc deloc din imaginaţia acestor oameni. Desigur, femeile morlace sunt de o sută de ori mai fricoase şi mai vizionare, iar unele chiar se cred strigoi”, scrie, cu vădită patimă, abatele, încântat de exotismul descoperirilor sale. “Multe farmece ştiu face strigoii în Morlaccia, iar una dintre cele mai obişnuite este furatul laptelui de la vacile vecinilor. Bisericile ortodoxe ale morlacilor sunt sărace, dar preoţii lor au o mare putere asupra oamenilor. Am văzut cu ochii mei într-o piaţă, cum o femeie i se destăinuia preotului stând în genunchi”, mai scrie Alberto Fortis. Uimirile abatelui Fortis sunt şi uimirile mele. Descrierile sale se suprapun la perfecţie peste descrierile occidentale despre satul românesc de la finele secolului al XVIII-lea, pe care le găsim, bunăoară, adaptate literar, în “Castelul din Carpaţi” al lui Jules Vernes!
Crudul adevăr: cum au dispărut morlacii
Poglizzia (încercuită), republica independentă a vlahilor
Ciobanii morlaci trăiesc în case cu cuptorul în mijloc. Toată familia mănâncă în jurul acestui cuptor, pe care unii, apoi, se întind să doarmă. Bărbaţii poartă “opanke” din piele dură de bou. Răchia e primul medicament al morlacului. Febra şi-o tratează cu ardei iuţi puşi în vin. Beau oţet ca să le revină pofta de mâncare, după câte o boală grea, şi ştiu să pună oasele la loc, fără să fi studiat medicină vreodată. Jelesc mortul înainte de groapă, fac pomeni grozave, iar bărbaţii îşi lasă barba lungă o vreme. Femeile se îmbracă în negru, ascunzând roşul costumelor. Merg adesea la morminte cu flori frumos mirositoare, iar când nu pot merge la mort, se scuză, vorbind cu el ca şi cum ar fi fost viu…
Ce lume fabuloasă a dispărut odată cu recensământul croat din 2001! Cum a fost posibil aşa ceva? Cum se poate ca un astfel de popor – pentru care, astăzi, cehii organizează spectacole şi monumentale muzee în aer liber, afirmând că au învăţat de la ei “civilizaţia muntelui” – să dispară aşa, pur şi simplu, nu doar din datele birocratice croate, ci şi din memoria colectivă a locului? În “Istoria” Dalmaţiei, Giuseppe Praga ne dă câteva indicii. Au fost, mai întâi, eforturile uriaşe ale Veneţiei de a-i “disciplina”, de fapt, de a-i organiza în comunităţi stabile pe morlaci, pentru a opri, cumva, caracterul lor nomad. Mai cu frumosul, mai cu forţa, Veneţia va fi făcut câţiva paşi în acest sens, iar documentele ne arată că, pe la 1700, mulţi morlaci au fost împroprietăriţi de Republică. Apoi, dincolo de asaltul administrativ, morlacii ortodocşi au fost supuşi, vreme de secole, unui asalt al catolicismului. Praga vorbeşte despre conflicte dure între autorităţile ecleziastice catolice şi preoţii ortodocşi. Peste toate acestea se suprapune, după 1800, un asalt al iredentismului slav, împotriva oricărei urme de latinitate din Dalmaţia. Comunitatea italiană din Dalmaţia e supusă unui atac feroce, instituţional şi personal, deopotrivă. E uşor de imaginat că dacă o comunitate precum cea italiană nu a putut să reziste, cu tot ajutorul din exterior, cu atât mai puţin ar fi putut să o facă cea morlacă! În fine, urmează războaiele mondiale, ofensiva panslavismului, Iugoslavia lui Tito şi apoi, cu o forţă şi mai dură, răfuielile ex-iugoslave de după 1990 şi noul val de iredentism ce i-a urmat, despre care scrie, dramatic, Paolo Rumiz, în reportajele şi în cărţile sale. A venit 1991 şi mai erau 22 de morlaci. Apoi a venit 2001 şi nu mai era niciun morlac…
*
Reporterul “Formulei As”, sus, pe muntele sacru al morlacilor
S-a întâmplat, nu o dată, ca în timpul unei complicate documentări pe teren, să apară, de nicăieri, un “înger” care să-mi arate drumul cel mai potrivit. Mi s-a întâmplat şi la Trieste, în timp ce bâjbâiam, în criză de timp, prin diverse biblioteci şi arhive, în căutarea unor documente de care aveam neapărată nevoie. Mă sfătuiam cu un portar, la intrarea într-o facultate, când un profesor, auzind din mers că sunt din România, a venit la mine şi s-a oferit să mă ducă el, exact acolo unde voi găsi tot ce am nevoie. Mi-a povestit, pe drum, că predase la Cluj, la fel ca şi mine, la Universitatea “Babeş-Bolyai”, şi s-a bucurat să afle istoria căutărilor noastre, de la “Formula AS”. La despărţire, mi-a cerut doar atât: după ce-mi termin munca, să nu mă despart de Trieste, fără să gust dintr-o băutură extraordinară, pe care nu o voi uita niciodată. Şi mi-a indicat localul unde sigur o găsesc. Ajuns la barul acela, într-un târziu, încerc să îi explic ospătarului cam ce mi-aş dori. A înţeles din prima şi mi-a zâmbit: “Sânge de Morlac”. “Sangue Morlacco”, aşa se numea băutura! Marele poet italian Gabrielle d’Annunzio a botezat-o astfel, la 1919, impresionat de culoarea, de tăria şi de personalitatea ei. “Ăsta e sânge de morlac, nu e băutură!”, a decretat marele poet, definind într-o metaforă, pentru nemurire, mândria unui popor cum n-a mai fost altul prin părţile Dalmaţiei. Sunt lucruri care nu mor când vor statisticile oficiale.
Ciprian Rus
Sursa: http://www.formula-as.ro/2014/1138/societate-37/vlahii-de-pe-malul-adriaticii-sange-de-morlac-18369