Categorii
Arheologie

Cetatea dacică de la Căpâlna, monument UNESCO, va fi restaurată

Cetatea dacică de la Căpâlna, monument UNESCO, se află în atenţia autorităţilor judeţene, care au început demersurile pentru restaurarea şi punerea în valoare a acesteia.

”Consiliul Judeţean Alba a obţinut avizele necesare în acest sens, urmând ca până la sfârşitul acestei veri să fie finalizat studiul privind restaurarea obiectivului de la Căpâlna, de către firma din Alba Iulia care a câştigat licitaţia pentru elaborarea acestui document”, a precizat, luni, purtătorul de cuvânt al CJ Alba, George Şinca.

Ridicată cel mai probabil la mijlocul secolului I î.Hr., de către regele Burebista, fortificaţia fiind unul din punctele esenţiale în lanţul de apărare a principalelor treceri peste munţi spre Sarmizegetusa, din cetatea de la Căpâlna se mai pot vedea în prezent doar o parte din zidurile de piatră şi trei şanţuri de apărare. Perimetrul cetăţii avea aproape 300 de metri, cu un zid exterior, dar şi cu unul interior în care se afla turnul-locuinţă.

Cetatea a fost ocupată de romani în timpul primului război daco-roman (101-102 d.Hr.). În timpul celui de-al doilea război cu romanii, în anul 106, fortificaţia a fost incendiată. Nenumăratele descoperiri arheologice, cele mai multe dintre obiecte regăsindu-se în prezent în colecţia Muzeului “Ioan Raica” din Sebeş, atestă faptul că la Căpâlna au locuit daci.

Sit UNESCO şi obiectiv turistic, la Căpâlna, situată pe raza comunei Săsciori, pe Valea Sebeşului, se ajunge pe jos, pe un traseu lung de aproape doi kilometri de la şoseaua naţională, de pe DN 67C, prin pădure.

 

un articol preluat de pe  REALITATEA.NET

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Categorii
Dezvăluiri

DACII în sursele literare – adevăruri uitate (II)

Continuând seria de articole menite să dezvăluie modul în care a fost şi/sau este privită civilizaţia geto-dacilor (primul articol al seriei fiind disponibil aici http://adevaruldespredaci.ro/554/) de o parte însemnată a autorilor şi cercetătorilor antici, medievali sau contemporani, români sau străini, va propunem, în cele ce urmează, să descoperiţi, împreună cu noi, o imagine a strămoşilor noştri aşa cum manualele noastre de istorie refuză sau omit să prezinte. Oare nu trebuie să ne mire felul elogios în care dacii sunt prezentaţi, mai ales de către autorii străini, în timp ce ai noştri “oficiali” continuă să susţina teoria romanizării şi a barbarismului dacilor?

 

Carpaţii – epicentrul culturii?
“Părinţi din zile vechi-străvechi, smerit plec fruntea-n faţa voastră. E o cinste şi un noroc să vă fie cineva urmaş. Treimea vieţii voastre a fost cumpătarea, seninătatea şi omenia. Prin ele, v-aţi ridicat pe treapta cea mai înaltă a vredniciei omeneşti. (…)Dintru început, cumpătarea a fost lauda voastră cea mai mare. Când grecii şi romanii se îmbuibau la bachanalii şi saturnalii, pornindu-se pe desfrâu, voi dimpotrivă arătaţi o cinstire deosebită pustnicilor. Eraţi aproape creştini înainte de creştinism. Şi ce lecţie i-aţi dat lui Lisimah, urmaşul lui Alexandru Macedon, când s-a cercat să cotropească ţinutul dinspre gurile Dunării! Fiind biruit şi prins, l-aţi ospătat pe talgere de aur, voi mulţumindu-vă cu străchini de lut şi cu linguri de lemn. Cumpătarea a fost legea cea dintâi a vieţii voastre. Vechimea cuvântului arată vechimea virtuţii, căci nu din sărăcie venea înfrânarea, ci din judecată: nu în cele trupeşti, ci în cele sufleteşti puneaţi voi preţul traiului pe pământ…” (S. Mehedinti)

“Carpaţiii sunt într-o regiune a lumii în care se situa odinioară centrul celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi.” (Daniel Ruzo-savant peruvian)

„Fiţi voi înşivă, nu imitaţi pe nimeni. Aveţi sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiaţi popoarele bătrâne, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât mai adânc veţi săpa, cu atât veţi vedea tâşnind mai mult viaţa.” (Jules Michelet- cărturar francez)

“Cand primise titlul de împarat el [Galerius] a declarat ca este dusmanul numelui de roman si ca vrea titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiu Dacic. Caci aproape toti însotitorii din suita sa erau din neamul acelora… Avand în jurul lui astfel de însotitori si aparatori, el si-a batut joc de tot Orientul.” (Lactantiu, De mortibus persecutorum)

“Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se râsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că li curge în vine tot sângele vechilor daci.” (Kohn Abrest)

“Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor.” (Huszti Andras)

“E drept însă că această viaţă, care tocmai se implanta în Dacia, ajunsese pe povorâşul decăderii; ea nu ar fi putut da o odraslă atât de roditoare, dacă nu s-ar fi altoit pe viţa cea plină de vânjă, a rasei tracice din poalele Carpaţilor” (A.D. Xenopol)

Dacii, moesii, tracii n-au fost în toate vremurile aşa de războinici, că istoria legendară a făcut să se afirme că însuşi zeul răboiului s-a născut în ţara lor? Mi-ar fi greu să enumăr puterea din toate provinciile, care acum se găseşte înglobată în Imperiul Roman…(Flavius Vegetius)

“Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon : în loc să-şi ridice privirile spre Miază-noapte şi să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii pe care i-au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât şi Apusului.” (Mircea Eliade)

“Strămoşii etnici ai românilor urcă neândoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării” (Eugene Pittard)

“Locurile primare ale dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi sudul Dunării.” (Gordon W. Childe)

“În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor.” (Dionisie Periegetul)

 

Pierit-a limba dacilor?
“Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decât o aserţiune. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit şi în Munţii Pindului, cu mai mult de o sută de ani înaintea cuceririi lui de către soldaţii lui Traian. . . În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia de Sus, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în cantoanele din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor. . . Este evident că descendenţii pelasgilor care locuiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine. . . Nu ne mai este permis să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei. . .Dialectul vlah preexistă. Imediat după cucerirea romană, el s-a revelat spontan în Dacia, în Panonia şi pe Pind. . . A trebuit ca istoria să înregistreze povestea despre colonii care au adus în Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au inventat povestea sângeroasă a exterminării naţiunii dace de către Traian”. (Felix Colson, 1862)

“… N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întai limba Romanilor care era o forma literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întai limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească.” (I. Al. Brătescu-Voineşti, 1942)

“Nu cumva noi nu putem “găsi” nici un cuvânt dac care să fie ne-latin, ne-grec,ne-german, ne-slav şi ne-maghiar, caz tipic de orbire când nu se vede pădurea din cauza copacilor?”  (Petre Morar, “Noi nu suntem Latini, Latinii sunt noi”)

“Toate legendele, toate tradiţiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din Occident. . . Să căutăm leagănul lor comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică”  (Roger Clemence, “Buletinul Societăţii de Antropologie”, Paris 1879)

“Purtătorii civilizaţiilor cele mai vechi ale Chinei şi Japoniei au imigrat în epoca neoliticului, în mare parte, din sud-estul Europei, din regiunea Nipru, Dunăre şi Balcani”   (arheologul german Klaus Schmith)

“Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare: aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria şi Bactriana purtau în mod egal numele de Dacia/Dakia şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe urmaşii vechilor persani” (Henry Jules Klaproth, “Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés de recherches historiques et ethnographiques sur cette partie du monde”)

“Poporul român este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a unui neam, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc, au rămas aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam” (Albert Armand)

“Limba Română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei”  (Ekstrom Par Olof)

“Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere unanimă, Goţi. …grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere.”  (Carolus Lundius, “Zamolxis, primus Getarum Legislator”)

 

România, vatra vechii Europe

 

“Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic.” (Isidor din Sevilia)

“Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii – pelasgii – , aparţinând timpului neoliticului.”  (A. Jarde)

“România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”  (Marija Gimbutaş – ”Civilizaţie şi cultură: vestigii preistorice în sud-estul European”)

”Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul Român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-15.000 de ani !” (William Schiller  în cartea ”Unde s-a născut civilizaţia?”)

“Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor.” (Huszti Andras)

“Geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman).  Geţii cântau, însoţindu-le din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu.” (Bonaventura Vulcanius)

“Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic.” (Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua getarum sive gothorum”, 1597)

 

Ne întrebăm, ne întrebăm…

 

Ce facem, domnilor istorici, cu toate aceste izvoare, cu toate afirmaţiile de mai sus? Le “ocolim” pentru că nu convin? Le ignorăm pentru că nu se pliază pe versiunea oficială a naşterii noastre ca popor şi al limbii noastre? Păstrăm neschimbate paginile manualului de istorie antică doar pentru că orice alt gen de teorie clatină cariere şi lucrări împământenite ca fiind izvorâtoare de adevăr absolut?

Volumul de informaţii despre daci este unul imens. Ignorarea acestor dovezi de către cei ce au calitatea şi responsabilitatea de a ne scrie istoria oficială poate fi interpretată drept un semn de rea-credinţă sau, cu atât mai grav, de superficialitate profesională.

Sunteţi datori, domnilor istorici, prin prisma meseriei pe care singuri aţi ales-o, să daţi la o parte vălul necunoaşterii de pe ochii opiniei publice, să-i informaţi pe contemporanii dumneavoastră asupra descendenţei lor, să le redaţi mândria şi amintirea a ceea ce străbunii lor au însemnat şi au lăsat în urmă şi să faceţi ceea ce v-aţi angajat să faceţi: scormoniţi trecutul, căci multe adevăruri ascunde!

 

un articol de Valentin Roman

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Accesează acest link: Redirectioneaza 2%

Categorii
Articole

O enigmă istorică: romanizarea

Istoria noastră este plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, este un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele sale – limba și poporul român -, dar, dacă vrem să cercetăm felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

 

Ce este romanizarea?

 

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitivla limba proprie. Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există nici un document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins la vremea apogeului său (în anul 117 d.Cr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină nu a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat multe sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, nu au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum și alte teritorii.

Nicăieri limba latină nu a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus pentru un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se consideră că, din acest imens teritoriu, au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate răspunde?

 

Romanizarea Daciei

 

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru -, Muntenia) rămânând în libertate.

Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

Este greu de apreciat care a fost numărul total al romanilor stabiliți în Dacia. Însă, în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu doreau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă “Dacie”. În nord au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care nu aveau unde pleca, dar numărul acestora nu îl depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu își abandonaseră limba maternă. Este foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limba asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată. Că a fost organizată, nu au nici o dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, nici una din aceste “pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizari masive, drumuri și scoli s-au făcut și în alte provincii, în măsura mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze sorții romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia. E cu totul absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult între coloniștii romani care le-au adus. Iar creștinismul nu a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci nu avea cum să patrunda în sec. II-III în Dacia.

Problema constă în abordarea modalității în care dacii au fost romanizați, și anume – se consideră că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc este să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânile lor, vorbind în continuare în limba lor. Romanii erau grupați în orașele nou construite, puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

 

Cum se părăsește o limbă

 

Lingviștii (și, înaintea lor, unii nespecialiști) ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă? Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important este doar rezultatul.

Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizarii. Ideea că dacii au renunțat la limba lor într-un interval foarte scurt, deși nu au fost constrânși să o facă, plutește în apele tulburi ale lipsei de logică. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma și un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. Este vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-a venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a stăinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea, e cale lungă și întunecată.

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel putin trei faze. Într-o prima fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără să o stăpânească la perfecție. Este vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minimum de comunicare.

În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba materna în cea străină. Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot limba maternă predomină, mai ales în mediul femeilor, care își creșteau și educau copiii în limba strămoșească, barbații find cei care intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia, se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă în favoarea limbii străine.

Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după circa un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sări, este foarte dificil de imaginat.

 

Tălmaciul dacilor

 

La toate dificultățile enuntațe mai sus, se mai adaugă una, aceea a numărului dacilor “interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau.

N-au fost interesați, ci, din contră, cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele mai retrase, de munte, aflați mai departe de orașe și castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după o sută și ceva de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea perfect latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară, nu de cea literară).

Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică “translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile, sau susțin că e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, rămâne ideea că măcar uneori, romanii aveau nevoie de traducători că să-i înțeleagă pe daci.

 

Retragerea romanilor și urmările ei

 

Ca și cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât să o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină s-a “consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării este o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății este un mister și mai tulburștor.

Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacica cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica dacică, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

 

Au fost romanizați dacii liberi?

 

Și pentru că cele înfățisate mai sus nu reprezintă decat o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care astăzi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea să o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care le locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor.

Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i foarte frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști. Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii nu au pus piciorul niciodată, și a căror limbă nu au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștintele de… limba latină!

Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și deși romanii n-au ajuns până la ei, decât printr-o mână de negustori de oale, și deși nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, puternic impresionați de măreția imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

 

Unitatea incredibilă a limbii române

 

O alta problemă care îi neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns să amintim că, în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite între ele dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă, în ultimul timp, statutul de limbă independentă, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dacă, însă, privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul altă limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină nu a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. În fapt, lingviștii, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, nu se întorc în timp înainte de sec. 11. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o și protoromâna. Însă nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici macăr o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

 

Școala Ardeleană și baroana Nicholson

 

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbî romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române, într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar trebui să fie un capitol încheiat înca din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă.

Dacă lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune “tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni.

Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere “noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei națiuni “tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care nu are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei este aniversată cu fast, formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decât celebra baroneasă Nicholson.

 

Istorie și politică

 

Romanitatea servește astăzi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă îi proslăvim pe cuceritorii romani și exagerăm moștenirea romană: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa.

Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizat de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montana – Gold Corporation: “Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o primă “integrare” în Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce este al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul să o spună, este aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor nu a mai rămas, dupa 2-3 secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe aici au trecut vreodată romanii. Deci, care este, astăzi, moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat, căci urmările scurtei perioade de aculturație au dispărut foarte repede. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană nu ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum nu am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu toată istoria noastră, cu daci cu tot. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicina, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului “dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țara cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Asta înseamnă că ne e rușine cu toți țăranii noștri, care astăzi încă se mai îmbracă, la sărbători, cu portul pe care îl au dacii de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu toată tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul este vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, începând cu cultura Dridu. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” și “dușmani”.

Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportam la nimeni și saă nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slăvi. Iar acum, dacă vrem în Uniunea Europeană, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa, încă acum 1900 de ani. Asta nu este știință!

 

Tăcerea specialiștilor

 

“Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor. Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de o viață răsturnată, nevoia irațională, disperată, de a avea dreptate.

 

un articol de Aurora Pețan (preluat din Formula AS)

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Categorii
Articole

Regele Decebal în creaţia poetică românească

Alături de cronicari şi de istorici, de peste trei secole, de la începuturi la debutanţii din mileniul al treilea, mai mult de o sută de poeţi români şi-au asumat datoria de onoare de a cinsti originile, rădăcinile cele mai adânci ale fiinţei neamului nostru.

Alimentată la focul viu al marilor probleme care au frământat istoria poporului român, poezia cultă românească  nu putea să ocolească filonul de aur al slăvirii strămoşilor, tema dacică, una din temele majore ale întregii literaturi româneşti, dar şi piatra de temelie a structurilor mentale arhetipale de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi şi care se manifestă dincolo de voinţa şi de intenţiile  noastre.

Tema dacică a constituit subiectul unor teze de licenţă şi de doctorat în istorie şi în litere (filologie), al unor antologii şi studii monografice. De exemplu, antologia Dacica, realizată de Chirata Iorgoveanu-Dumitru şi publicată de Editura Minerva din Bucureşti, în anul 1978, cuprinde optzeci şi cinci de poeţi cu aproape o sută cincizeci de poeme sau fragmente de poeme. În cei douăzeci şi opt de ani care au trecut de atunci s-au adăugat noi creatori şi noi creaţii.

De la Dosoftei la Mircea Florin Şandru, au fost abordate genurile epic, liric şi dramatic, sau o împletire a lor, cu versificaţie clasică, populară ori în vers liber, ode, imnuri, rugăciuni, psalmi, meditaţii, cântece, scrisori. De la poeţi aproape necunoscuţi astăzi, la poeţi de geniu şi de talie universală, Eminescu, Arghezi, Blaga sau Nichita Stănescu, de la poeme şi epopei naţionale până la scurte poezii privind rostul nostru în lume, remarcăm diversitatea perspectivelor şi a mijloacelor tehnice şi artistice.

Tema dacică a invitat şi invită poeţii români la o confruntare cu necunoscutul şi imprevizibilul din noi, cu acel adânc ocean sau cu acea faţă nevăzută a lunii, din care creşte, în clipe de furtună sau în amieze de calm, chipul nostru de acum, într-o eternă primenire, într-o nemăsurată sete de absolut. Cine suntem, în fond, ne-o spun, până la urmă, vârstele poeziei.
Astfel îşi încheia scriitorul Paul Anghel o incursiune în universul fascinant al acestei lumi, pe care încercăm să o explorăm împreună cu dumneavoastră.

Trebuie să spunem, de la început, că fiecare poet se opreşte asupra unui element mai concret sau mai abstract al culturii şi civilizaţiei dacilor, un eveniment sau un detaliu istoric, cunoscut sau inedit, real sau imaginar, adevărat sau fals, uneori. Cele mai înălţătoare dintre aceste creaţii poetice sunt cele în care strămoşii “învie” în faţa noastră sau ne invită să călătorim cu sufletul în lumea lor.

Avem datoria să atragem atenţia că multe din aceste încercări poetice pornesc de la premiza falsă că înfrângerea şi distrugerea Regatului Dac de către Imperiul Roman ar fi fost un eveniment pozitiv şi, prin urmare, benefic pentru formarea şi evoluţia poporului român. Dacă am extrapola acest raţionament, ar trebui să aducem “prinos de glorie şi de recunoştinţă” tuturor împăraţilor “pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, de la “Dariu al lui Istaspe” până la cele douăsprezece invazii ruseşti din ultimele trei secole.

Pare plăcut să-l însoţim pe Gheorghe Asachi (1788-1869), care, ajuns la Roma, în faţa Columnei lui Traian, consideră că:
Un român a Daciei vine la străbuni, ca să sărute
Ţărna de pe-a lor mormânturi şi să-nveţe-a lor virtute !

Dar ne întrebăm, despre ce virtute vorbeşte, a dacilor sau a romanilor ? Aici suntem nevoiţi să precizăm că atitudinea îngăduitoare, uneori chiar recunoscătoare, faţă de aşa-zisa acţiune civilizatoare a cuceririi romane şi acceptarea absurdei teorii a romanizării dacilor, concepţia idilică a naşterii poporului român din “înfrăţirea dintre daci şi romani”, influenţează în mod negativ autenticitatea trăirii poetice şi, în ultimă instanţă, calitatea însăşi a creaţiei.

Să ascultăm deci îndemnul lui Cezar Bolliac (1813-1881):

Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun,
Că iată sună ora, şi geniul cel bun
Să îmble început-a pe tot pământul tău
………………
E geniul Daciei, e zeul tutelar
Ce, din ruine-afunde, al Daciei hotar
Se scoală să măsoare “c-un milion de paşi”.

Dacă ar fi să alegem între erudiţia pedantă a “latiniştilor” şi stângăcia ori naivitatea “daciştilor”, i-am prefera pe ultimii. Iată un fragment din Judecată, alegere şi hotărâre pentru începutul Ţării Româneşti şi starea întru care este acum supt domnia grecilor fanarioţi, leatul 1818, în care Zilot Românul (1780-1850), meditează la soarta strămoşilor noştri:
Dachii stătură:
Minuni făcură,
Cum sunt ştiute
În cărţi trecute;
Pre chiar romanii,
Lumii tiranii,
Aşa-i aduse
Supt bir îi puse.
Minune mare !
Romanii, care
Purt-atunci nume
Grozav în lume,
Atât să scază:
Supt dachi să cază.
Dar nu-i minune
Dacă vei pune
Nainte ţie
Acea frăţie,
Acea unire
‘Ntr-o glăsuire,
Cu vitejie,
Cu vrednicie,
Fără trufie
————-
De vei răspunde
Că acum unde
Dachii s-ascunde ?
Ei ar răspunde:
Unde-s romanii,
Lumii tiranii ?

Pentru că marele rege Decebal este întruchiparea însăşi a spiritului de libertate şi independenţă al strămoşilor noştri, este firesc să vedem că personalitatea sa, evenimente şi momente ale existenţei sale măreţe şi tragice în acelaşi timp, constituie elemente care declanşează înălţarea edificiului poetic.

Să-l însoţim pe Vasile Alecsandri (1821-1890), care, păşind pe “Valul lui Traian”, vede proiecţia măreaţă a luptătorului pentru apărarea regatului său:

El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală
A săpat, în primul secul, o triremă ideală,
Sau ca frânghia destindă a giganticului arc
Ce-l purta, luptând cu Roma, Decebal, falnic monarh.

Decebal este vrednic să fie personaj de epopee şi mulţi au fost cei care au invocat muzele pentru a putea realiza un asemenea proiect. Amintim doar câţiva dintre ei: Dimitrie Bolintineanu (1819-1872) (Traianida), Alexandru Pelimon (1822-1881) (Traian în Dacia. Rezbelul romanilor cu dacii, la anul 102-105), George Baronzi (1828-1896) (Daciada), Aron Densuşianu (1837-1900) (Negriada), Mihai Eminescu (1850-1889) (Decebal), Cicerone Theodorescu (1908-1973) (De bello dacico, publicată postum, în 1989)  Tudor George (1926-?) (Dacica. Epopee naţională în sonete, 1984). Deşi le-am trecut alături pe aceeaşi listă, proiectele au valori şi locuri extrem de diferite în istoria literaturii române şi în edificarea unei conştiinţe naţionale sănătoase.

Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de externe şi ministru al culturii şi cultelor în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, autor al unei monografii închinate cuceritorului şi distrugătorului regatului dac  (Viaţa lui Traian August, fundatorul neamului românesc, 1869), unul dintre iniţiatorii cultului absurd al invadatorului ţinuturilor străbune, nu putea să-l aşeze pe Decebal în epopeea sa Traianida, în adevărata sa lumină. Cu greu s-ar putea găsi câteva versuri memorabile, deşi autorul nu era chiar lipsit de un oarecare talent.

Alexandru Pelimon este un biet versificator, fără talent şi, mai ales, fără simţul limbii române. Aron Densuşianu, mai degrabă lăsându-se dus de inerţia latinistă, decât convins de argumentele “daciste” ale fratelui său Nicolae, încearcă să zugrăvească mai echilibrat conflictul daco-roman, dar insistă asupra episodului morţii lui Decebal:

Măreţul rege cade şi-al morţii somn de fier
Etern i-nchide ochii, iar sufletul s-avântă
Lăsându-i corpul rece, ameninţând, la cer.

G. Baronzi, în schimb, concepe, în epopeea sa Daciada, o înfruntare imaginară între împăratul roman şi regele dac, aşezaţi fiecare pe câte un mal al Dunării:

Pe cel mal descindea marele Traian,
Sta pe-o stâncă verde nalt ca un Titan;
Pe cest mal, dincoace, mândrul Decebal
Sta pe-o stâncă neagră ca pe-un piedestal.
Nalţi ca două turnuri, amândoi păreau,
Frunţile lor norii le încununau:
Ca dintr-un luceafăr mai strălucitor
Se vărsa lumina împrejurul lor.

Cu stângăciile de rigoare, datorate desigur poetului, Decebal  se adresează cotropitorului, după modelul dialogului imaginar dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid din Scrisoarea III a lui Eminescu:

Ce auz, Traiane ! Ce văz oare eu ?
Vii s-aduci robia în coprinsul meu ?!
Dacă eşti un Cezar, cum te şi numeşti,
Dar nu-ţi las eu ţara s-o batjocoreşti,
Ţara mea e tare şi poporul ei
E crezut în Roma ca popor de zmei.
Voi ce-n toată lumea sunteţi mari şi tari,
Nu uitaţi că-mi sunteţi mie tributari.
——————————-
Dacia e mare şi pământul ei
E pământ de aur, locuit de zei,
Plin de munţi, cu codri deşi şi înnodaţi,
Care-nfruntă norii de peste Carpaţi.
De la Marea Neagră până-n Tisa sus,
Soarele cel dacic încă n-a apus…

Se ştie că, în perioada studenţiei  berlineze, Mihai Eminescu a schiţat, în manuscrisele sale, planurile unei epopei, al unui ciclu conform teoriei metempsihozei şi al unei drame în versuri, toate avându-l ca temă centrală Dacia şi destinul tragic al regelui Decebal. Chiar dacă proiectele nu au fost realizate în forma concepută iniţial, Eminescu a creat ample fresce ale Daciei pământeşti:

Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

dar şi ale Daciei cereşti:

Acesta-i raiul Daciei veche.-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari, viteze, ale-eroilor Daciei,
După moarte, vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai,

fresce care au fost şlefuite de mai multe ori de către poet şi folosite în arhitectura unor întinse poeme cum ar fi: Sarmis, Gemenii,  Memento mori sau Odin şi poetul.

Foarte des citatul poem “Rugăciunea unui dac” ne introduce în nuanţele filozofice şi teologice ale relaţiilor dintre om şi divinitate, reprezentată de zeul suprem Zamolxe, căruia îi sunt recunoscute puteri cosmogonice, atotcreatoare:

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată,
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre ! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii !

Spre deosebire de înaintaşii săi, dar şi de poeţii care au venit după el, Eminescu nu-l socoteşte pe Decebal un muritor ajuns rege, ci îi dă dimensiuni mitice şi profetice. După ce este martor mut al opţiunii conducătorilor politici şi militari ai dacilor, care:

Vor mai bine-o moarte crudă decât o viaţă sclavă;
Toarnă-n ţestele măreţe vin şi peste el otravă,
Şi-n tăcerea sânt-a nopţii ei ciocnesc, vorbesc şi râd.

Râd şi râsul însenină adâncita lor paloare.
Se sting una câte una faclele mirositoare,
Se sting una câte una vieţile ducilor daci.

Decebal, parcă trecut deja în rândul zeilor, se adresează învingătorilor vremelnici:

El vorbeşte. Şi profetic glasu-i secolii pătrunde:
Sufletu-i naintea morţii luminează-a vremii unde;
Gândul lui – o prorocie, vorba lui – mărgăritar:
—————————————————–
– Vai vouă, romani puternici ! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege ! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – dispera-vor cei cuminţi.

Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare
Prizărite, tremurânde trec – o lungă acuzare –
Târând sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi.
Voi nu i-aţi lăsat în voia soţii lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire,
Soarta lor vă e pe suflet – ce-aţi făcut cu ele ? Voi !

Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă oceàne ?
Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane,
Lava de evi grămădită o reped adânc în cer,
Prin a evului nori negri – de jăratic cruntă rugă
Către zei – ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă –
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.
Dezlănţuirea geologică împotriva imperiului care încalcă legile divine este, după cum se vede, mult mai vehementă decât cea invocată de Mircea cel Bătrân în Scrisoarea III:

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman ţi-este.
Duşmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de veste.

Poate la fel de cunoscut ca poemul Rugăciunea unui dac şi fiind uneori atribuit în mod greşit tot lui Eminescu, este poemul Decebal către popor scris însă de George Coşbuc (1866-1918). Poetul îşi imaginează un cuvânt de îmbărbătare adresat de rege viitorilor eroi, înaintea luptei:

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut !
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
              Mai vrem şi-al doilea rău ?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori !
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit:
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit.
……………………………
……..Dar cine-i viu
Să râdă ! Bunii râd şi cad !
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad !
—————————
Eu nu mai am nimic de spus !
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut ! Puterea este-n voi
Şi-n zei ! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi !

Cauzele confuziei amintite ar putea fi tema comună, atitudinea filozofică asemănătoare şi, desigur, râsul cu care ducii daci, la Eminescu, în Memento mori, şi luptătorii daci, la Coşbuc, în acest poem, întâmpină moartea ca pe o înălţare la Zamolxe.
Dintre poeţii militari, cel mai cunoscut este autorul poeziei Pui de lei, Ioan Neniţescu (1854-1901),  Versurile sale, din poezia Moartea lui Decebal:

La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal
Ce-a-nfrânt popoare multe de jos şi de pe cal,

au fost preluate în manualele şcolare şi au constituit mierea ce ascundea pilula amară a teoriei privind împăcarea postumă dintre romani şi daci. Într-un alt poem, intitulat Cei doi strămoşi, Neniţescu îşi imaginează un idilic dialog postbelic, post-mortem şi post-factum, între Traian şi Decebal:

În nesfârşitul cer, pe-un nor de raze lin, Traian pluteşte,
Pe-un alt nor, tot de raze, iată şi Decebal că mi-l soseşte:
“Aveam o vorbă, împărate, acuma, veacuri unsprezece
S-au împlinit, de când cu râvnă în calea ta tot cat a trece.”
Traian stă locului şi zice: “Grăieşte, harnicule rege,
Ce cu viteaza-ţi spadă Romei şi cu săgeata scris-ai lege.”

Continuând în această logică, fostul împărat se adresează poporului român, pe care-l numeşte “copilandrul Europei”:

Înalţă-te, popor de luptă… prunciei mele stai de pază.
 Ia, dară, facla Libertăţii, şi-adânc în zare luminează,
Spre Orientul cel sălbatic, ce încă n-a văzut lumină !
Arată-i tu a propăşirei curată rază şi senină !

Poeţii mai apropiaţi de vremea noastră, fără a părăsi episodul morţii, au încerca să pătrundă misterul naşterii lui Decebal, integrându-le mioritic pe amândouă. Iată un fragment din poemul lui Ion Brad Decebalus per Scorillo:

Pe actul de naştere – vie pecetea,
Foamea de fiinţă, aprigă setea,
Decebal fiul scoborâtor
Din Scorilo muntele,
Scorilo pădurea,
Scorilo regele ogor,
Decebal fiul,
Decebal ultimul,
Decebal soarele răzvrătitor.

Nu te mira, sângele meu !
——————————
Nu te cutremura, creştetul meu !
Şi-n tine s-a-ntors
Decapitatul,
Spaima Romei de marmură,
Capul lui păduros.

N-auzi cum cântă
Un fluier de fag,
Un fluier de piatră,
Un fluier de os ?

Ne merge la suflet fineţea intuitivă a poetului Marin Mincu:

Decebal n-a murit;
El doar s-a mutat în Ceilalţi,
Simplu, cu un gest nevăzut,
Cum ar trece floarea în fruct
Când se schimbă anotimpul;
Eu, scribul, am păstrat lamura
Celor grăite până în ultima clipă…

Pornind de la constatarea simbolică şi insolită că:

Ţara e o columnă cu trunchiu-n Decebal,
Ţara e o columnă cu Decebal în ea,

Adrian Păunescu vede cum poporul român îi ridică:

Lui Decebal columnă, căci merită columnă,
Rivală şi alături de cea a lui Traian.
În cosmos e columna lui Decebal înfiptă,
Trăind destinul veşnic al calului troian.

Iar în alt poem, intitulat Părintele nostru:

Lucrăm la columna lui Decebal !
……………………………………
Creşte columna lui Decebal !
……………………………………
Arde columna lui Decebal
………………………………
Decebal, Decebal, Decebal
Trebuie-n veci neuitat,
Suie columna lui Decebal
Şi peste a celuilalt.

 

un articol de Prof. dr. Mihai Popescu

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Categorii
Arheologie

Recuperare spectaculoasă: irlandezii ne dau KOSONII dacici înapoi

Ministerul Afacerilor Externe anunţă, într-un comunicat, că autorităţile judiciare irlandeze au dispus restituirea unor bunuri de patrimoniu aparţinând statului român. Este vorba despre două monede dacice din aur de tip KOSON care au fost recuperate şi vor fi repatriate în România.

În urma unui demers complex de cooperare judiciară de excepţie, desfăşurat pe durata a aproximativ 16 luni, între instituţii româneşti şi Poliţia Naţională Irlandeză, două monede dacice din aur de tip Koson au fost recuperate şi vor fi repatriate în România. “Bunurile de patrimoniu urmează a reveni în România în data de 26 Iulie 2012 “, anunţă Ministerul Afacerilor Externe.

După repatriere, Kosonii vor îmbogăţi patrimoniul României şi vor intra in colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României.
Această acțiune reprezintă o premieră, fiind pentru prima dată când autorităţile româneşti reuşesc, ca urmare a unei decizii judecătoreşti emise de o instanţă din Uniunea Europeană, recuperarea unor piese exportate ilegal şi prezente în comerţul internaţional de antichităţi.

 

Monedele au fost scoase ilegal din ţară

 

Cele două monede fac parte din singura emisiune dacică de aur, având pe revers legenda scrisă cu litere greceşti – KOSON. Piesele repatriate provin dintr-un mare tezaur descoperit în urma unor activităţi ilegale de detecţie desfășurate de membri ai unor grupări organizate care au activat în zona Sarmisegetuza Regia, ultima capitală a Daciei libere, sit arheologic aflat pe lista UNESCO. Monedele au părăsit teritoriul naţional în mod clandestin, fiind depistate în comerţul internaţional cu antichităţi.

 

Acţiuni informativ-operative de recuperare


În intervalul februarie 2011 – iulie 2012, Ministerul Administraţiei şi Internelor prin intermediul Ataşatului de Afaceri Interne al României la Dublin – Irlanda, a iniţiat şi derulat un complex de activităţi informativ-operative şi de cooperare poliţienească în baza unei Cereri de Comisie Rogatorie iniţiată de Ministerul Public – Parchetul Curţii de Apel Alba Iulia.
Obiectul cooperării desfăşurate intens pe parcursul intervalului semnalat l-a constituit identificarea, localizarea şi indisponibilizarea unui lot de monede KOSON din aur, care urmau a fi oferite spre vânzare în cadrul unei licitaţii de artă la Dublin.

În baza elementelor puse la dispoziţe de echipa de anchetatori români şi în urma întâlnirilor de lucru iniţiate cu partenerii de cooperare, au fost identificate coordonatele şi locaţia unde era planificată a se desfăşura acţiunea de vânzare, partenerii irlandezi reuşind identificarea vânzătorului lotului de monede aflat în litigiu şi procedând la indisponibilizarea acestora.
Indisponibilizarea monedelor a declanşat un proces judiciar complex şi de durată ce a avut loc în faţa instanţelor irlandeze, având ca obiectiv stabilirea apartenenţei juridice şi restituirea monedelor statului român, a mai comunicat MAE.

 

articol preluat din Adevărul

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

 

Categorii
Dezvăluiri Emisiuni TV

Adevăruri tulburătoare – Misterele din Munții Buzăului

Una dintre cele mai misterioase zone din România este zona Munților Buzăului, locul cu cea mai mare concentrație de locuințe rupestre, cu nenumărate vestigii dacice și cu semnele unor culturi pre-dacice extrem de vechi… Cele peste 150 de fotografii cu care s-a ilustrat această emisiune vă va convinge, cred eu, că vorbim de un ținut fabulos, încărcat de magie și mister.

 

Ca invitată în emisiune am avut-o pe dna Diana Gavrilă, licențiată în istorie și, probabil, cea mai autorizată călăuză din Munții Buzăului.

 

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin

P.S.: În această seară, puteți să urmăriți o nouă emisiune din ciclul Adevăruri tulburătoare, pe Nașul Tv, despre studiul de palegenetică care a bulversat România. Invitații emisiunii sunt chiar realizatorii studiului – dl. Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de biologie umană al Universității din Hamburg – Germania și dna Dr. Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog – specialist în genetică.

 

Puteți urmări emisiunea astăzi de la ora 22:00 (e posibil să întârzie din cauza dezbaterilor pe marginea referendumului) sau, în reluare, mâine de la ora 18:00 sau duminică de la ora 12:00.

 

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

Categorii
Articole

Unii istorici oficiali au decis: susținătorii dacilor sunt fasciști sau comuniști!

un articol de Valentin Roman

 

Drept raspuns la unele declarații făcute recent de unele personalități ale lumii noastre academice în ziarul Adevărul și în revista Historia, cum ar fi domnul profesor doctor Ioan Piso și doamna profesor doctor Zoe Petre, vă supunem atenției, ca drept la replică, următorul text. De precizat că articolele cărora noi le răspundem mai jos pt fi regăsite aici www.adevarul.ro  si aici www.historia.ro

 

Pentru unii istorici, cine promovează intens amintirea dacilor este fascist

 

Stimate domnule profesor Ioan Piso, am parcurs cu interes declarațiile dumneavoastră și afirmațiile făcute pe marginea demersului nostru în paginile ziarului Adevărul. Vă mărturisesc deschis că sunt profund dezamăgit de modul în care ne “combateți”, căci discursul pe care îl adoptați nu are nimic de-a face cu zona academică pe care se presupune că o reprezentați. În tot textul interviului pe care l-ați dat, nu am reușit să găsesc nici măcar un contraargument de natură științifică, unul cât de mic, la afirmațiile noastre din primul film documentar (Dacii – Adevăruri tulburătoare) sau care să combată, coerent și documentat, ceea ce noi publicăm pe site.

Debutați în textul respectiv afirmând că, citez: „Ideile care circulă pe internet nu sunt nicidecum “adevăruri tulburătoare”. Ele sunt bazaconii comunistoide sau fascistoide care apar periodic în peisajul nostru subcultural”.

Oare Eminescu sau Bogdan Petriceicu Hașdeu, de pildă, care au susținut, mai mult sau mai puțin vehement, descendența preponderent dacică a acestui popor, erau comuniști sau fasciști care se manifestau într-o zonă a subculturii? După logica enunțata de dumneavoastră asa se pare. Eu vă propun să lămurim, pentru început, această caracterizare pe care, cu lejeritate, ați emis-o.

Fascismul, domnule profesor, are câteva caracteristici definitorii, printre care “sprijinirea violenței, a războiului și militarismului, ca furnizor de transformare pozitivă în societate, de aducere a unui nou spirit, în educatie, insuflarea unei dorințe de a domina în caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin intermediul serviciului militar” (Kallis, Aristotle. Fascist Ideology: Territory and Expansionism in Italy and Germany). De asemenea, “fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni care creează regenerare, spirit și vitalitate națională” (Griffin, Roger (ed.); Feldman, Matthew (ed.). Fascism: Fascism and culture).

Potrivit legislației românești în vigoare, respectiv O.U.G nr.31/2002, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (4) din Constituția României, art. 2: “prin organizație cu caracter fascist, rasist sau xenofob se înțelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe, precum ura și violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violență pentru schimbarea ordinii constituționale sau a instituțiilor democratice, naționalismul extremist.”

Prin urmare, unde am putea fi noi încadrați, ca demers, în doctrinele fasciste? Care dintre lucrurile de mai sus este promovat de noi? Sau promovarea dacilor se înscrie, cumva, ca acțiune cu caracter naționalist extremist? Domnule profesor, este ușor de folosit diverse apelative sau caracterizări. De susținut, nu le-ați sustinut cu nimic, însă.

Un alt element prin care încercați discreditarea noastră pare a fi cel al ocupațiilor noastre. Iarăși folosiți un argument forțat, în lipsa unei pledoarii științifice care să demonteze, element cu element, ceea ce noi susținem.

Faptul că ești general în rezervă, medic sau jurnalist, nu te impiedică, dacă ești înzestrat cu un dram de logică, bun-simț și curiozitate, să te apleci asupra trecutului, să accesezi informațiile, să citești, să compilezi și să pui întrebări forurilor academice.

Ceea ce dumneavoastră probabil nu întelegeți este faptul că istoria oficială a unui popor nu trebuie să rămână închistată în teoriile ce deja au câteva zeci de ani, ci ea trebuie “scormonită” permanent, cercetată, argumentată, iar concluziile vechi supuse analizei prin prisma tehnologiilor și informatiilor noi.

 

Scurtă listă cu argumente ce susțin o altfel de istorie

 

Un mic exemplu în acest sens ar fi studiul de paleogenetică realizat la Hamburg, ale cărui rezultate au fost prezentate public în primul nostru documentar. Nu ați suflat o vorbă despre asta. Sau nu merită atenție pe motiv că ar fi tot o realizare “fascistoidă”?

Dacă acel studiu relevă o înrudire strânsă a locuitorilor actuali de pe teritoriul României cu populațiile de pe aceste meleaguri ce au viețuit în urmă cu 3.000-5.000 de ani, dacă autori și cercetători moderni, ba chiar unii dintre ei italieni, precum Graziano Baccolini și Massimo Pallatino vorbesc despre descendența tracă a etruscilor sau venetilor, lucru care nu face decât să confirme și completeze informații ce ne parvin încă din antichitate, de la autori precum Tucidite, Seneca, Vergilius, Tacitus, Hellanikos din Mytilene, unde este eroarea în concluzia că o parte din populația antică a Italiei avea descendență tracă și, printr-o logică elementară, era înrudită cu neamurile dacice de la Dunăre?

De precizat că teoria tracismului etruscilor este susținută și de un studiu de paleogenetică realizat în urmă cu aproximativ șapte ani de universitatea Stanford.

Și, pornind de aici, unde este eroare în teoria potrivit căreia limba dacilor și limba romanilor ar fi putut fi înrudite, dacă avem în vedere că etruscii, “suspectați” a fi traci, le-au oferit romanilor alfabetul, dar i-au și influențat în artă, cultură și legislație în perioada de incubație a civilizației lor? Până și legendele romanilor vorbesc despre strămoșii acestora veniți din Troada, o zonă locuită, la acea vreme, de…traci.

În completarea celor de mai sus, concluzia este întărită și de o măsură impusă de împăratul Traian, potrivit căreia era interzisă colonizarea noilor teritorii cucerite cu etnici romani din zona Latium, din pricina depopulării acestui areal în urma colonizărilor excesive de dinaintea domniei sale și a războaielor purtate (așa cum se arată în Historia Augusta).

În Dacia Romană au venit, în mare parte, coloniști din zonele invecinate (potrivit lui Nicolae Iorga), adică traci, frați ai celor ce tocmai fuseseră înrobiți, ce vorbeau aceeași limbă, deoarece ar fi fost total ilogic să fie aduși coloniști din Siria, de pildă, din motive de adaptabilitate la teren, climă, cultură, practici agricole etc. O spun sursele antice, moderne, în număr mare, domnule Piso, nu o spune nici Roxin, nici Roman, nici Savescu.

De asemenea, ponderea celor două legiuni cantonate în Dacia după 106, ce însumau undeva între 9.000 și 11.000 de oameni, era nesemnificativă în raport cu numărul autohtonilor, chiar și în contextul în care mulți bărbați daci au murit în cursul celor două războaie mari cu romanii sau au fost duși ca sclavi în imperiu.

Prin urmare, dacă avem coloniști în mare parte traci și doar câteva mii de legionari (care numai cultură nu răspândeau), atunci despre ce romanizare vorbim în Dacia? Sintagma “ne tragem din daci și romani” este una falsă și periculoasă. Din asta se înțelege că noi, cei de astăzi, suntem urmași ai dacilor și ai romanilor de la Roma, dar istoria oficială a tot omis să ne explice că prin romani trebuie să înțelegem coloniști și veterani lăsați la vatră în Dacia, care aveau statut de cetățeni ai imperiului, nu neapărat caracter etnic de romani de la Roma.

Mai mult, cum a fost posibilă romanizarea atât de rapidă, în contextul în care, pe toată perioada stăpânirii romane în Dacia, autohtonii nu au manifestat mai deloc supunere, istoria consemnând o serie de revolte violente și de atacuri ale dacilor liberi (anii 117, 138, 140, 143, 156-157, 159, anii 167-180 – când lupta de eliberare din provincia Dacia Romană a fost coordonată cu atacuri ale dacilor din afara limesurilor romane – etc, atacuri ce au loc, într-un ritm susținut, timp de mai bine de 200 de ani? Cum s-a făcut romanizarea într-o zonă focar de conflict, caracter despe care vorbesc chiar romanii (Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbeşte de “nebunia geţilor”)?

De altfel, mai toată durata domniei lui  Marcus Aurelius, respectiv 19 ani, este marcată de lupte permanente, de războaie ale romanilor cu dacii revoltați. Domnia lui Commodus Antoninus, de asemenea, este marcată prin trei războaie cu dacii liberi, în 180, 183 și 184. La fel domnia lui Caracalla, în anii 217-218, după cum consemnează Dio Cassius, dar și perioada lui Gordian este marcată de conflicte cu dacii liberi, în 238 și 242.
Și aici lista poate continua, cu împărați ce s-au aflat în conflict cu dacii, precum Claudius al II-lea, Gallienus, Valerian (în timpul căruia carpii atacă sudul Dunării pe uscat și pe mare, în 256 supun Colhida, iar în 257 și 258 ocupă Trapezuntul, trec Bosforul și eliberează orașele de pe coasta Asiei Mici: Calcedon, Niceea, Apameea, Nicomedia) sau Filip Arabul (care, în 245, este nevoit, sub presiunea carpilor, să abandoneze definitiv limesul Transalutan).

De ce istoria oficială a pus “cruce” destinului poporului dac în anul 106, când, de fapt, războaiele au continuat până la retragerea aureliană și chiar și ulterior acestui moment? De ce se vorbește, în istoria oficială despre cucerirea și romanizarea dacilor, dacă avem în vedere, susținut de argumentația de mai sus, că dacii au fost cuceriți și stăpâniți doar parțial, o perioadă mică de timp, perioadă în care situația numai calmă nu a fost pe aceste meleaguri? Cam la astfel de întrebări ar trebui să ne răspundeti, domnule profesor. Dacii, așa cum istoria relevă, NU au fost niciodată cuceriți și stăpâniți total de romani.

Ne-ați explicat, totodată, câteva elemente care țin de limba dacă. Am dori să aflăm cum se poate categorisi și descrie particularitățile unei limbi, dacă ea nu este una…cunoscută?

Aș adăuga, la toate astea, că, în multe teritorii ce au făcut parte din imperiul roman sute de ani, nu s-a reușit mai deloc romanizarea, nici lingvistică, nici culturală, nici genetică. Evident, argumentația ar putea continua, însă ar necesita pagini întregi…

 

Domnule Piso, doamnă Petre, teoriile “dacomane” nu au apărut în era comunistă

 

Mergând mai departe, domnul Piso, total pe lângă subiect, ne oferă o informație potrivit căreia un fost ministru al culturii nu a schițat niciun gest atunci când a fost distrus castrul roman de la Apulum. Da, e păcat, sunt vestigiile noastre, nu contrazic, însă oare pentru Sarmizegetusa sau Argedava a militat cineva într-un mod răspicat? Despre jaful amestecat cu ignoranța de acolo vorbește lumea academică public ? Cum poate un istoric să combată o teorie care susține altceva decât teoria oficială, din moment ce aceasta din urmă este bazată, în mare parte, pe supoziții? Căci despre supoziții vorbim și atât, din moment ce, de pildă, zona Sarmizegetusei nu a fost cercetată nici măcar în proporție de 5%.

Dar e de înțeles oarecum, dacă ne gândim că multe dintre persoanele care ne combat au în spate cariere construite în zeci de ani pe teorii ce nu acceptă nimic nou. Ar fi culmea să se recunoască, fie măcar și drept doar teorie sau posibilitate, ceva ce ar clătina un pic din aceste cariere.

Domnul Piso, precum și doamna Petre, atunci când vorbesc despre teoriile noastre, spun c-ar fi născute sau cel puțin dezvoltate în comunism. Sunteți într-o eroare, stimați istorici. Cum îi combateți, de pildă, pe D`Hauterive “Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei” (“Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puțin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfățișare paradoxală acestei observații juste aș zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puțin a aceea în ale cărei părți se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai”); Miron Costin,  Mihail Kogalniceanu (“Nevinovată nenorocire de a fi produs o școală [Ardeleană] destul de numeroasă de români noi, care fără a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-și trag respectul lumii asupra-și când strigă că se trag din romani, că sunt romani și prin urmare cel întâiu popor din lume”); Schlözer, Russische Annalen (“Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmași ai marii și străvechii seminții de popoare a tracilor, dacilor și geților, care și acum își au limba lor proprie și cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”); C.Cantacuzion: “Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici se poate socoti nici crede”); Bocignoli (“Românii despre care am mai spus că sunt daci”)? Nu toți au trăit în comunism sau in secolul 19…

Evident, lista surselor și citatelor antice, medievale, moderne și contemporane poate continua, însă am vrut să evidențiez esența: anume că dacii nu au început să fie priviți drept strămoșii de drept ai acestui popor, drept baza sa etnică, în era comunista sau începând cu secolul 19, așa cum dumneavoastră, într-un mod eronat, sustineți, ci au fost văzuți așa, de către autorii români și străini, secole întregi, mai până în preajma “lobby-ului” Școlii Ardelene. Mihai Viteazul era numit, de pildă, de inamici, “Malus dacus”-Dacul cel rau…

Referindu-mă acum la o afirmație ce aparține doamnei Zoe Petre, respectiv că “Vreau să spun că niciunul dintre compatrioții noștri de azi nu are un stră-străbunic dac de care familia lui să-și amintească, cum nu are de altfel niciun străbunic roman cunoscut de bunicii lui; în schimb, oricare dintre noi poate avea un străbunic pe care familia l-a ținut minte, și care să fi fost grec, ungur sau armean: eu am avut o străbunică grecoaică de la Tulcea şi o bunică austriacă”.

Stimată doamnă Petre, evident că acest popor a suferit, etnic, influențe de-a lungul a două milenii, însă, repet, studiile de paleogenetică relevă o conexiune clară și strânsă a populației actuale a României cu populațiile antice de pe acest teritoriu, nu cu armenii, turcii sau maghiarii (care, de altfel, la acea vreme, nici nu se aflau pe aici), ci nu așa cum sustineți dumneavoastră, anume că “în concepţia comună naţionalismul românesc să fie strâns legat de o populaţie a cărei moştenire o „păstrăm“, semnificativ diluat, în ADN-ul nostru”.Mai mult, baza etnică a unui popor nu se stabilește prin exemple particulare.

Paleogenetica vă contrazice total și spune că nu avem deloc un ADN diluat…Iar dacă, poate, dumneavoastră vi s-a vorbit, de către bunici, în copilarie, despre potențiali strămoși maghiari, armeni sau turci, eu unul, de la ai mei, am auzit povești despre daci…Se poate să avem cu toții sânge amestecat, e normal să se întâmple asta în 20 de veacuri cu linia sangvină, dar baza etnică, elementul principal constitutiv, este cea care rămâne în conștiința colectivă, la nivel spiritual, și relevată în studiile ADN, la nivel științific. Un exemplu în acest sens: numele meu de familie este Roman. Asta mă face cumva și genetic descendent al romanilor?

În altă ordine de idei, ce ne facem cu zecile de statui ce reprezintă daci, aflate în marile muzee ale Europei, parte din ele, dar și la Roma, altă parte? Cum ne explicați modul artistic ales de sculptorii romani pentru a reprezenta niște “învinși”?

 

Domnilor istorici, sunteți în eroare, nu negăm influența romanilor

 

Ca o concluzie, aș vrea să vă informez, dacă până acum nu v-ați dat seama, că nimeni dintre cei implicați în acest demers nu contestă importanța și influența romană în spațiul carpato-danubiano-pontic, în particular, sau în cel al Europei, în general, în artă, cultură sau drept. Ceea ce noi aducem în discuție este cultura și civilizația dacilor, elemente prea puțin promovate sau explicate de cercetătorii noștri.

Refuzăm, în același timp, să preluăm termenul de “romanizare” în sensul dat de istoria oficială, respectiv romanizare etnică și lingvistică, în contextul în care vorbim de coloniști și ostași aduși sau/și recrutați din orice alte zone ale Europei, Asiei sa Orientului, mai puțin din Latium.
Să nu uităm că Ardealul a stat sub administrație maghiară aproximativ 1.000 de ani și, totuși, acolo, cele două grupuri etnice, maghiarii și românii, nu s-au influențat genetic foarte mult, interacționând, e drept, dar nu dând naștere unui nou popor.

Același exemplu poate fi dat și în cazul influenței turcești în Țara Românească și Moldova. Evident că limba unui popor suferă modificări în timp (se întâmplă și astăzi asta, când preluăm masiv cuvine englezești, depildă), nimeni nu afirmă astăzi c-am vorbi limba dacă de acum 2000 de ani, însă teoria potrivit căreia dacii și-au lepădat limba și cultura într-un interval de timp așa de scurt este una mai mult decât puerilă și ilogică.
Este greu de crezut că dacii, chiar după 106, cu o mână țineau furca sau falxul pentru a se revolta împotriva romanilor, iar cu cealaltă redactau, frumos și caligrafic, texte în latină, însușindu-și limba cotropitorului. Pentru că Traian asta a fost, un cotropitor care, astăzi, cu acceptul dumneavoastră, ca reprezentanți ai lumii academice, a ajuns erou național, așezat la loc de cinste în fața Muzeului Național de Istorie…

Vă rog să mai țineți seamă de faptul că istoria oficială, pe care dumneavoastră o suțineți, este scrisă de oameni, nu de deținători ai adevărului absolut, oameni ce au scris și au redat evenimente supuși unui anumit context politic, social și economic. Tot oameni, nu puțini, sunt și cei ce contrazic această variantă oficială, unii dintre ei români, alții străini, unii dintre ei oameni de prestigiu, cu pregătire profesională înaltă în istorie, lingvistică sau palogenetică. Dar, evident, pentru domniile voastre pleiada întreagă de surse pluridisciplinare ce vă combat teoria oficială este nedemnă de luat în seamă din simplul motiv că…nu e cum doriți dumneavoastră.

Prin urmare, domnilor istorici, vom fi deschiși întotdeauna dezbaterilor bazate pe argumentații pertinente, chiar dacaă ne contestați calitatea pe motiv că nu avem pregătirea profesională necesară. Avem același drept ca și dumneavoastră de a fi interesați de trecutul acestui popor, pentru că istoria se scrie pentru el, nu pentru o mână de oameni sau doar pentru profesori.

Ceea ce vă solicitam noi, în mod clar cerere susținută de o mare parte din opinia publică, este să luați în seamă și argumentele altele decât cele ce vă convin și le-ați înrădăcinat drept adevăruri timp de zeci de ani, iar atunci când doriți să combateți ceva public, să o faceți într-un mod profesionist, așa cum se cere unor personalități de calibrul dumneavoastră.

Dincolo de acest aspect, demersul nostru are în vedere protejarea și cercetarea obiectivelor arheologice de origine dacică de pe teritoriul României, informarea cu privire la situația acestora și mobilizarea celor tineri în vederea acordării unei atenții mai mari acestor vestigii. Dacă dumneavoastră vedeți ceva rău în asta sau în promovarea dacilor în amintirea contemporanilor, atunci nu se poate întelege decât că sunteți împotriva a orice lucru ce nu subscrie poziției dumneavoastră, indiferent cât de argumentat ar fi acesta.

Cu stimă,
Valentin Roman

Categorii
Dezvăluiri

Înțelepciune și tradiție – Mărturii despre daci. Documentar 2012

ShareTweet

Vă recomand un documentar foarte interesant realizat de TVR Cultural. Unul dintre invitati este expertul în istoria artei, Leonard Velcescu, cel care a făcut un studiu de o mare importanță privind statuile de daci existente în muzeele lumii.

Potrivit lucrării sale de doctorat, au fost identificate peste 100 de statui de daci realizate de romani. De ce au acordat romanii o atât de mare importanță dacilor și de ce au plasat inițial aceste statui cu atitudini demne chiar în centrul lumii romane, în Forul lui Traian?! Aflați mai multe urmărind acest film!

 

Daniel Roxin

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Categorii
Articole

Mihai Viteazul şi „ideea Daciei româneşti”

De la retragerea administraţiei romane din Dacia până la întemeierea Principatelor Române, teritoriile locuite de strămoşii noştri au fost străbătute şi ocupate de numeroase populaţii migratoare, unele mai vremelnice decât altele. Imperiul Bizantin, Ţaratul Româno-Bulgar, Imperiul Kazar, Regatul Ungar au pretins că voievozii şi cnezii acestor locuri se aflau printre supuşii lor.

Jocul sferelor de influenţă politică, militară, religioasă ori economică a determinat cancelariile imperiale, pontificale şi regale să conceapă şi să încerce punerea în practică a numeroase scenarii de refacere a unui principat, ducat sau regat al Daciei.

Renaşterea şi apariţia tiparului au permis publicarea şi repunerea în circulaţie a operelor antichităţii greco-latine şi au creat un univers cultural aparte, la fel de viu cum li se pare tinerilor de astăzi lumea complexă a universului virtual, creat şi promovat cu ajutorul computerului.

Cruciaţii adunaţi la Nicopole, pe moşia sud-dunăreană a domnitorului Mircea cel Bătrân, îl tratau pe acesta ca pe un „Rege al Daciei”, motiv pentru care Eminescu l-a ales ca simbol al continuităţii noastre milenare, de la Dariu al lui Istaspe până în vremea sa.

Deoarece umanistul Nicolaus Olahus (1493-1568), primat catolic şi regent al Ungariei, bun prieten al lui Erasmus din Rotterdam, a scris în cărţile sale despre rădăcinile dacice ale sale şi ale neamului românesc, multe cancelarii imperiale şi regale au localizat pe noile hărţi ale Europei (din ce în ce mai exacte, după introducerea proiecţiei Mercator) locul Daciei, regatul antic înfrânt şi distrus de Roma, după o rivalitate politică şi militară de aproape două sute de ani, în 106 d. Hr.

Zdrobirea regatului ungar în bătălia de la Mohacs (1526) şi ocuparea Câmpiei Panonice de către otomani au creat un nou raport de forţe între Casa de Habsburg şi nobilimea maghiară, care căuta să se regrupeze în Principatul Transilvaniei.

Vestea că o comoară dacică a fost descoperită în Transilvania, fiind recuperată şi folosită de guvernatorul Transilvaniei, cardinalul Gheorghe Martinuzzi, a ajuns la curtea împăratului Rudolf II de Habsburg, care l-a trimis la faţa locului, în anul 1551, pe generalul Castaldo, însoţit de trupe imperiale. Din corespondenţa generalului cu autorităţile imperiale, militare şi religioase, reiese intenţia acestuia de a constitui un „principat al Daciei”, sub autoritatea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.

În timpul scurtei sale domnii în Moldova (1561-1563), sub numele de Despot Vodă, aventurierul grec Ioan Iacob Eraclidul a folosit, în corespondenţa sa cu personalităţi din Occident şi Orient, ideea reconstituirii unui regat al Daciei, desigur sub conducerea sa.

Voievodul Transilvaniei Ioan Sigismund II Zapolya, ajuns rege al Ungariei (1556-1571, în partea de est a vechiului regat maghiar),  cu ajutor otoman şi polonez, le cerea diplomaţilor trimişi de el în Occident să-l prezinte drept restaurator al vechii Dacii.

Domnii Ţării Româneşti, Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591) şi Petru Cercel (1583-1585) şi-au prezentat, în peregrinările lor prin Europa, intenţiile de a reface regatul Daciei. Însă toate aceste idei şi pretenţii de reconstituire a regatului Daciei, lansate sau sprijinite de diferite cancelarii imperiale, nu au depăşit nivelul unor scenarii politice fără sorţi de izbândă.

Urcarea pe tronul Ţării Româneşti a voievodului Mihai Viteazul a avut loc într-o perioadă în care regele Franţei Henric IV (1593-1616), Papa Clement VIII (1592-1605), împăratul Rudolf II (1576-1612) şi regele Poloniei Zygmund II (1587-1632) duceau tratative pentru încheierea unei alianţe creştine, care urmărea oprirea înaintării otomane în centrul Europei, în cadrul unei „cruciade defensive”. Mihai Viteazul era conştient că se putea alătura acestei alianţe, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată regelui Poloniei, în 1595: „M-am apucat să ridic această grea povară cu săraca mea ţară, ca să fac din ea un scut al întregii creştinătăţi” sau în scrisoarea adresată Marelui Duce de Toscana: „Doresc să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate”.

Tratatele semnate de Sigismund Bathori cu Mihai Viteazul, la 20 mai 1595, şi cu Aron Vodă, domnul Moldovei, la 1 iunie 1595, la Alba Iulia, i-au permis principelui ardelean să pretindă că a reînfiinţat Regatul Daciei, fapt consemnat de nenumărate surse diplomatice şi de unii cronicari maghiari (Stephan  Szamosközy), germani ( Baltazar Walter, Wolfgang de Bethlen), italieni (Ciro Spontoni, fost secretar al generalului Basta) sau greci (Stavrinos). Gheorghe Şincai consemna această manifestare de orgoliu astfel: „Şi aşa Sigismund Bathori, prinţul a toată Dachia Veche, mai pre urmă a rămas şi fără de Ardeal, carele e o bună parte a Dachiei lui Traian”.

Nicolae Bălcescu aprecia chiar că Bathoreştii ar fi jucat în Transilvania rolul ucenicului vrăjitor în trezirea conştiinţei dacice a românilor: „Dar această nesocotită ambiţie a lui Bathori nu sluji la altceva decât de a deschide ochii românilor şi a le aduce aminte de vechea crăie a Daciei, moştenirea lor părintească. Astfel, ungurii înşişi lucrară şi făcură pe lume a crede într-o viitoare crăie a Daciei: fantomă îngrozitoare ce astăzi îngheaţă inimile lor de spaimă”.

Nu s-au păstrat documente scrise care să ateste intenţia lui Mihai Viteazul de a întemeia un regat al Daciei, dar faptele sale sunt mai grăitoare decât orice text scris. Nu întâmplător, cronicarul maghiar Szamosközy (Someşanul), cel care a lansat celebra expresie latină „Malus Dacus” (Dacul cel rău), nu a scăpat prilejul să folosească în exprimarea urii sale faţă de Mihai Viteazul faptul că voievodul român întruchipa virtuţile strămoşilor săi daci.

Asemenea regilor daci, care au înţeles importanţa unităţii spirituale a dacilor, Mihai Viteazul a convocat un sfânt sinod al Mitropoliei Ungro-Vlahiei şi a încercat să asigure temelia viitoarei unităţi spirituale a tuturor românilor pe calea credinţei. Planurile sale de apropiere şi de reunificare a bisericilor ortodoxă şi catolică, aşa cum au fost consemnate de Vistierul Stavrinos, nu erau foarte bine văzute nici la Vatican, nici la Constantinopol.

De asemenea, Mihai Viteazul cunoştea bine elitele religioase, culturale, sociale şi economice ale spaţiului etnic şi spiritual românesc, intuind că ele sunt purtătoare ale valorilor naţiunii-matcă traco-geto-dacă, iar înfrângerea armatelor otomane în Balcani şi încercarea de a crea o entitate statală românească au atras numeroşi reprezentanţi ai acestor elite, de la Marea Adriatică la Marea Neagră, din Lituania până în nordul Greciei, de la Adrianopole până aproape de Praga, adică foarte aproape de întinderea regatului dac condus de Burebista.

Istoricii Aaron Florian, Nicolae Bălcescu şi August Treboniu Laurian au scos în evidenţă proiectul unificator de întemeiere a unui stat românesc, arătând că Mihai Viteazul a ajuns „domn peste cele trei ţări ale Daciei”. De fapt, Bălcescu şi Laurian vor realiza prima colecţie sistematică de documente istorice, intitulată „Magazin istoric pentru Dacia”, iar Mihail Kogălniceanu va publica „Dacia literară”. Delegaţia de intelectuali patrioţi ardeleni care a fost primită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a prezentat acestuia un plan de „unire a tuturor ţinuturilor Vechii Dacii”, sub numele de Dacia.

Când a publicat „Cântecul lui Mihai Viteazul”, Vasile Alecsandri a adăugat o notă, în care afirma că a găsit textul într-o veche psaltire din Biblioteca Mănăstirii Neamţului, unde se afla scris cu litere chirilice de către arhimandritul Paisie (Sfântul Paisie Velicicovski (1722-1794). La dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul din Bucureşti, în 1871, Vasile Alecsandri îi închina o odă, în care i se adresa astfel:

„Mihai, devină iarăşi sub cerul strămoşesc,
Ecoul preaputernic de glas dumnezeiesc
Ş-aprinde iar scânteia de-antică vitejie…!

Nicolae Bălcescu îşi începea monografia dedicată lui Mihai Viteazul cu următoarele cuvinte: „    Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arata acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională, cu care romanii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea”

La publicarea, de către Alexandru Odobescu, a manuscrisului „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, rămas de la Nicolae Bălcescu, în 1878, în perioada de nelinişte naţională dintre terminarea războiului de independenţă şi încheierea Păcii de la Berlin, Mihai Eminescu făcea cărţii o cronică elogioasă în „Timpul” şi îndemna cititorii să-i acorde un loc de cinste în viitoarea edificare a statului naţional: „Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă!”, spunea el.

În studiile sale de istorie modernă, Nicolae Densuşianu îl prezenta pe Mihai Viteazul dreptul „învingătorul turcilor, cuceritorul Transilvaniei şi domn peste toate ţările vechii Dacii”. De fapt, Densuşianu a adunat şi a publicat, în primele volume ale Colecţiei Hurmuzaki, numeroase documente româneşti emise de cancelaria domnească, ori străine, referitoare la evenimentele domniei lui Mihai Viteazul.  Majoritatea istoricilor români (A.D. Xenopol, N. Iorga, P.P. Panaitescu, Gh. Brătianu, Ioachim Crăciun, Constantin Rezachevici, Ştefan Andreescu) au căutat să analizeze sistemic şi istoric caracterul scurtei uniri a celor trei ţări române, realizată de Mihai Viteazul.

Unirea cea Mare, din 1918, după „Războiul Reîntregirii”, a stat sub semnul lui Mihai Viteazul. Regele Ferdinand a fost încoronat la Alba Iulia, iar Ordinul „Mihai Viteazul” a fost înfiinţat pentru a cinsti contribuţia eroică la edificarea Românei Mari.

Într-o conferinţă ţinută la Iaşi, în 1918, Nicolae Iorga vorbea despre Ideea Daciei Româneşti, arătând că Mihai Viteazul a aprins flacăra unităţii naţionale şi a creat pentru posteritate un adevărat model dacic. Iorga exprima în haine noi ceea ce spunea la fel de clar, la 1728, Johann Filstich, rectorul gimnaziului german din Braşov, în Încercare de istorie românescă: „Astfel, acest voievod, aşa cum nu-i fu dat cândva vreunui înaintaş al său, fu cinstit ca singur domnitor al vechii Dacii şi al celor trei Ţări Române”.

Ştim că Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu (1978-2000) a adunat materiale istorice pentru canonizarea lui Mihai Viteazul de către Biserica ortodoxă Română. În anul 2006, a fost sfinţită Bisericuţa memorială „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, ridicată pe locul fostei ctitorii a voievodului unificator.  Nu ştim să fi fost scris încă un acatist închinat marelui domn, dar l-am văzut pe Mihai Viteazul pictat cu chip de sfânt într-o frescă la Aşezământul românesc din Ierihon.

De la Bolintineanu şi Heliade la poeţii, scriitorii şi istoricii români de azi, Mihai Viteazul a avut parte de pagini epopee, de roman, de studii asupra concepţiilor sale militare, politice ori religioase.

Vreau să închei cu câteva versuri din poemul „Mihai Viteazul către Români”, al poetului oltean Virgil Carianopol:

„E ţara roată. Visul de unire
E astăzi marea noastră împlinire.
De-acum încolo, nimeni, cât ar da,
Nimic din ce e nu va mai schimba.

Suntem cu toţi alături, fraţi cu fraţi,
Cu Dunăre, cu mare, cu Carpaţi…

… Ne-am scris cu sânge nume neuitat…

… Fiţi mândri deci că am croit un drum,
Fiţi la-nălţimea timpului de-acum…

… Ştiu, sunt pândit, însă rămâneţi treji,
Sunteţi cinstiţi şi luptători viteji.
Unirea-aceasta, chiar prin moartea mea,
Cu nici o spadă nu s-o mai schimba.

 

un articol de Prof. dr. Mihai PopescuBiblioteca Militară Naţională

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Categorii
Arheologie

Shveshtari: mormântul lui Dromihete

Dromihete, rege get ce domnit în jurul anului 300 î.e.n. la nord de Dunăre a rămas, în memoria autorilor antici si, prin intermediul lor, a noastră, ca urmare a campaniilor militare victorioase repurtate în conflictele cu Lisimah, diadoh al lui Alexandru cel Mare și, după moartea acestuia, rege al Traciei.

Conflictul dintre cei doi puternici lideri ai zonei a pornit, se pare, în anul 300 î.e.n, ca urmare a dorinței manifestate tot mai intens de Lisimah de a-și supune malul stâng al Dunării, în timp ce regele get urmărea să recupereze unele cetăți din Dobrogea, aflate sub autoritatea regelui Traciei.
Războiul este declanșat de Lisimah, pe fondul ajutorului trimis de Dromihete cetăților elene de la Marea Neagră, însă expediția trimisă de macedonean, condusă de fiul său, Agathocles, se sfârșește cu un dezastru, armata regatului trac fiind înfrânt, iar Aghatocles făcut prizonier de către geți.

Fiul lui Lisimah este, totuși, eliberat și trmis tatălui său încărcat cu daruri, după cum relatează istoricii vremii, semn că Dromihete nu dorea o continuare a ostilităților.

Totuși, regele Traciei revine pe pământurile geților, opt ani mai târziu, de data aceasta aflându-se el însuși în fruntea armatei. Dromihete, aplicand tactica pământului pârjolit, infometează armata macedoneană, aceasta fiind, într-un final, încercuită și capturată, regele get escortând-ul pe Lisimah și alte căpetenii ale sale la Helis, cetatea lui de scaun, localizată, cel mai probabil, la Piscul Crăsani, în Ialomița.
Și de această dată, Dromihete face dovada unei nobleți superioare macedonenilor,tratându-i pe aceștia cu respect și nu ca pe niște prizonieri, în ciuda nemulțumirilor manifestate de oștenii geți

Oferindu-i lui Lisimah, în cadrul unui ospăț, o adevărată lecție de simplitate și onoare, prin așezarea regelui trac și a suitei sale la o masă bogată, în timp ce el și geții săi s-au mulțumit cu bucate simple,la o masăm odestă, Dromihete îl convinge pe acesta să accepte pacea și să-i redea cetățile dobrogene.

Ba mai mult, unele izvoare vorbesc despre o căsătorie Dromihete și una dintre fiicele regelui macedonean, ca un semn al unei păci durabile sau posibile alianțe viitoare.

Misterul unui mormânt

În apropierea satului Shveshtari, în Bulgaria de astăzi, se afla unul dintre cele mai frumoase morminte tracice identificate vreodată. Descoperit în 1982 sub movila Ginina, în timpul unor excavări arheologice, mormântul de la reprezintă un monument unic al arhitecturii funerare tracice, iar importanța sa este cu atât mai mare pentru noi, românii, cu cât aici pare să își doarmă somnul de veci unul dintre regii emblematici ai istoriei noastre antice, Dromihete.

Mărimea sa impresionantă plasează movila ce adăpostește mormântul pe primul loc în rândul celor 26 de movile, care se întind de-a lungul a doi kilometri în partea de vest a satului Shveshtari – 7,5 metri în lungime, o lățime a fațadei de 6,5 metri și o înălțime interioară de 4,45 metri. Decorațiunile interioare respectă stilul curentului elenistic din acea perioadă, însă motivele religioase reprezentate sunt de origine tracică.

“Mormântul regal”, așa cum este cunoscut, datează din secolul III î.Hr. și este compus dintr-o antecameră și două camere mortuare construite pentru conducător și soția sa. Intrarea este poziționată asimetric față de cupolă și este decorată cu fresce de formă rectangulară. Ornamentele camerei mortuare – cea mai mare dintre cele trei – sunt extrem de bogate. Patru coloane dorice și una în stil corintian susțin o friză (parte componentă a antablamentului, cuprinsă între arhitravă și cornișă, de obicei împodobită cu picturi, basoreliefuri, caneluri), aflată deasupra intrării.

Între acestea sunt cuprinse reliefurile a zece cariatide, reprezentante cu mâinile ridicate deasupra capetelor, încremenite într-un etern gest de venerare. Brațele unor cariatide sunt sculptate mai brutal, în vreme ce culoarea lor este dată doar de linii trasate cu creta neagră, detalii ce sugerează că cel pentru care se construia acest mic palat subteran a murit brusc.

Decorațiunile interioare, singurele de acest tip identificate până în prezent pe fostul teritoriu trac, modul în care sunt așezate și simbolistica lor, ne oferă detalii despre rangul celui îngropat aici. Două paturi din piatră, oase umane și daruri de înmormântare au fost identificate în camera principală. Lângă paturi se află o fațadă de templu în miniatură, care reprezintă sanctificarea liderului decedat. Acesta este personificat călare, prezentându-se în fața zeiței care îi înmânează o cunună de aur, urmată de o femeie care aduce daruri.

O ușă din piatră masivă ascunde mormântul principal de ochii muritorilor. Puternicul conducător înmormântat aici nu a plecat însă singur pe lumea cealaltă. Alături de mormântul acestuia se află cel al soției, mai puțin impunător. Partenera de viață a fost sacrificată pentru a-și însoți soțul în lunga călătorie, în vreme ce rămășițele calului preferat au fost găsite în camera laterală.

Cele cinci necropole

Alte două morminte, cunoscute simplu sub numele de mormântul 12 și 13, au fost descoperite ulterior în apropierea movilei Ginina. Deși în zonă se află mai multe astfel de movile, numai trei sunt deschise vizitatorilor. Deoarece Ginina Mogila se afla deja sub patrimoniul UNESCO, fonduri speciale au fost alocate și pentru cercetarea celorlalte, în speranța că vor dezvălui noi date despre cultura tracă. Arheologii sunt de părere că în zonă se află cinci mari necropole, formate din mai mult de 100 de movile în total.

Până în prezent, doar două dintre acestea au fost studiate în mod amănunțit. Unele teorii sugerează că locația mormintelor nu a fost aleasă la întâmplare, ci încearcă să reprezinte o hartă terestră a constelațiilor importante, însă privite în oglindă. Crăpăturile observate în pereții anumitor morminte sugerează că un puternic cutremur a avut loc în zonă, cândva în secolul I î.Hr., cauzaând, probabil, abandonarea orașului.

Investigarea movilelor avea să aducă la lumina zilei morminte omenești și rămășițe animale, vase locale și importate, articole de înfrumusețare și alte artefacte care fac obiectul ritualurilor de înmormântare. Însă, se pare că toate obiectele fabricate din metale prețioase au fost furate de hoții de morminte încă din antichitate.

Datorită arhitecturii remarcabile și a decoratiunilor artistice, în 1985, mormântul de la Shveshtari a intrat în patrimoniul mondial al siturilor protejate UNESCO. Întreaga regiune a fost declarată rezervație arheologică. După ani de studii și încercări de conservare, mormântul a fost deschis vizitatorilor în data de 30 septembrie 2000. Situl arheologic este situat la 2,5 kilometri în sud-estul satului Shveshtari și la 42 de kilometri de Razgrad, în Bulgaria.

 

un articol de Valentin Roman (preluat partial de pe descopera.ro)

 

Inscrie-te la Newsletter(pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/