Categorii
Articole

KOGAION – 10 argumente pentru a-i da Godeanului locul cuvenit

Când Strabon menţiona în cronicile sale Muntele Sfânt al geto- dacilor, nu bănuia că peste milenii subiectul Kogaion va stârni atâtea patimi. Controversele legate de localizarea sa au existat de la începutul cercetărilor istorice, fiind prezente în operele unor istorici  şi scriitori de marcă precum Densusianu, Haşdeu, Iorga, Pârvan sau Daicoviciu.

Probabil că pe râul  Sargeţiei va mai curge multă apă până să aflăm cu certitudine care este locaţia exactă a Kogaionului. Cert este că izvoarele scrise indică precis şi fără dubiu un unic  Munte Sfânt al geto-dacilor. Politica de a împăca şi capra şi varza indicând mai multe Kogaioane, termen pe care îl folosesc mulţi dintre respectabilii istorici, credem că se dovedeşte a fi una păguboasă.

Cu tot respectul pentru opiniile tuturor celor care situează Kogaionul în alte părţi, dar fără a fi întrutotul de acord cu acestea, venim astăzi să argumentăm plasarea Muntelui Sfânt al geto-dacilor, pe vârful Godeanu.

1. Vârful Godeanu se află înconjurat de cea mai mare concentrare de aşezări civile militare şi religioase reperate şi cercetate din toată Dacia (o situaţie identică o întâlnim în cazul Olimpului grecesc).

2. La poalele Godeanului sunt situate cele mai multe sanctuare din toată Dacia, 8 la Sarmizegetusa, 3 la Feţele Albe şi alte câteva zeci la Pustiosu, Rudele, Meleia şi Tâmpu.

3. Este singurul vârf care este vizibil de pe culmile tuturor cetăţilor dacice din zonă inclusiv de pe cetatăţile  Căpâlna şi Golu aflate la o distanţă apreciabilă de acesta.

4. Este singurul vârf din grupa de munţi Retezat-Godeanu care oferă o panoramă completă a văilor şi tuturor înalţimilor din această zonă. Sunt vizibile Valea Streiului de la izvoare până la vărsare şi Mureşul de la Alba până dincolo de limita dintre Arad şi Hunedoara. Se văd perfect lanţurile muntoase Şureanu, Parâng, Retezat, Vulcan, Poiana Ruscăi şi Metaliferi.

5. Conţine toate elementele descrise de Strabon şi Herodot în ceea ce priveşte relaţia vârf-sanctuare religioase-peşteră-apă sacră.

6. Denumirea de Godeanu dată unui vârf de 1600 de metri este una sacră provenind din prefixul indo-european god- Dumnezeu Divinitate.

7. Niciunde pe teritoriul de astăzi al Daciei nu există atâta concentrare de conservare a moştenirii dacice ca în acestă zonă care înconjoară Godeanul.  Platforma Luncanilor, Costeşti-Deal, Ludeşti-Deal, Grădiştea de Munte, Valea Rea, sunt tot atâtea locaţii în care cercetarea moştenirii dacice din punct de vedere etnologic, etnografic, demografic şi nu în ultimul rând, arheologic, dă roadele cele mai spectaculoase şi mai lămuritoare.

8. Gradul înalt de antropizare conferit de arealul din care face parte vârful Godeanu a permis permanent, pe tot parcursul anului o stabilitate şi chiar o dezvoltare demografică şi spirituală faţă de condiţiile  climaterice oferite de celelalte locaţii amintite a fi pretendente la titulatura de Muntele Sfânt.

9. Toate manifestările importante ale identităţii spirituale dacice din secolele 1 î.e.n. şi 1 e.n. izvorăsc din locaţiile din jurul Godeanului şi  stau sub semnul reformei deceniene, care polarizează toate energiile spirituale şi  conferă sub o formă închegată caracteristicile culturale ale religiei dacilor.

10. Ultimul argument vine din zilele noastre ca o dovadă de necontestat. In anul 2000 eclipsa de soare, eveniment astronomic ce se petrece odată la sute de ani distanţă a fost vizibil pe un cer fără urmă de nor, în toată măreţia şi splendoarea sa în zona Godeanu Sarmizegetusa. Un fapt care poate părea banal la prima vedere, dar excepţional atunci când facem precizarea că niciunde dincolo de arcul carpatic, eclipsa nu a fost vizibilă din cauza norilor de ploaie. Pendulând între miracolul divin, ştiinţă şi coincidenţă trebuie remarcat că acest eveniment de excepţie nu a fost vizibil nici măcar în lunca Grădiştei locaţie aflată la doar 4  kilometri de Sarmizegetusa.

Spuneam la început ca va mai curge multă apă pe râul Sargeţiei până să aflăm care este muntele ce a stârnit atâtea patimi. Din păcate probabil cu cât ne afundăm în presupuneri  fără argumente ştiinţifice mai mult, cu atât mai mult se va îndeparta momentul adevărului, iar apa Sargeţiei va seca, fără ca noi să fi aflat adevărul.

 

un articol de Vladimir Brilinsky

 

Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

 

 

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Categorii
Dezvăluiri

Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză

Căutând în izvoarele antice informaţiile despre daco-geţi, strămoşii poporului român, ajungem uşor la mitologie. Istoricul Herodot, care explică descendenţa mitologică a acestui popor, furnizează cele mai vechi şi interesante ştiri despre istoria, moravurile şi religia lui. Dacii se credeau nemuritori şi se socoteau urmaşii fiilor lui Hercule.

Geograful Strabon constata că numele străvechi al dacilor, care se pierdea în negura vremurilor, era DAI sau DAV, adică lup, sau ,,cei care se aseamănă cu lupii”. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii au impus-o antichităţii a fost înţeleasă de contemporanii lor sub ,,semnul” lupului ce a întruchipat fidel o conştiinţă de neam străvechi şi războinic.

 

Stindardul dacilor (,,balaurul zburător”) a devenit însemn militar roman

 

Dacii, cel puţin aşa cum îi cunoaştem din luptele cu romanii, dispuneau de o armată puternică, condusă cu mare autoritate, disciplinată şi temeinic organizată, formată, in marea ei majoritate, din trupe de călăreţi precum şi din pedestraşi. Armele folosite erau, în general, cele rezultate din inovaţiile tehnicii armamentului acelor vremuri.

Ca războinici, dacii au fost apreciaţi mai ales pentru iscusinţa cu care mânuiau în luptă cuţitul încovoiat – sica, – arma specifică, cu care au intrat în nemurire. Informaţiile referitoare la organizarea tactică a armatei dacice sunt foarte puţine. Basoreliefurile dăltuite pe ,,Columna lui Traian” demonstrează, evident, cât erau de preţuite simbolurile şi insemnele militare de către strămoşii poporului român.

Între acestea lupul, care a primit o semnificaţie cu totul excepţională, întruchipând însăşi obârşia totemică a neamului geto-dacic, aflat sub protecţia unei divinităţi proprii, imprima luptătorilor credinţa în victorie şi în nemurire.

Zamolxis, zeul acestui popor, zeul cerului şi al nemuririi, al cărui chip era veşnic învăluit în nori într-un permanent mister, îşi ascundea înfăţişarea în tot ceea ce era legat de cultul şi numele său. Potrivit unei reguli magice, prin care se reprezenta principiul divinităţii, dacii au adus divinitatea alături de ei, sub forma unui ,,balaur zburător”, căruia i-au pus un cap de lup.

Astfel, legătura simbolică între daci, ca popor războinic, şi protectorul lor, era întruchipată de stindard, reprezentat prin acest balaur zburător cu cap de lup. Istoricii au încercat să-l descrie, comparându-l cu însemnul militar al sciţilor (dracones – descris de către Ammianus Marcellinus) cu care dacii au venit în contact şi au convieţuit mai multe veacuri.

Pe această bază s-a apreciat că trupul ,,balaurului” era confecţionat din stofă colorată, din lemn ori metal. Istoricul român A.D. Xenopol îl descria astfel: ,,…capul acestuia era de bronz sau argint şi figura pe acel al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau dinţii şi limba. Corpul balaurului era încovoiat, luând chipul unui şarpe în mişcare“.

Steagul cu balaur – dragonul – alături de cultul cerului şi ,,cavalerii gemeni” purtători de dragon (draco) reprezintă un simbol vexilologic caracteristic întregului neam tracic. Considerat de unii istorici drept un simbol heraldic oriental, dragonul, alături de cuţitul încovoiat (sica), sintetizează imaginea alegorică a acestui mare neam, care s-a născut şi afirmat ,,sub semnul lupului”.

Acest steag, la fel de vechi ca neamul tracilor, i-a însoţit permanent în luptă pe luptătorii băştinaşi de la Carpaţi, Dunăre şi Mare. El a produs o puternică impresie asupra tuturor popoarelor cu care adepţii lui Zamolxis au intrat în relaţii de prietenie sau de duşmănie.

Este însă cert că acest insemn heraldic a fost preluat oficial de către romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării, în afara hotarelor acesteia, a unui mare număr de daci ,,foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor”. Cetăţenii Romei antice l-au cunoscut mai întâi între trofeele care l-au însoţit pe împăratul Traian la întoarcerea de pe câmpurile de luptă de la Dunăre şi din Carpaţi.

Dragonul, sinonimul şarpelui, având ca atribute orgoliul şi forţa, le-a impus teamă şi respect. Columna lui Traian l-a făcut nemuritor. Imaginea pe  care dacii au lăsat-o romanilor în luptă, cu dragonul desfăşurat, însoţind trupele de cavalerie care şarjau, a fost încrustată şi a trebuit să dăinuie peste veacuri, pentru veşnica aducere-aminte despre cei ce au avut curajul să înfrunte cea mai puternică forţă a timpului.

Dacii au fost imortalizaţi nedespărţiţi de steag, într-un simbol ce atestă statornica lor hotărâre de a învinge sau de a deveni nemuritori, prin înălţarea sufletului lor la ceruri, la acelaşi Zamolxis, protectorul lor. Începând chiar cu împăratul Traian, romanii au recrutat pentru nevoile Imperiului unităţi auxiliare formate în exclusivitate din daci.

Dacia a fost supusă sistemului recrutării, întocmai ca celelalte provincii romane, fiind recrutaţi, deopotrivă, daci pentru unităţile auxiliare regulate (cohortas, allae), ca şi pentru corpurile auxiliare (nummeri). Recrutarea a reprezentat măsura de caracter militar şi politic cu finalitate practică evidentă, prin care Roma a perceput ,,tributul de sânge” acestui popor ,,barbar”, a cărui supunere a necesitat mari cheltuieli materiale şi sacrificii umane. Înţelegându-i utilitatea, romanii l-au preluat şi l-au folosit ca stindard, dându-i posibilitatea să devină unul dintre ,,steagurile care au făcut istorie“.

Trupele recrutate din rândul dacilor, dislocate în diferite părţi ale Imperiului roman au păstrat şi în continuare acest sistem heraldic, prin care şi-au păstrat individualitatea. De la Roma, unde a fost adus de către dacii intraţi în slujba Imperiului, steagul cu balaur zburător (dragonul) ,,s-a răspândit rapid în tot Imperiul roman”.

În secolele II şi III e.n., numărul trupelor recrutate în exclusivitate din daci (între 9 şi 11) a situat Dacia pe locul al treilea în rândul provinciilor romane care au dat acest ,,tribut de sânge”, alături de Belgica (12), Siria (13) şi Africa (9). Elementul militar dacic atestat documentar în Imperiul roman în cursul acestor două secole constituie un argument preţios despre existenţa şi importanţa demografică şi social-economică a populaţiei băştinaşe dacice, care a fost supusă, dar nu distrusă.

Inscripţiile descoperite pe pământul Italiei indică o prezenţă numeroasă a dacilor chiar în trupele staţionate în capitala Imperiului roman, ocupând diferite trepte în ierarhia militară: equites singulares, pretorieni, soldaţi (născuţi în Dacia). La Cesena este atestat documentar o ,,Cohors Dacorum”, iar la Falerii o inscripţie aminteşte pe C. Nummius Verus ,,Dacorum, praefectus Thracum, tribunus legiones I Italicae”.

Alături de militari, pe pământul Italiei au fost prezenţi mici funcţionari, negustori şi chiar preoţi, însoţiţi aproape întotdeauna cu atributul ,,Dacus” sau ,,natus in provincia Dacia”. Mulţi dintre dacii recrutaţi pentru aceste trupe au devenit cetăţeni romani chiar pe pământul Italiei, aducând cu ei o parte din spiritul neamului din Carpaţi, de la Dunăre şi Mare. Elementele de simbolistică i-au însoţit şi aici pe militarii daci şi familiile lor. Pe cel puţin patru din monumentele funerare ale acelor equites singulares din Roma se afla scena ,,cavalerului-erou trac“.

Alături de sica, arma de care dacii erau veşnic nedespărţiţi, unităţile formate din daci au adus pe pământul Italiei şi steagul cu balaur zburător – dragonul. Cel puţin în primele decenii, acesta a fost preluat cu întregul său simbolism şi pecetluit cu ,,sigiliul” Romei, care l-a admis în panteonul său vexilologic. Recunoaşterea lui de către romani între stindardele unităţilor puternicei lor armate a avut la bază raţiuni practice, izvorâte din diplomaţia cu care Imperiul trata popoarele învinse şi supuse.

Dragonul i-a însoţit pe dacii deveniţi militari în armatele romane şi la hotarele de răsărit ale Imperiului, unde perşii, adversari de temut ai romanilor,     i-au întâlnit adesea în încleştări dramatice. În vremea împăratului Traian, Alla I Ulpia Dacorum a fost recrutată şi trimisă în Cappadocia, iar o diplomă militară din anul 157 menţionează între trupele romane din Siria Cohors I Ulpia Dacorum.

Aceste trupe au luptat sub stindardul specific neamului lor, admis şi aprobat ca steag al unităţilor de cavalerie şi s-au instruit conform elementelor de tactică şi strategie militară pe care le moşteniseră pe plaiurile carpato-danubiano-pontice.

Între militarii daci din Siria era şi un Aurel Iulio Draco. Cognomenul Draco (dragon), putea să fie un nume dacic foarte vechi, dar în acelaşi timp putea să semnifice un stegar, un purtător de dragon. Limba latină a moştenit, probabil, acest cuvânt din limba dacică sub forma draconarius, care semnifică port-drapel.

 

Guvernatorul Arian confirmă că ,,dragonul” dacic era colorat

 

Structura cromatică a dragonului a fost reliefată chiar în acele vremuri îndepărtate, dar istoricii i-au dat prea puţină importanţă, deoarece informaţia a fost lapidară, trecând aproape neobservată. Constatarea faptului că dragonul era colorat a fost făcută chiar de către autorităţi militare romane, care i-au dat importanţa cuvenită în organizarea trupelor pe care le comandau.

Sunt extrem de preţioase, în acest sens, observaţiile făcute de către Arian, numit în vremea împăratului Hadrianus (117-138) guvernator al Cappadociei. Acesta i-a cunoscut, desigur, pe dacii din Alla I Ulpia Dacorum, adusă aici în vremea împăratului Traian şi a rămas impresionat de modul în care se instruiau, de dârzenia cu care mânuiau armamentul precum şi de disciplina de care dădeau dovadă în timpul exerciţiilor militare.

În lucrarea Arta tacticii, acesta aduce informaţii deosebit de importante referitoare la tactica de luptă folosită în timpul atacului, instruirea în limba proprie, precum şi despre insemnele militare proprii, folosite pe câmpul de luptă. Guvernatorul Cappadociei a fost impresionat, în primul rând, de inovaţiile tactice pe care dacii, sub influenţa sciţilor, le-au introdus în rândul cavaleriei romane, în special ,,rânduiala pentru luptă a cavaleriei în unghi”. Este deosebit de important de reţinut că dacii se instruiau în limba dacică (getică, n.n.), admisă de romani ca o recunoaştere a importanţei elementului militar dacic la hotarele de răsărit ale Imperiului roman.

În acest sens, Arian afirmă că ,,…ostaşii învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam (subl n.), strigătele celtice pentru celţi, cele getice pentru geţi (subl.n.) şi cele retice pentru reţi”. Amintind insemnele militare ale diferitelor trupe etnice care alcătuiau cavaleria romană, Arian s-a oprit în mod deosebit asupra steagului cu balaur. ,,Călăreţii romani – afirma acesta – înaintează având diferite insigne, nu numai romane dar şi scitice, pentru ca incursiunile lor să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare.

Insignele scitice le alcătuiesc nişte balauri (subl. n.) de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori, cusute laolaltă (subl. n.). Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coadă ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cât mai înspăimântător.

Când caii stau pe loc nu poţi vedea nimic mai mult decât bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă în jos. Când însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierând din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere ochilor, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvală şi pentru ca rândurile călăreţilor să nu se încurce”.

Această primă descriere mai detaliată a ,,balaurului” – stindardul geto­dacilor, admis între ,,insignele” armatelor romane, ne oferă imaginea primordială a acestui stindard, înainte de a fi receptat modificările de formă pe care le-a suferit prin răspândirea sa în tot Imperiul roman. Aşadar, înfăţişarea lui era diferită de imaginile pe care le-am cunoscut până acum din basoreliefurile sculptate pe diferite monumente romane care l-au imortalizat şi l-au păstrat până în zilele noastre.

Balaurul era confecţionat din bucăţi de pânză din diferite culori, ale căror semnificaţii trebuie căutate în credinţele şi religia strămoşilor noştri. Folosirea de către ,,trupele romane” a acestor insigne ,,scitice” alături de cele romane ne conduce la concluzia că ,,balaurul” era structurat cromatic în funcţie de ,,neamul” care compunea aceste trupe.

Deosebirea dintre trupele formate din daci şi alte trupe care purtau aceleaşi ,,insigne scitice” nu era posibilă, pe timpul atacului, decât prin existenţa unor culori specifice fiecărui neam intrat în slujba Romei. Acestea permiteau comandanţilor să organizeze atacul în formaţii disciplinate, evitându-se dezordinea în dispunerea şi deplasarea trupelor de călăreţi.

Diferenţa cromatică dintre ,,balauri” permitea călăreţilor daci să urmeze cu uşurinţă stegarul (,,draconarius”) dac, al cărui ,,balaur” avea culorile proprii dacilor. Din păcate, guvernatorul Arian a omis să ne spună care erau acele ,,diferite culori” ale ,,balaurului” şi, mai ales, prin ce se deosebeau dacii din Alla I Ulpia Dacorum sau cei din Cohors I Ulpia Dacorum de celelalte trupe formate din alte ,,neamuri”.

Steagul cu ,,balaur” (dragonul) s-a impus ca insemn militar şi în cadrul trupelor romane din alte provincii ale Imperiului. El a fost dus de către aceleaşi trupe formate din daci, intrate în slujba Romei. În secolele II şi III e.n., în Pannonia, alături de militari, documentele menţionează şi alte categorii sociale de daci, dintre care, foarte mulţi, au adoptat nume romane.

Trupele respective, între care se cunosc Alla Prima Flaviae Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum (,,pia fidelia milliaria equitata”) şi Cohors II Aurelia Dacorum, au conservat şi aici tactica de luptă specifică precum şi insemnele militare proprii. Cetatea Aquincum (viitoarea Buda Veche, n.n.) a moştenit în stema sa culorile roşu, galben şi albastru, despre care cărturarul german J.F. Neigebaur afirma că sunt ,,o moştenire de pe timpul Daciei Traiane”, iar George Bariţiu le considera ,,rămase moştenire de la Imperiul roman”.

Conform ştiinţei heraldice, care se ocupă cu stabilirea principiilor teoretice pentru compunerea unei steme, precum şi cu descrierea, cercetarea şi interpretarea acesteia, cele trei culori au următoarea semnificaţie: roşu este simbolul măririi, al bravurii, îndrăznelii şi generozităţii, simbolizând, de asemenea, sângele vărsat în lupte, puterea de viaţă şi energia strămoşească, galben (sau aur) este simbolul măririi, al forţei, bogăţiei şi purităţii, reprezentând, îndeosebi holdele aurii de grâu din timpul verii, iar albastru (sau azur) reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc, şi simbolizează blândeţea, frumuseţea, nobleţea şi buna credinţă.

Este important de reţinut că cele ,,trei culori” reprezintă o ,,moştenire” veche, iar originea lor, considerăm că trebuie căutată în culorile stindardului ,,cu balaur” dus de daci în Pannonia şi preluat de romani între insemnele militare ale Imperiului. Unităţile romane din Pannonia i-au supravegheat îndeaproape şi pe dacii liberi de la vest de munţii Meseşului, precum şi pe sarmaţii iazygi din Câmpia Tisei.

În vremea împăratului Antonius Pius (138-161), dacii liberi din ,,Regio Transivallum” (,,Silvania”, ţinutul împădurit de la vest de munţii Meseşului, până în mlaştinile Tisei, n.n.), precum şi sarmaţii iazygi din Câmpia Tisei au avut în fruntea lor un prefect, pe Caius Clodius, impus de romani, probabil dintre dacii care serveau ca militari în armatele Imperiului.

În confruntarea pe care au avut-o cu trupele romane din Pannonia, aceste ,,neamuri barbare” au folosit ca stindard ,,balaurul zburător”. În anul 175, împăratul Marcus Aurelius (161-180) i-a înfrânt pe sarmaţii iazygi (uniţi cu dacii liberi) şi le-a luat multe trofee, între care şi numeroşi ,,balauri”.

Aceste trofee au fost arătate de către trupele romane care au defilat la Roma cu ocazia celebrării triumfului asupra ,,barbarilor”. Evenimentul este demn de reţinut, întrucât probează că, după aproape un secol de la cucerirea unei părţi din Dacia de către romani, dacii rămaşi în afara Imperiului roman foloseau drept stindard acelaşi ,,balaur zburător”, structurat cromatic, cu siguranţă, în culorile pe care le moşteniseră din vechime.

Fondul etnic al Pannoniei a fost revitalizat prin daci chiar după retragerea stăpânirii din Dacia. În anul 296, împăratul Diocleţian i-a înfrânt pe carpi şi a strămutat o parte din ei în această provincie. Folosiţi apoi ca militari în armatele romane, carpii au putut să conserve insemnele militare şi armele străvechi, conform aceloraşi considerente constatate la hotarul de răsărit al Imperiului roman. Unul din prefecţii capitalei Imperiului din secolul IV, Maximinus, se trăgea din urmaşii dacilor (carpi) strămutaţi de împăratul Diocleţian în Pannonia.

 

Militarii daci au răspândit ,,dragonul” până în Britania

 

Steagul cu ,,balaur zburător” a fost purtat, desigur, şi de către trupele formate din daci în alte părţi ale Imperiului roman: Cohors III Dacorum (în Macedonia), Vexillatio dacorum parthica (în Mesopotamia) şi Cohors I Aelia Dacorum (în Britania). Pentru tenacitatea cu care dacii, deveniţi militari romani, au păstrat insemnele şi armele specifice neamului lor este elocventă ,,amprenta” lăsată de Cohors I Aelia Dacorum, recrutată în timpul împăratului Hadrianus (117-138) şi trimisă tocmai în extremitatea nord-vestică a Imperiului, în Britania.

Această cohortă a avut misiunea, alături de alte trupe, să apere limes-ul lung de 120 km. construit în vremea împăratului Hadrianus pentru a stăvili repetatele atacuri ale picţilor şi scoţilor. Este important de reţinut că această cohortă, formată din 1000 de daci (milliaria) a staţionat în Britania două secole, avându-şi reşedinţa în castrul de la Amboglana (Camboglana).

Acestor daci, romanii le-au luat ,,tributul de sânge” pe pământul Britaniei, în extremitatea nord-vestică a lumii romane. O diplomă militară din anul 145 atestă că dacii din aceasta cohortă, deveniţi cetăţeni romani, au fost lăsaţi la vatră şi împământeniţi pe pământurile Britaniei. Acest tărâm, cucerit cândva de către Iulius Caesar, adversarul declarat al regelui Burebista, era apărat acum şi de dacii pe care augustul împărat s-a pregătit cu ardoare să-i supună.

Dacii din această cohortă erau conştienţi de originea lor etnică. Unii păstrau nume străvechi, ca Dada sau Dacibalus, iar alţii adoptaseră nume romane, ca Acadinus (originar din Ulpia Traiana, capitala Daciei romane) sau Iulius Piu(…)tinus (,,cives Dacus”). Comandanţii, între care A.Geta Irelsaurnes, Iulius Saturninus sau Claudius Menander, erau, de asemenea daci, care adoptaseră nume romane. Dacii din această trupă au păstrat armamentul tradiţional (sica), pe care acum l-au pus în slujba Romei.

Claudius Menender a ordonat să se sculpteze pe piatra pusă de el un cuţit încovoiat, arma străveche a dacilor, dovadă a conservării tradiţiilor de luptă dacice, pe care romanii au ştiut să le preia şi să le folosească pentru apărarea Imperiului. Cuţitul încovoiat nu mai reprezenta simbolul înfrângerii Daciei, ci devenise o ,,armă romană”, căreia dacii îi readuseră strălucirea de odinioară.

Alături de această armă tradiţională, este posibil ca pe meterezele fortăreţei de la Amboglana să fi fost arborat şi stindardul cu ,,balaur zburător”, ca în celelalte provincii romane unde dacii au intrat în slujba Imperiului roman. Prezenţa dragonului în Britania, pe care picţii şi scoţii l-au văzut, desigur, în fruntea acestor trupe, era logică din moment ce ,,Roma admitea oficial în panteonul său vexilologic ideile totemice ale trupelor barbare care serveau în armata romană”.

În acest context, consi­derăm că dragonul, moştenit şi păstrat secole de-a rândul pe pământul Britaniei şi adoptat mai târziu ca un insemn militar propriu de către celţi, gali şi englezi, reprezintă o părticică din tezaurul spiritual dacic, lăsată moştenire atât de departe de plaiurile carpatine.

Dacii, deveniţi cetăţeni romani pe pământul Britaniei (în timp ce britonii, supuşi aceluiaşi sistem de recrutare, au devenit cetăţeni romani pe pământul Daciei), s-au aşezat, de regulă, în jurul castrului de la Amboglana sau în celelalte ţinuturi stăpânite de romani.

Copiii lor, educaţi în spirit militar, au intrat, la rândul lor, în armată, continuând serviciul militar al tatălui, iar ,,sudul Britaniei – după cum afirma André Maurois – fu repede presărat cu căsuţe romane”. Ocupaţia romană s-a limitat numai la Anglia şi Ţara Galilor de astăzi, dar influenţa latinităţii a fost mai puternică în sud­-estul Angliei, între britonii latinizaţi, în mijlocul cărora s-au aşezat şi dacii ca cetăţeni romani. Din aceste vremuri s-a păstrat în Ţara Galilor dragonul – ,,balaurul zburător” al dacilor, ca insemn de război pentru populaţia din sud-estul Angliei, considerat de istorici ca o ,,relicvă a dominaţiei romane”.

Convieţuind sub administrarea romană, dacii şi coloniştii aduşi ,,ex toto orbe romano”, au creat o nouă civilizaţie, în timp ce soarele, cândva adorat, continua să răsară peste o lume măcinată de contradicţii şi frământări. Romanii au luat ,,tributul de sânge” acestui popor învins dar nu distrus, chiar pe propriul său pământ. Mulţi tineri daci au fost înrolaţi în armatele romane pe teritoriul Daciei sau al Moesiei Inferior sau Superior.

Sunt cunoscute, în acest sens, Cohors Gemina Dacorum Gordiana cu garnizoana la Civitas Montanensium (azi Mihailovgrad, în Bulgaria), trupe alcătuite din pedestraşi daci la Cumidava (Râşnov), Drobeta, Praetorium (pe malul Oltului, la sud de Turnu Roşu), precum şi trupele de cavalerie care acţionau pe valea Oltului în vederea supravegherii drumului şi a staţiilor poştale importante (,,numerus burgariorum et veredariorum Daciae Inferioris”).

Steagul cu ,,balaur” s-a păstrat deci, chiar pe pământul Daciei şi Moesiei, devenite provincii romane, iar spiritul dacic a renăscut prin vitejia cu care dacii intraţi în slujba Romei au ştiut să-i dea o nouă strălucire. Unul dintre aceştia, Regalianus, coborâtor ,,după cât se spune din Decebal”, a fost proclamat, pentru scurt timp (în anul 263) – împărat de către moesi.

Un alt dac, Galerius, devenit împărat roman (293-311), a rămas în amintirea urmaşilor şi prin faptul că a imortalizat ,,balaurul” (dragonul) pe Arcul de triumf de la Salonic, ridicat în anul 304, în urma victoriei din anul 297 asupra perşilor. Personalitate puternică şi tenace, Galerius a păstrat întreaga robusteţe şi virtute a vechilor daci, cândva duşmani de temut ai romanilor.

Arcul de triumf de la Salonic l-a imortalizat pe acest ,,fiu de dac, de balaur dacic“ – cum îl caracteriza istoricul Nicolae Iorga – în fruntea trupelor de călăreţi care purtau stindarde dacice (,,balauri”), urmărind duşmanul sau vorbind şi îmbărbătându-şi soldaţii, care purtau aceleaşi stindarde.

După aproape două sute de ani de la moartea regelui Decebal, steagul cu ,,balaur”, continua să reprezinte insemnul militar roman, preluat de la dacii ale căror virtuţi militare au fost recunoscute. El nu mai însoţea un popor învins, ca pe ,,Columna lui Traian”, ci însăşi persoana împăratului celei mai mari forţe militare ale antichităţii.

Este deci lesne de înţeles răspândirea steagului cu ,,balaur”, din Mesopotamia, trecând prin Styria şi Cappadocia, Iudeea (unde este menţionată o cohortă a getulilor, Numidia (Africa de Nord), Italia, Moesia Superior şi Inferior, Dacia (chiar la Sarmizegetusa, unde în timpul lui Antonius Pius era un prefect al militarilor, Dacorum Iassiorum) şi continuând cu Pannonia, Noricum (Alla I Dacorum), până în îndepărtata Britanie.

Pe bună dreptate, vexilologul american Whitney Smith constata că: ,,Se pare că nu există stindard în antichitate care să fie atât de răspândit ca dragonul. Cu numai câteva variante nesemnificative de formă şi folosire, din antica Persie, până în Britania, acest stindard a fost purtat în luptă mai bine de 1.000 de ani” (subl.n.).

Steagul cu ,,balaur” a revenit, când ameninţător, când paşnic între hotarele provinciei romane Dacia, simbolizând în acele vremuri unitatea neamului dacic. Dacii liberi, mai ales carpii şi costobocii, s-au întors adesea, sub forma unor incursiuni adânci în ,,lumea romană” din interiorul arcului carpatic şi chiar la sud de Dunăre, mereu ,,sub semnul lupului”.

Ei au jucat un rol însemnat în declanşarea marii răscoale dacice din anul 117, iar în anul 170, costobocii au pătruns, trecând peste Moesia Inferior, până în Grecia, pentru ca din anul 238 carpii, împreună cu goţii să deschidă seria atacurilor în Imperiul Roman, care vor dura mai bine de 100 ani. Relaţiile dintre dacii liberi şi romani nu au fost numai războinice, ci adesea paşnice, desfăşurate pe tărâm politico-diplomatic şi pe plan comercial, fapt ce a contribuit la romanizarea treptată a acestora. Procesul integrator a facilitat conservarea şi supravieţuirea obiceiurilor, simbolurilor, precum şi preluarea preceptelor noii credinţe în care ,,mitul nemuririi” s-a metamorfozat în credinţa în ,,viaţa de apoi”, propovăduită de creştinism.

Este însă important de subliniat faptul că dacii liberi au gândit refacerea unităţii dacice sub protecţia zeului lor suprem – Zamolxis, al cărui chip binevoitor s-a arcuit peste crestele Carpaţilor, Dunăre şi ţărmul Mării Negre ca un curcubeu. Privind acest curcubeu, din a cărui cromatică ieşeau în evidenţă culorile roşu, galben şi albastru, arcuite peste o lume plină de credinţe, superstiţii şi suferinţe, dacii şi-au întărit credinţa în nemurire. Aceasta le-a dat dacilor puterea să înfrunte chiar pe Zamolxis, ascuns în norii uriaşi, sub forma unui balaur ameninţător.

Furtuna a fost întotdeauna considerată ca un semn rău, iar atunci când tuna sau fulgera, dacii, precum se ştie, aveau obiceiul de a trage asupra ,,balaurului” cu săgeţi pentru a o determina să-şi arate chipul adevărat. Apariţia lui Zamolxis în chip de protector era prevestită prin săgeţile fulgerătoare ale razelor de soare sub forma curcubeului dătător de lumină, vreme bună şi credinţă în izbândă.

Este posibil ca ,,balaurul” zburător să fi fost structurat cromatic, în culorile vizibile ale curcubeului (roşu, galben şi albastru). Simbolul acestui stindard a fost receptat şi de către barbarii care au pătruns în ţinuturile dacilor liberi în timpul stăpânirii romane a unei părţi din vechea Dacie. Neamul germanic al goţilor, care în timpul împăratului Caracalla (211-217) coborâseră de pe ţărmurile Mării Baltice pe acelea ale Mării Negre, după multe certuri şi rivalităţi cu dacii liberi, au ajuns ei înşişi să se considere geţi.

 

Dacii, în amintirea culturii spaniole

 

Zamolxis, Deceneu şi eroii din mitologia dacilor au fost consideraţi, după o lungă perioadă de convieţuire cu băştinaşii din exteriorul arcului carpatic, ca proprii înaintaşi ai neamului gotic. Prin goţi, ,,balaurul” zburător a cutreierat încă o dată Europa şi a ajuns în extremitatea sud-vestică a continentului, pe pământul Spaniei, sub acelaşi ,,sigiliu”, al Romei: ,,semnul lupului (Wulfilla)”.

Cronicarii spanioli din Evul Mediu au afirmat o tradiţie dacică în ceea ce priveşte întemeierea Spaniei, independentă de persoana împăratului Traian, care era fiu al acestor meleaguri. Cronicarul Don Rodrigo Jimenez de Rada considera că hispanicii erau descendenţi din daci sau geţi, Spania fiind ,,fondată” de ,,poporul de la Dunăre”. Prin pana acestui cronicar, Zamolxis, Burebista, Deceneu, Decebal şi ceilalţi eroi ai istoriei şi mitologiei dacilor au intrat în istoria Spaniei.

În secolul al XV-lea, când a fost alcătuită stema regilor catolici, alături de acvilă,  leul (Leonului) şi turnul (Castiliei), au fost introduse şi insemnele personale ale regilor: jugul şi săgeţile – vechi simboluri ale dacilor”. Din aceste ,,insemne personale” decurgea nobleţea şi dreptul de suzeranitate al regilor catolici, care au ţinut, cu orice preţ, să păstreze urma descendenţei din daci sau geţi.

În acest context, este foarte posibil ca alături de goţi să fi emigrat pe pământul Spaniei şi daci liberi, îndeosebi carpi, în urma invaziei hunilor, după anul 375 în ţinuturile carpato-danubiano-pontice. Alături de jug şi săgeţi, a intrat în sistemul vexilologic hispanic şi ,,balaurul” zburător cu cap de lup, considerat de acelaşi Withney Smith un ,,insemn militar specific poporului spaniol”.

Sub numele de ,,goţi”, consideraţi adevăraţii întemeietori ai Spaniei, s-au ascuns, probabil, şi daci liberi din exteriorul arcului carpatic, care au impus aceste ,,insemne” poporului spaniol. Prin ele, mitul dacilor a supravieţuit în istoriografia Occidentului, care în procesul formării popoarelor şi statelor medievale pe ruinele Imperiului roman au devenit insemne proprii, purtate în lupte aproape 1000 de ani.

,,Curcubeul” balaurului pe care dacii l-au purtat în luptă împotriva sciţilor, persanilor, macedonenilor, romanilor ori a popoarelor migratoare care au asaltat pământul vechii Dacii, şi-a extins spectrul său peste întreaga Europă fărâmiţată în state medievale, după destrămarea Imperiului roman. Steagul cu balaur, întâlnit în Europa centrală, până târziu în Evul Mediu, a fost moştenit din aceste vremuri şi transmis, odată cu cele trei culori, celor ,,10 regi” care au stăpânit Pannonia după dispariţia hunilor pană la venirea ungurilor în Pannonia.

 

Culorile ,,dragonului” au devenit culorile heraldice ale neamului românesc

 

,,Balaurul” zburător dacic, devenit ,,dragon” sub ,,sigiliul” Romei, a început să fie înlocuit, ca stindard, odată cu adoptarea noii religii – creştinismul – în Imperiul roman. Dacia, leagănul cultului cavalerilor danubieni, a fost pierdută spre sfârşitul secolului al III-lea, iar hotarele Imperiului au fost retrase pe linia Dunării.

Pătrunderea creştinismului şi la nord de Dunăre a metamorfozat dragonul şi pe purtătorul acestuia, datorită imaginaţiei fecunde a preoţilor şi creaţiilor plastice ale pietrarilor creştini. Sub preceptele noii religii, care a pătruns ,,de jos în sus”, constituind un factor fundamental al formării noii identităţi a locuitorilor străvechii Dacii: românii.

În noul context, ,,balaurul” s-a transformat din punct de vedere mistic şi religios, iar credinţele ,,păgâne” au fost absorbite şi transformate de către creştinism într-un proces lent. Românii, ca urmaşi ai daco-romanilor şi ai dacilor creştinaţi, au preluat din vechiul tezaur spiritual dacic acele elemente care au venit in concordanţă cu noua doctrină teologică şi filosofică. Complexul religios bazat pe ,,credinţa în nemurire” nu a putut fi ignorat de către numeroşii misionari creştini care au cercetat ţinuturile nord-dunărene.

În noile condiţii, care au intensificat procesul de creştinare a daco-romanilor şi au favorizat pătrunderea creştinismului la dacii liberi, dragonul a primit semnificaţia simbolică a ,,răului“, devenind antipodul simbolului creştin – crucea. Din vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337), dragonul – insemnul militar pe care romanii l-au purtat ca stindard propriu 200 de ani, a fost adus sub lancea stindardului imperial (,,labarum”), impus de creştinism.

Tema acestei reprezentări a fost apoi preluată şi de alţi împăraţi romani şi s-a răspândit în toată ,,lumea creştină”. Introducerea acestui nou ,,insemn militar” s-a lovit la început de tradiţia ,,balaurului”, care simboliza eroismul, credinţa în victorie şi în nemurire, la care daco-romanii nu au înţeles să renunţe, continuând să-l păstreze cu noua semnificaţie.

În ţinuturile vechii Dacii, lupta între ,,cruce” şi ,,balaur” a semnificat, pe plan vexilologic, lupta între păgânism şi creştinism. Pătrunzând mai întâi la oraşe, creştinismul a determinat pe mulţi ,,romani” care nu au înţeles să renunţe la credinţele ,,păgâne”, să caute adăpostirea idolatriei lor la sate. Unii daci romanizaţi din sudul fluviului au găsit scăparea la fraţii lor din nordul Dunării.

Cuvântul care a desemnat pe ,,omul de la ţară” – paganos – a devenit şi pe pământul vechii Dacii, printre daco-romani, sinonim cu ,,închinător la idoli”, de unde a rezultat cuvântul păgân, adică necredincios. O lege dată de împăratul Valentinian, în anul 368, numea cultul vechi religia paganorum, iar înţelesul acestui cuvânt – necredincios – a fost moştenit în toate limbile romanice.

În acest context, creştinismul nu a înlăturat fidelitatea faţă de unele obiceiuri şi simboluri străvechi. Limba latină şi modul de gândire roman s-au plecat legilor pământului vechii Dacii, ca în Galia şi Spania, iar noua religie a fost adaptată realităţilor socio-politice şi condiţiilor de viaţă ale dacilor creştinaţi. Odată cu generalizarea acestor procese socio-spirituale, spre sfârşitul secolului al IV-lea, ,,balaurul”, ca stindard, a împărtăşit aceeaşi soartă ca în întreaga lume creştină.

Vechile stindarde ostăşeşti, precum a fost şi steagul cu ,,balaur”, au fost depuse în biserici şi folosite în alaiuri religioase. Atunci, probabil, dragonul (balaurul) a coborât la picioarele Sfântului Gheorghe, simbolizând victoria credinţei creştine asupra vechilor ,,superstiţii”, la care dacii au ţinut cu atâta străşnicie.
Istoricul Durmont scria, in anul 1870, că ,,Sfântul Gheorghe apare ca o copie a cavalerului trac“. Acest sfânt, care a devenit patronul bisericii ortodoxe române, are o obârşie tracică, fiind martirizat în vremea împăratului ,,păgân” Diocleţian (în anul 303), care a condamnat la muncă silnică sau la moarte mai mulţi misionari creştini.

Originar din Cappadocia, din ceata ostaşilor care se numeau tribuni, el a fost, probabil, urmaşul militarilor daci din AIla I Ulpia Dacorum. Această origine poate explica, în bună măsură, personalitatea şi influenţa de care s-a bucurat în rândul daco-romanilor din nordul Dunării. Prin ei, spiritualitatea dacilor şi-a arătat încă o dată caracterul universal.

Creştinismul a înlocuit ,,balaurul” – devenit simbol al  răului, cu  crucea, dar daco-romanii şi mai apoi românii i-au preluat simbolurile cromatice, schimbându-se doar esenţa, învelişul rămânând acelaşi. Tradiţia adânc înrădăcinată a credinţelor ,,păgâne”, precum şi faimoasa doctrină a ,,nemuririi” au fost preluate de creştinism sub forma ,,vieţii de apoi” din spiritualitatea strămoşilor poporului român.

Aceasta pledează pentru o continuitate de simboluri în ţinuturile carpato-danubiano-pontice, mai ales că procesul de transformare etnică şi spirituală a pătruns definitiv şi ireversibil în mediul rural. Reprezentarea ,,Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, larg răspândită la români, simbolizează, metaforic, actul de naştere al poporului român, prin victoria crucii asupra ,,balaurului”, care a fost nevoit să se refugieze, din nou, în mitologie, ca simbol al răului.

Cultul său, precum altădată cultul ,,dragonului”, s-a răspândit în întreaga lume creştină, la italieni, la englezi, la francezi, iar mai târziu la ruşi, pretutindeni simbolizând biruinţa crucii asupra credinţelor păgâne. Prin aceasta, dacii au perpetuat spiritualitatea lor arhaică, contribuind la unitatea lumii creştine.

Cu unele modificări de formă şi structură, dragonul a fost folosit în Britania şi după retragerea armatelor şi administraţiei romane. Acest lucru a apărut pe deplin posibil, întrucât ,,britonii latinizaţi au adoptat armele ofensive şi defensive de la romani”. Folosind infanteria disciplinată, armura şi armele de aruncat la distanţă şi cavaleria din epoca târzie a tehnicii de luptă romane sau luptând după tactica celtică reînviată, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe invadatorii saxoni.

Legendarul rege al celţilor, Arthur, intrat în legendă pentru luptele purtate cu saxonii, a repurtat, în anul 500, o victorie asupra acestora, în apropierea muntelui Badon. Celţii au folosit ca stindard dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de staţionarea trupelor romane pe limes-ul construit împotriva picţilor şi scoţilor. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.

Cognomenul ,,Dragon” (Draco) fusese întâlnit, cu mai bine de 250 de ani în urmă şi la militarii daci din trupele romane de pe hotarul de răsărit al Imperiului roman. ,,Dragonul” purtat ca stindard de către celţi, la cumpăna veacurilor V-VI, era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să ia forma de balaur zburător şi să scoată un sunet ascuţit care semăna teroare în rândul duşmanului şi încredere pentru războinicii care-l urmau.

Redat de către vexilologul Withney Smith de pe un document de epocă, dragonul folosit de celţi şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica păstrată, probabil, aşa cum a fost ea moştenită de la dacii care l-au adus pe pământul Britaniei. Chiar dacă imaginea diferă de cea a ,,balaurilor” descrişi de către guvernatorul Arian al Cappadociei, nu putem trece pe lângă faptul că dragonul, ca insemn heraldic existent la ,,romano-britanicii” din vremea regelui Arthur era structurat cromatic în culorile: roşu, galben şi albastru.

Cromatica acestui dragon întăreşte ipoteza conform căreia, culorile heraldice ale strămoşilor poporului român au fost roşu, galben şi albastru, culorile vizibile ale curcubeului. Acest chip a fost păstrat de urmaşii dacilor romanizaţi şi a celor creştinaţi în tot Evul Mediu, în mediul sătesc, rustic, unde creştinismul n-a reuşit niciodată să învingă toate credinţele şi ,,superstiţiile” arhaice, păstrate şi adaptate noilor condiţii.

Oficial, chiar dacă ,,dragonul” a dispărut în ţinuturile dunărene ale Imperiului roman, cele trei culori şi-au urmat destinul veşniciei, fiindcă au reprezentat o parte din tezaurul ancestral care a dat legitimitate şi distincţie acestor ţinuturi. Ele au fost adoptate de oficialităţile politico-militare romane în insignele unor unităţi militare staţionate pe aceste meleaguri. Pe la anul 420, Notitia dignitatum – o listă a tuturor funcţiilor civile şi militare din părţile răsăritene ale Imperiului roman – întregeşte afirmaţiile făcute de noi.

Insigna legiunilor ,,V-Macedonia” şi ,,XIII-Gemina” se evidenţiază tocmai printr-o frapantă succesiune coloristică a celor trei culori:  roşu, galben, albastru. La nord de Dunăre unde ,,balaurul”, păstrat în sânul obştilor săteşti, simboliza speranţa în supravieţuire, în secolele IV-V viaţa de stat a fost întreruptă în formele ei clasice, datorită invaziei necontenite a popoarelor germanice sau a celor din stepelor asiatice. Abia în vremea împăratului Iustinian (527-565), Imperiul roman de răsărit a reuşit să consolideze limes-ul la Dunăre.

Teritoriile nord-dunărene, recâştigate de către bizantini, au fost constituite numai din simple capete de pod, cu rol de avanposturi. Noua prezenţă a Imperiului la Dunăre a contribuit la întărirea romanităţii dunărene, prin reorganizarea vieţii eclesiastice în această zonă. În anul 535, împăratul Iustinian a înfiinţat provincia Iustiniana Prima, în cuprinsul căreia au intrat Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea, de la sud de Dunăre, precum şi două dintre cetăţile recent înfiinţate în stânga Dunării (Recidva, adică Arcidava -Vărădia, din Banat şi Litterata – Lederata).

Este important de subliniat că stema acestei provincii, locuită de urmaşii dacilor, a preluat cele trei culori: roşu, galben şi albastru, dispuse de la dreapta la stânga: ,,Ex parte dextra, in prima divisione, scutum rubrum (subl.ns.) in cuius videtur turns, significans utramque Daciam, in secunda divisione scutum coelesti (subl.n.) cum (signum) tribus burris, quarum duae lateribus albae sunt, media vero aurae (subl.n.)”.

,,Urcarea” celor trei culori în stema ultimelor două provincii dacice, care cuprindeau teritorii pe ambele maluri ale Dunării, unite în vremea împăratului Iustinian, reprezintă o continuitate de simboluri, preluate din spiritualitatea dacică, precum şi simbolul refacerii unităţii tuturor ţinuturilor locuite de urmaşii dacilor romanizaţi şi creştinaţi – românii. ,,Curcubeul” din stema acestor două provincii dacice reunite s-a arcuit în timp, peste Carpaţi, Dunăre şi Mare, ca simbol al renaşterii speranţei, al virtuţilor eroice ale neamului românesc, confirmându-i şi întărindu-i dreptul la nemurire.

Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea au fost culorile etniei şi ale pământului din spaţiul carpato-­danubiano-pontic, fiind conservate prin tradiţie şi impuse de obiceiul pământului. Preluarea simbolurilor cromatice ale străvechiului ,,balaur” dacic de către creştinismul biruitor s-a înscris deci în acest ,,obicei al pământului”.

Împrejurările vitrege în care s-a format şi afirmat poporul român, nevoit mai multe secole să trăiască în ,,mici republici”- cum numea în secolul XVIII istoricul ungur Nicolae Bethlen formaţiunile politice prestatale româneşti organizate pe văi şi la adăpostul codrilor, – au permis conservarea tradiţiilor arhaice, cu simbolistica specifică.

În faţa necontenitelor năvăliri barbare, românii au fost nevoiţi să se adăpostească în munţii şi pădurile învecinate, pentru a putea reveni la casa şi ogorul lor. Toţi cei capabili să poarte arme s-au strâns în jurul unei căpetenii şi a stegarului obştii, care a continuat să poarte ,,balaurul”, confecţionat, probabil, din aceleaşi bucăţi de pânză colorată, aşa cum l-au moştenit din vremurile ,,păgâne”.

,,Balaurul” a intrat în folclor, în credinţele populare şi în legende, sub formă de ,,drac”, fiind coborât, în vremurile în care obştile săteşti au luat locul vieţii de stat organizat, pe bâta ţăranului român – devenită armă deosebit de eficace împotriva străinilor năvălitori. Principala forţă de apărare a obştilor a devenit în acele vremuri ceata de feciori.

Imaginea acesteia s-a păstrat, cu certitudine, în Jocul căluşarilor, în care subzistă amintirea confreriilor iniţiatice, ale căror insemne specifice erau măciuca şi stindardul. Jurământul făcut îi prezintă pe căluşari ca ostaşi, iar vechimea acestui ,,joc războinic”, preluat de folclor din realitatea atâtor secole de confruntări cu un duşman veşnic superior ca număr, se pierde până în vremea dacilor. Umanistul Dimitrie Cantemir, care a realizat prima descriere ce a ajuns până la noi, îl consideră un joc ,,ţinând de datină”, un ,,obicei din vechime”.

Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem astăzi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor descris de către Arian spre mijlocul secolului al II-lea. Culorile acestui steag, pe care Th. D. Speranţia îl considera o urmă de la daci, sunt: roşu, galben şi albastru, deci acest steag este tricolor. Aceste trei culori, moştenite din ,,curcubeul” balaurului dacic, au fost păstrate nealterate, peste secole, de generaţiile de cete de feciori, însoţind întreaga istorie zbuciumată a poporului român.

Este deosebit de important de reţinut că, jocul căluşarilor, la origine un joc războinic, se întâlneşte în toate ţinuturile locuite de români, cu diferenţe nesemnificative de interpretare, dar cu aceeaşi semnificaţie. În acest context, apreciem că cele trei culori, îngemănate mai târziu în tricolor, au o origine populară şi general românească.

Utilizarea lor, cu predilecţie de către români, se explică prin continuitatea de moştenire a simbolurilor cromatice străvechi, a datinilor şi obiceiurilor arhaice. Această tenacitate l-a impresionat atât de mult pe istoricul ungur I Benkö în secolul XVIII, încât a afirmat că ,,mai uşor s-ar fi putut smulge ghioaga din mâinile lui Hercule decât datinile şi obiceiurile din conştiinţa poporului român”. Într-adevăr, nicăieri în lume acest simbol cromatic, ce s-a impus ca înveliş exterior elementelor de heraldică românească, nu a avut o evoluţie asemănătoare.

Păstrarea şi îngemănarea celor trei culori a reprezentat o ,,datină şi un obicei” al pământului românesc, pe care s-a clădit identitatea, continuitatea şi unitatea românească. Din măreţia de altădată a ,,balaurului” dacic cu cap de lup – pe care romanii l-au preluat şi l-au răspândit în toată ,,lumea romană”, obştile săteşti daco-romane, apoi româneşti, care au continuat să se conducă după ,,obiceiuri şi legi romane”, au conservat cele trei culori, deoarece ele au fost culorile etniei şi ale pământului.

Din înfăţişarea de altădată nu au mai rămas decât acele panglici colorate, pe care micile cete de feciori le-au purtat în luptă mereu ,,sub semnul lupului”, adăpostit de aceeaşi pădure ,,dacică”, scut şi adăpost, transformată de ,,oamenii pământului” în ,,codrul frate cu românul”.
În Europa secolelor VI-XI, stindardul cu ,,balaur” (dragon) a continuat să reprezinte simbolul cavalerismului şi virtutea eroică romană, fiind preluat şi folosit ca ,,insemn” militar.

În Britania, ,,balaurul zburător” a trecut de la celţi la saxoni, iar apoi la englezi, care l-au purtat până târziu în Evul Mediu pe câmpurile de luptă. În lupta de la Burford, din anul 752, stindardul lordului de Wessex era un dragon. În secolul al IX-lea, un specimen de ,,dragon” era folosit în Europa Centrală, imortalizat de un document de epocă (Codex Aureus), iar celebra tapiserie de la Bayeux, care înfăţişează cucerirea Angliei de către normanzi (1066), ne arată că trupele engleze, comandate de regele Harald, aveau ca stindard dragonul, ,,considerat ca un antic insemn de război saxon”.

Steagul cu ,,balaur zburător” a fost folosit în Imperiul roman de răsărit chiar şi la sfârşitul secolului al XII-Iea, atât de către trupele imperiale, cât şi de către vlahii din Peninsula Balcanică. Sub conducerea celor trei fraţi – Petru, Asan şi Ioan (Caloian), vlahii dintre Balcani şi Dunăre au reuşit, în urma răscoalei antibizantine din anii 1185-1187, să întemeieze un ,,regat al vlahilor şi bulgarilor”.

În luptele purtate împotriva lor, stindardele împărăteşti se prezentau sub forma ,,chipurilor de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi înspăimântau pe vrăjmaşi”. Sub flamurile aceloraşi ,,balauri”, vlahul Asan ,,proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat roman, care s-ar fi întins de la Carpaţi la Haemus şi munţii Rodopi”.

Prin anii 1195-1197, înainte de începerea unei noi ofensive împotriva împăratului de la Constantinopol, vlahul Asan şi-a îmbărbătat astfel luptătorii: ,,Priviţi aceste flamuri diferite la culoare, dar nu şi prin firul ţesăturii, care atârnă în vârful suliţei mele şi flutură în vânt. Ele au fost făcute dintr-o singură materie şi un singur ţesător le-a ţesut.

Dar deoarece se deosebesc prin culori ele par că au şi o cauză diferită. Ci nu aşa, nu aşa stau lucrurile”. Cronicarul grec Nichita Choniates, care a făcut această relatare, nu s-a învrednicit însă să ne spună care erau acele flamuri ,,diferite la culoare”, care atârnau în vârful suliţei. Chiar dacă se deosebeau ,,prin culori”, aceste flamuri alcătuite dintr-o singură ţesătură aveau o cauză comună, aceea a unităţii vlahilor, moştenitori ai tradiţiilor imperiale romane. Ele nu puteau fi decât culorile etniei şi ale pământului, ,,curcubeul” balaurului zburător străvechi, sub care vlahul Asan a proiectat refacerea Daciei antice.

Simbolurile dacice s-au păstrat la români până în vremea ,,descălecărilor” şi a întemeierii statelor medievale româneşti, pe blazoanele unor domni şi boieri români. Laţcu, voievodul Moldovei (circa 1367 – circa 1375), avea ca stemă un scut a cărui mobilă era capul de lup, şi timbrat de un coif împodobit cu două coarne recurbate.  Urmaşii lui Dragoş şi ai fiului său, Sas, păstrau săgeata pe blazon, iar culorile scutului şi ale elementelor care îl compuneau erau: roşu, galben şi albastru.

Cronicarul polon J.Dlugosz l-a descris in felul următor: ,,Dragowye alias Sassowye – in campo coelestini coloris (subl.n.), lunam fulvi aut aurei coloris deferunt (subl.n.), in cuius utroque cornu stella aurea  dipingitur (subl.n.), et ex medio lunae sagitta cuspide sursum erecta”. Cele trei culori folosite cu predilecţie de către români s-au regăsit în perioada de mijloc a evului mediu românesc şi în costumul militar.

Miniaturile din Chronicon Pictum Vindobonehse arată pe oştenii români ,,în straie ţărăneşti, cu căciuli conice inalte, cu sarici miţoase lungi”. Cavalerii din Ţara Românească aveau tunică de zale, pantaloni scurţi roşii, ciorapi lungi albaştri, scut, coif cu crenieră roşie, spadă şi suliţă. Cavalerii din Moldova – aşa cum rezultă dintr-o pictură pe lemn de la mănăstirea Bistriţa, purtau o tunică de culoare roşie, o cingătoare albastră de care atârna spada, iar în picioare aveau cizme cărămizii şi pe umeri o manta roşie.

Înlocuirea ,,balaurilor” pe care i-am întâlnit la vlahii din sudul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea cu ,,icoanele creştineşti” a reprezentat momentul în care poporul român a renunţat la vechile simboluri.

Sfântul Gheorghe, devenit patronul bisericii ortodoxe româneşti, a ucis ,,balaurul”, marcând începutul luptei pentru apărarea credinţei creştine, dar nu l-a exclus din simbolistica românească. ,,Balaurul” (dragonul) s-a întors pe pământul românesc din Europa centrală, unde catolicismul a dat o nouă interpretare simbolisticii sale.

În Imperiul Romano-German s-a instituit Ordinul Dragonului – ordin cavaleresc, prin care s-a încercat revitalizarea străvechiului mit care simboliza virtutea, curajul, demnitatea şi onoarea cavalerească.

Unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, Vlad, a obţinut sprijinul împăratului Sigismund de Luxemburg pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti, în competiţia cu fraţii săi, în schimbul acordării pentru călugării minoriţi a dreptului de a răspândi catolicismul în Ţara Românească. El a fost cel care a adus dragonul din nou pe pământ românesc, dar sub semnul crucii catolice, în calitate de cavaler al ,,Ordinului Dragonului”.

 

Provenienţa numelui Dracula

 

Acest dragon nu a reuşit să fie ceea ce fusese altădată ,,balaurul” zburător păstrat aproape 2 000 de ani ,,sub semnul lupului”. Dragonul ,,sub semnul crucii catolice” n-a reuşit să fie mai mult decât simbolul heraldic al familiei lui Vlad al II-lea (voievod al Ţării Româneşti între anii 1436-1442, 1443-1447), care a rămas în conştiinţa poporului român sub forma ,,Dracul” (Dracula), tocmai pentru că a readus ,,balaurul” străvechi sub semnul crucii catolice, pe care românii au respins-o, ca apărători ai ortodoxiei.

Dragonul adus din Europa centrală s-a păstrat pe monede de bronz emise de Vlad Dracul, precum şi în stema acestui voievod, încrustată pe turnul mănăstirii Argeş. Pe plaiurile româneşti, a regăsit celălalt dragon, păstrat ,,sub semnul lupului” în interiorul obştilor săteşti.
Utilizarea preferenţială a celor 3 culori – roşu, galben şi albastru – se constată documentar, în secolul al XV-lea, în cărţile bisericeşti manuscrise, în cele tipărite, în ţesături, broderii şi pictură, în cromatica unor portrete, scene şi chenare ale manuscriselor, în alte capodopere ale şcolilor de miniaturistică din Ţările Române, iar din secolul al XVI-lea, în cancelariile domneşti.

 

Consideraţii de final

 

· Dacii – strămoşii direcţi ai românilor au traversat propriul lor timp istoric cu o simbolistică unică. Stindardul cu balaur (balaurul cu cap de lup) le-a conservat memoria istorică, chiar dacă statalitatea lor a fost distrusă de către cel mai mare imperiu al antichităţii.
· Acest stindard, cu cromatica lui aparte, aleasă din culorile cele mai intense ale curcubeului, pentru a-l întruchipa pe Zamolxis în mijlocul obştilor însetate de libertate, a fost semnul identităţii atâta timp cât libertatea a putut fi apărată, protejată şi promovată în faţa propriei conştiinţe şi a puternicilor vremii.
· Distrugerea nucleului politico-statal a determinat învelişul etno-spiritual să caute o nouă identitate, pe care a găsit-o ,,sub semnul crucii” şi al lui Hristos, în creştinismul care a preluat esenţa vechii credinţe.
· Metamorfoza totemică, din nevoi de supravieţuire, a salvat cromatica, iar cele trei culori au dăinuit peste milenii, pentru că au fost culorile pământului şi ale neamului românesc, de la facerea lumii sale.
· Istoria urmaşilor dacilor creştinaţi confirmă că, în condiţii vitrege, sub presiunea continuă a statelor de dominaţie şi a simbolisticii acestora, o naţiune conştientă de sine reuşeşte să-şi conserve simbolurile ancestrale în cuget şi simţiri numai printr-o succesiune de generaţii capabile să se raporteze la ,,geneză”.

 

un articol de prof. Aurel V. David  (Extras din STUDII DE ISTORIE A ÎNĂLŢĂRII ŞI DECLINULUI
NAŢIEI ROMÂNEŞTI, Editura „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA”, Bucureşti, 2006, p. 27-46)

 

Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Categorii
Dezvăluiri

Astăzi, pe Nașul Tv, despre descoperiri arheologice extraordinare

În această seară de la ora 22:00 și în reluare, sâmbătă de ora 18:00 și duminică de la ora 12:00, poți să urmărești pe Nașul Tv emisiunea “Adevăruri tulburătoare” unde invitatul zilei este domnul general Mircea Chelaru.
Subiectul de astăzi: adevărata obârșie și descoperirile arheologice extraordinare care vorbesc despre locuitorii străvechi ai acestor meleaguri.

Cum poți să recepționezi Nașul Tv:

Pe internet, la adresa:

http://live.nasul.tv/

Pe cablu – următoarele platforme:
–          Dolce – poziția 260
–          UPC digital – poziția 407
–          INES
–          AKTA
–          NEXTGEN
–          HELAS – satelit
NOTĂ: Pentru ca Nașul Tv sa intre și pe sistemul de televiziune prin cablu RDS-RCS este nevoie ca suficienți de mulți oameni să solicite respectivei companii acest lucru, postul tv fiind gratuit. Te rugăm să ne ajuți și să semnezi următoarea petiție online:
Petitie pentru Nasul Tv

Categorii
Arheologie

DACII în sursele literare – adevăruri uitate (I)

În mod ciudat, dacii sunt amintiţi în manualul nostru de istorie într-un mod superficial şi care, în niciun caz, nu îl poate ajuta pe tânărul elev să realizeze gradul de civilizaţie şi cultură atins de strămoşii săi.

Cei ce ne scriu istoria oficială “omit” să amintească de numeroasele surse antice, medievale şi moderne care îi elogiază pe daci şi care vorbesc în termeni laudativi despre atitudinea, carisma, obiceiurile şi limba acestora.

În acelaşi mod ciudat, spaţiul alocat în manualul de istorie perioadei antice a poporului nostru este suspect de mic, argumentul potrivit căruia “nu avem informaţii prea multe despre daci” fiind unul pe cât de pueril, pe atât de ignorant la adresa multitudinii de surse literare care vorbesc despre daci.

Pentru a repara, într-o oarecare masură, aceste erori ale “vajnicilor” noştrii scriitori de istorie, vom publica, periodic, citate şi surse care îi menţionează pe geto-daci, pentru a vă da posibilitatea să vedeţi, într-o altă lumină şi context, caracterul şi destinul celor ce ne sunt străbuni.

 

Ştiinţa şi arta militară a dacilor, elogiate de greci şi romani

 

(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. (Iordanes, Getica, XI, 69-70)

“Decebal era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul de a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din aceasta pricină, mult vreme a fost un duşman de temut pentru romani.”(Dio Cassius)

“… ce mare plăcere, ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…” (Iordanes, Getica)

” Se întamplă că am facut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”. (Dio Chrysostomus, Discursuri)

“Prin ţara lor curge râul Marisosm ce se varsă în Dunare. Ei (romanii) numeau Danubius partea superioara a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aici se afla, în cea mai mare parte, în stăpanirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont – de-a lungul căreia traiesc geţii – ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă cu geţii”. (Strabon, Geografia)

“În tinereţea sa, pe când era rege Burebista, cel dintâi şi cel mai mare dintre regii stăpânitori asupra Traciei şi obţinând de la acesta stăpanirea peste întreg ţinutul de dincolo de Potamos şi peste împrejurimi, Acornion face foarte multe lucruri bune patriei sale, spunând şi dându-i totdeauna cele mai bune sfaturi şi câştigând prin vorbele sale bunăvoinţa regelui pentru oraşul sau.” (Inscripţia lui Acornion de la Dionysopolis)

 

Limba română, vlăstar al limbii dacilor

 

Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get. (Ovidiu, Ex Ponto, 1,iv,13,v. 16-22)

Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai. (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

Şi supt acel nume [Dacia] au trăit aceste ţări, până la al doilea descălecat cu Dragoş Vodă. Şi acum mulţi ne zic nouă, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Datzia. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume. (M. Kogălniceanu)

Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor. (D. Cantemir, capitolul despre Religia moldovenilor)

Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti nici crede.  (C.Cantacuzino)

Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşitele încă a vechilor DACI.  (Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae)

Opreşte dacule, nu şti tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar după lungă despărtire, tânăr, îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! (Alecu Russo)

Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. (Cezar Bolliac)

Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României)

(Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample. (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17)

Românii despre care am mai spus că sunt daci. (Bocignoli, 29.6.1524, la Răgusa)

Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu. (Demostene, Discursuri)

 

Mândrie şi principii morale

 

Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei! (Horaţiu)

Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie. (posibil citat din Getica lui Traian) (Iulian, Cezarii,Traian,22)

(Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…(Lucanus, Pharsalia, II, 295-297)

Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. (W. Schiller, arheolog american)

 

Să dăm la o parte vălul necunoaşterii!

 

Volumul de informaţii despre daci este unul imens. Ignorarea acestor dovezi de către cei ce au calitatea şi responsabilitatea de a ne scrie istoria oficială poate fi interpretată drept un semn de rea-credinţă sau, cu atât mai grav, de superficialitate profesională.

Sunteţi datori, domnilor istorici, prin prisma meseriei pe care singuri aţi ales-o, să daţi la o parte vălul necunoaşterii de pe ochii opiniei publice, să-i informaţi pe contemporanii dumneavoastră asupra descendenţei lor, să le redaţi mândria şi amintirea a ceea ce străbunii lor au însemnat şi au lăsat în urmă şi să faceţi ceea ce v-aţi angajat să faceţi: scormoniţi trecutul, căci multe adevăruri ascunde!

 

un articol de Valentin Roman

 

Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 
Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Categorii
Articole

Vacanţă de 7 zile la Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei

Venind în întâmpinarea celor care doresc să descopere fascinantul centru spiritual al dacilor din Munţii Orăştiei şi poveştile uimitoare ale acestor locuri, am lansat, împreună cu Agenția de turism Bonsi Travel  proiectul „Vacanţă de 7 zile la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei”.

Într-un cadru pitoresc, încărcat de istorie şi tradiţii ancestrale, vă aşteaptă 7 zile de incursiuni în locurile de taină străbătute altădată de Decebal, Burebista sau Deceneu.

Invitatul permanent al acestui proiect este jurnalistul Vladimir Brilinski, „Paznic” al cetăţilor dacice de mai bine de 20 de ani, un om care poate să conducă firul poveştii acestui spaţiu până în vremuri de mult uitate…

Cele două vacanţe din acest an se desfăşoară între 8 și 15 iulie, respectiv între 5 și 12 august. Iată programul incursiunilor, pe zile:

Sosirea: duminică după-masă. Seara – întâlnirea cu organizatorii, prezentarea programului, vizionarea unui film documentar sau a unei emisiuni tv despre geto-daci.

Ziua 1: dimineaţa – vizitarea cetăţii Blidaru, cea mai puternică fortificaţie a sistemului defensiv din Munţii Orăştiei; după masă – competiţie de tras cu arcul; seara – vizionarea unui film documentar sau a unei emisiuni tv despre geto-daci.

Ziua 2: dimineaţa – vizitarea Sarmizegetusei, centrul spiritual al dacilor; după masă – vizitarea Copacului Vieţii din Valea Anineşului; seara – vizionarea unui film documentar sau a unei emisiuni tv despre geto-daci.

Ziua 3: dimineaţa – vizitarea cetăţii Piatra Roşie; după masă – prezentarea armelor tradiţionale ale dacilor (falxul şi sica ) şi a tehnicilor de luptă folosite de daci. Simularea unor scene de luptă; seara –  vizionarea unui film documentar sau a unei emisiuni tv despre geto-daci.

Ziua 4: dimineaţa şi după masă – incursiune pe muntele Godeanu, muntele despre care se crede că ar fi sacrul Kogaion; seara –  vizionarea unui film documentar sau a unei emisiuni tv despre geto-daci.

Ziua 5: dimineaţa – vizitarea cetăţii Costeşti, reşedinţa regelui Burebista; seara – foc de tabără cu relatări despre evenimentele magice care încă se petrec în Munţii Orăştiei.

Ziua 6: dimineaţa – vizitarea cetăţii Fetele Albe; după masă – vizitarea Crucii din Vis; seara – vizionarea unui film documentar sau a unei emisiuni tv despre geto-daci.

Ziua 7: dimineaţa – vizitarea bisericii Densuş, cea mai veche biserică din piatră de pe teritoriul României; după masă: vizitarea Mânăstirii Prislop şi a mormântului Părintelui Arsenie Boca.

Pentru mai multe informaţii şi înscrieri, intră aici:

Vacanță de 7 zile la cetățile dacice din Munții Orăștiei

Categorii
Articole Emisiuni TV

Fascinanta Dacie. Sarmizegetusa și hoții de comori (video)

Tweet

Într-un areal extrem de important – cel al cetăților dacice din Munții Orăștiei – cercetat arheologic într-un procent mai mic de 5%, hoții de comori au făcut multă vreme legea sub acoperirea unor peronaje sus-puse…

Daniel Roxin și jurnalistul Vladimir Brilinski vă dezvăluie, într-o emisiune incendiară,  lucruri incredibile despre Sarmizegetusa și istoria căutătorilor de comori, despre interesele rețelelor de trafic cu obiecte de patrimoniu și sabotarea cercetării arheologice.

Mai mult, veți avea surpriza să aflați că filmul “Dacii”, al lui Sergiu Nicolaescu, este mai degrabă o ficțiune pe teme istorice decât un film istoric veritabil.

Emisiunea “Adevăruri Tulburătoare” poate fi urmărită, în direct, pe Naşul Tv, în fiecare vineri de la ora 22:00 şi, în reluare, în fiecare sâmbătă de la ora 18:00 şi în fiecare duminică de la ora 12:00. Mai multe detalii aici http://adevaruldespredaci.ro/?p=454

 

Vizionare plăcută!

Vacanță de 7 zile la cetățile dacice din Munții Orăștiei
Află mai multe aici:
http://locuridetaina.ro/?p=1149

Categorii
Dezvăluiri

Emisiunea “Adevăruri tulburătoare” cu Daniel Roxin, pe Nașul Tv

Geto-Dacii își cer dreptul la adevăr!

Istoria ascunsă a meleagurilor noastre este adusă astăzi la lumină de cercetători curajoși care nu mai acceptă falsificarea trecutului acestui popor.

Geto-Dacii înseamnă cu mult mai mult decât vor istoricii sistemului să credem.
Haideți să aflăm, în sfârșit, adevărul despre adevărații noștri strămoși! Nu va fi ușor dar cu siguranță va fi fascinant…

Vrei să fii de față la rescrierea istoriei acestui neam? Atunci participă în direct la emisiunea “Adevăruri tulburătoare” moderată de Daniel Roxin pe Nașul Tv, televiziunea lui Radu Moraru. În fiecare vineri de la ora 22:00 și, în reluare, în fiecare sambătă de la ora 18:00 și în fiecare duminică de la ora 12:00…

2. Cum poți să recepționezi Nașul Tv:

Pe internet, la adresa:
http://live.nasul.tv/

Pe cablu – următoarele platforme:
–          Dolce – poziția 260
–          UPC digital – poziția 407
–          INES
–          AKTA
–          NEXTGEN
–          HELAS – satelit

NOTĂ: Pentru ca Nașul Tv sa intre și pe sistemul de televiziune prin cablu RDS-RCS este nevoie ca suficienți de mulți oameni să solicite respectivei companii acest lucru, postul tv fiind gratuit. Te rugăm să ne ajuți și să semnezi următoarea petiție online:

Petitie pentru Nasul Tv

 

Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 
Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Categorii
Arheologie

M. Diaconu: Sarmizegetusa, un lucru de o importanţă uriaşă

Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, a declarat, vineri, într-o conferinţă de presă la Sibiu, că a ajuns la o înţelegere cu  Ministerul Mediului în ceea ce privește mutarea unei păduri, rezervaţie naturală, care acoperă situl Sarmizegetusa.

Ministrul s-a declarat nemulțumit pentru că, spune oficialul, până acum nu s-a făcut nimic pentru protejarea acestor situri arheologice, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei riscând astfel să piardă statutul de protecţie UNESCO.

“Arborii de acolo par mai importanţi decât vestigiile. E de neînţeles lucrul acesta”, spune ministrul, potrivit Mediafax. Mircea Diaconu a afirmat că, în trei săptămâni, va da un răspuns în ceea ce priveşte rezolvarea problemei cetăţilor dacice.

“Sarmizegetusa mi se pare un lucru de o importanţă uriaşă, de neimaginat. Cum e acolo? Mergi pe un drum cumplit, o mizerie, ajungi la un deal şi o pădure care se urcă peste el, rezervaţie naturală, fiecare copac e fişat, nu te joci cu asta, dar rădăcinile acoperă trei etaje de istorie, de locuinţe dacice, de zonă sacrală. Şi nu ne îngrijim să dăm la o parte dealul ca să vedem ce-i al nostru. De ce? Pentru că e rezervaţie. Vine muzeul din Cluj şi zice «numai noi avem voie să explorăm aici», dar nu poţi să dai copacii la o parte. Vine Deva, Consiliul Judeţean, şi zice «eu nu pot să fac drumul pentru că nu am autoritate asupra sitului» şi toţi au dreptate. (…) O să fac ordine, am înţeles tot ce au spus şi o să fac ordine. Anume, peste două săptămâni ne vedem şi semnaţi protocolul între voi, cum spun eu. Înseamnă că, dacă aici e Sarmisegetusa, aici trebuie să fie tot, chiar şi muzeul, nu în altă parte, nu trebuie să te duci până la Cluj să vezi. Prima problemă e să dăm dealul la o parte, să vedem, restul e poveste”, a precizat ministrul.

 

articol preluat de pe www.cotidianul.ro

 

Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 
Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

Categorii
Articole

DACII. Dezvăluiri: cine erau legionarii romani?

 

Teoria romanizării Daciei după anul 106 conţine multe elemente care nu pot fi susţinute de istoria noastră oficială, iar logica elementară ne obligă să punem semnul întrebării atunci când disecăm fiecare explicaţie adusă de aceasta.

Vom încerca, în rândurile de mai jos, să întelegem ce structură etnică aveau trupele folosite de Traian în războaiele cu dacii şi cât de “romani” erau, genetic, soldaţii care le formau.

 

Legiunea XIII Gemina, focar de “romanitate” cu ajutor…sirian şi sarmat

 

Legiunii XIII Gemina îi revenea, în mod special, paza ţinutului aurifer. Întreg drumul de-a lungul Mureşului era păzit de detaşamente ale legiunii de la Apulum, instalate în staţiunile militare de la Micia, Bulci, Sânicolaul Mare, Cenad, fapt dovedit de cărămizile cu ştampile descoperite în aceste localităţi, potrivit lui Adrian Bejan, în lucrarea “Istoria Daciei romane”. Atunci când vorbim despre această unitate, trebuie precizat că membrii cohortelor sale auxiliare erau recrutaţi din afara Italiei. Asfel, arcaşii erau sirieni, iar cavaleria era alcatuită din sarmaţi.

Între 106-268 d.C. este staţionată la Apulum (Alba-Iulia), devenind principala legiune din Dacia, până la retragerea aureliană. Soldații lăsaţi la vatră primesc terenuri agricole în Dacia. Însă, un element extrem de important, membrii trupelor auxiliare primeau cetăţenie romană abia după finalizarea stagiului militar, ceea ce înseamnă că mare parte dintre ostaşii romani care au participat la războaiele dacice nu doar că nu aveau sânge roman, dar nici măcar juridic nu aveau statut de cetăţeni ai imperiului.

 

Ofiţeri romani, soldaţi de peste tot

 

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale Imperiului Roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim britani din Anglia de azi, asturi şi lusitanieni din peninsula Iberică, bosporeni din nordul Mării Negre, antiocheni din regiunile Antiochiei, ubi de la Rin, din părţile Coloniei, batavi de la gurile acestui fluviu, gali din Galia, reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, comageni din Siria, până şi numizi şi mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Românilor, I, 1942,p.130).

În secolul al II-lea, comandanţii armatei romane erau recrutaţi, ca şi până atunci, din rândul clasei avute. Cei mai de seamă comandanţi pe vremea lui Traian făceau parte din ordinul senatorilor, iar unii dintre ei proveneau din cel al cavalerilor.

Garda pretoriană era alcatuită din cetăţeni născuţi în Italia, şi, parţial, din cetăţeni romani din Spania, Noricum şi Macedonia. Vespasian a dus o politică de urbanizare, mai ales a părţii occidentale a imperiului, cu scopul de a acorda cetăţenia romană la cât mai mulţi locuitori, ceea ce îngăduia recrutarea în legiuni a unor soldaţi din oraşele provinciilor occidentale. Această politică a dus la restrângerea influenţei Romei şi a Peninsulei Italice în cadrul imperiului.

 

Pretorienii: elita armatei romane formată din gali, africani şi celţi

 

Dio Cassius menţionează faptul că, sub Septimus Severus, garda pretoriană, care trebuia să fie formată în majoritate din cetăţeni romani din Peninsula Italică, este alcatuită din soldaţi veniţi din toate provinciile. Informaţiile privind “latinitatea” pretorienilor sunt extrem de relevante, izvorând din însăşi ariile de recrutare: cohorta I Antiochesium: recrutată din Antiochia-Siria;  cohorta I Augusta Nervia pacensis Brittonum miliaria: recrutată în  Britania, cohorta I-Aurelia Brittonum miliaria Antoniniana: recrutată în Britania; cohorta IX Batavorum miliaria equitata: recrutată din batavi (trib  germanic), cohorta  I Bracaraugustarorum: recrutată din tribul hispanic al  bracarilor, cohorta III Brittonum: recrutată din britani, cohorta I Cretum: arcaşi din Creta; cohorta II Flavia Bessorum: recrutată din tribul trac al bessilor, cohorta I Flavia Commagenorum: recrutată din commageni (Asia Mica), cohorta IV Cypria civium Romanorum: recrutată din Cipru,; cohorta II Flavia Numidarum miliaria equitata: recrutată din africani  numizi; cohorta III Gallorum: recrutată din celţi (gali); cohorta V  Gallorum equitata: recrutată din celţi (gali); cohorta I Hispanorum veterana quingenaria equitatata: recrutată din  hispanici; cohorta I Lingonum: recrutată din Britania sau cohorta I Tyriorum sagittariorium: arcaşi fenicieni.

 

Armata, ca factor al aşa-zisei romanizări

 

Ţinând cont de componenţa pestriţă a trupelor romane ce au participat la războaiele cu dacii şi, ulterior, la componenţa unităţilor cantonate pe teritoriul regatului lui Decebal, putem afirma, fără ezitare, că armata romană nu poate fi considerată un element aducător de romanitate. Motivaţia este simplă şi logică şi este reprezentată de faptul că, în mai toate teritoriile ce foloseau drept arii de recrutare, din Britania până în Siria, astăzi nu se vorbesc limbi de origine latină. Şi dacă tocmai la ei acasă aceşti soldaţi foloseau alte limbi, cum ar fi putut ei contribui eficient la impunerea latinei în Dacia?

De asemenea, din punct de vedere religios, armata romană era la fel de pestriţă pe cât era etnic, în sensul că fiecare grup etnic îşi “purta” după el propriul panteon de zei naţionali.

Mai mult, cum ar fi posibil ca aceşti legionari să fi adus limba latină în Dacia, în timp ce, în cele mai multe teritorii unde au desfăşurat misiuni, nu au reuşit?

Aceeaşi logică se poate aplica şi în cazul coloniştilor aduşi de romani în Dacia, care, evident, proveneau din zone la fel de diverse precum legionarii. Şi, dacă avem în vedere că Dacia reprezenta o zonă nu foarte liniştită, fiind la graniţa imperiului şi fiind supusă intens atacurilor dacilor liberi, ne-am putea gândi că numărul acestor colonişti a fost destul de mic în comparaţie cu numărul dacilor şi că au fost absorbiţi de aceştia destul de uşor şi rapid.

Un semn în acest sens este reperzentat de lipsa aproape totală a coloniilor romane în Dacia, a construcţiilor cu caracter cultural şi religios, precum templele si bibliotecile, instituţii ce ar fi reprezentat focare de cultură romană.

 

un articol de Valentin Roman

 

Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 

Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/

A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html

Categorii
Articole

Preemţiunea dacică

Există în istoria omenirii multiple exemple de erori „ştiinţifice” care s-au dovedit fatale cunoaşterii şi adevărului. În numele acestor erori s-au luat mii de vieţi omeneşti. Au fos arşi pe rug, traşi pe roată, decapitaţi, spânzuraţi, rupţi în patru de patru cai din patru zări, lapidaţi, ghilotinaţi, otrăviţi, sau împuşcaţi, oameni a căror vinovăţie a fost aceea de a fi susţinut adevărul natural. Rând pe rând, minciunile au căzut sub aspra pedeapsă a ştiinţei şi a revelaţiei imanente. Pământul nu mai este plat, soarele nu se mişcă de fel în jurul pământului, vrăjitoriile sunt demolate, relativitatea şi călătoriile spaţiale sunt acceptate, civilizaţiile nonpământene sunt deja aievea, piramidele s-au activat energetic, vibraţia pămîntului s-a decodificat în limbajul cifrelor, Isus este printre noi, şi încă nu credem.

Asemenea marilor erori care au schilodit conştiinţa umanităţii, se perpetuează încă minciuna fabricată asupra existenţei ancestrale a unei civilizaţii celeste creată după legile divine. Civilizaţia traco-geţilor este memorialul durerii protoistoriei devenirii umanităţii. Se poate întreba un anume, cu acceptabilă maliţie, de ce despre geţi sau daci într-o temă de istorie medie, chiar recentă după alţii, referitor la un subiect de-a dreptul minor!

Există şi această abordare a „temei minore” din partea unor istorici simbriaşi când vine vorba despre sorgintea şi status-quo-ul Basarabiei masagete! Folosesc abrupt atributele eponimice pentru-că nu îmi pot permite să consum spaţiul editorial cu explicaţii justificative pentru unii care, fie că habar nu au despre ce este vorba, fie că nu vor să accepte, precum inchizitorii de altă dată, decât „adevărul” lor!

În filosofia simplă a acestui demers scriitoricesc se regăseşte simpla intenţie de a restitui un adevăr care a fost siluit de mai bine de două milenii, dar cu predilectă perfidie în ultimile două secole. Marele arial al existenţei geto-dacice, dovedite cu acte în regulă şi exprimate de surse istorice incontestabile cuprindea, începând cu mileniul al şaselea înainte de Cristos, teritoriile din Europa Alpino-Carpatiană, bazinul Mării Negre (numită de greci, Marea Getică), până dincolo de Caucaz. Nu avem date, cel puţin prin cunoaşterea oferită de cercetarea la zi, dacă existau şi în ramurile uraliene, dar putem avansa prezumţia unei atari abordări.

Este cert însă, prin ceea ce a dovedit Carolus Lundius, marele magister al regelui suedez Carol al XI-lea, în lucrarea sa „Zamolxis, primus getarum legislator”, ca şi populaţiile scandinave se revendică din obârşia geţilor carpatieni. „Zamolxis, în pergamentele noastre Samolses. La el sunt raportate începuturile legilor paternale şi aceasta este o certitudine. Cine este el şi de unde vine? El aparţine Geţilor, care sunt aceeaşi cu Goţii şi Sciţii”. Astfel îşi începe rezumatul primului capitol, Carolius Lundius. Afirmaţia că geţilor li se mai spuneau şi sciţi vine dintr-o laborioasă muncă de investigare ştiinţifică, astăzi cunoscută nouă, care reproduce tabela comparativă a denumirilor aceluiaşi popor hiperboreean în limbile vremilor apuse. Dar unde se plasau geografic sciţii? La nord de paralela 45, deasupra Mării Getice unde se rătăceau în zăpezile nordului toate oştile persane.

Referindu-se la ţinutul ancestral de origine al suedezilor, Lundius spune că „prin numele de Svithiod se desemna tot ce era la vedere în nord; celelalte domnii s-au numit altădată trac-thus (ţinut întins) acesta traducându-se ca o reuniune de ţinuturi ale unui foarte întins imperiu – la nivelul universului.(…) ţinutul svithiod fiind situat la nord de Marea de Azov, în cel mai nordic punct chiar, are un climat foarte aspru, regiunea fiind secătuită de ger şi zăpadă”.

Fără a mai acumula alte argumente şi nume de autori ai vremilor apuse, fără a plusa pe un stil comprehesiv de opulenţă doctă, venim cu logica deductivă a surselor astfel: spaţiul hiperboreean, cel cuprins la nord de paralela 45, a aprţinut pe toată dezvoltarea sa continentală geţilor, populaţie de provenienţă primordială, care-şi denumeau ţinutul trac-thus, adică ţinutul întins, preluat de alte seminţii pe limba lor ca fiind Tracia. Teoria „marii migraţii hiperboreene” a fost elaborată de Vasile Lovinescu dar abordarea sa în discursul ştiinţific elaborat este de dată recentă, tocmai pentru că descoperiri recente între puncte diametrale, din Irlanda şi până în Japonia, converg către o sursă de spiritualitate unică provenită din intersecţia paralelei şi meridianului 45. Măsuraţi-le şi reprimaţi-vă perplexitatea!

Comunitatea antropologilor, istoricilor şi mai nou a lingviştilor sunt eminamente de acord că vastul teritoriu riveran Dunării cuprins între Carpaţii Slovaciei şi nordul Greciei, de al bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului şi Marea Neagră a fost locuit în antichitatea istorică cunoscută, de marele popor atlanto-euro-asirian al tracilor, denumire dată după toponimul lingvistic al teritoriului şi nu după sorgintea gentilică. Această masă umană cuprindea peste o sută de formaţiuni tribale şi gentilice despre care însuşi Herodot afirmase că sunt „cel mai numeros popor după inzi”. Grecii aveau să recunoască, de la Homer încoace, că geţii erau cei mai puternici şi se singularizau prin omogenitatea limbii şi cultura spirituală extrem de avansată.

Numele si neamul

Numele de geţi era folosit cu precădere de către greci în timp ce, după ce s-au fondat la 753 ad romanii aveau să le spună daci, păstrând după, ştiinţa noastră, numele ancestor al fondatorilor troieni. Că li se spuneau geţi sau daci este superfluu atât timp cât Strabon a concis că ei formau acelaşi popor, „vorbind aceeaşi limbă”.

Pliniu cel Bătrân susţinea că dacii şi tracii sunt acelaşi neam, numai străinii îi numeau diferit după locul lor. Fapt reluat după 1600 de ani de către Johannes Magnus Gothus (1488-1544) în voluminosul său tratat care relatează istoria tuturor regilor geţi şi sueoni. Printre altele el explică desele etnonime forţate provenite din percepţia spaţialităţii de dispunere. Citez: „ba mai degrabă cred cred că este vorba de o diversitate a idiomurilor din partea celor care guvernau, căci acasă li s-a spus Vestrogeţi – Geţilor de Apus, Geţi şi Ostrogeţi – Geţilor de Răsărit (în latina de editare: Vestrogetae hoc est occidentales getae, getae et Ostrogetae hoc est orientales), iar pe alte meleaguri în idiomuri străine – când Samageţi, când Masageţi; celor pe care Strabon, în cartea a XI-a îi numeşte Geţii de Răsărit, li se va spune Tirsageţi; aşadar, atât Grecii cât şi Latinii i-au numit pe aceştia Goţi/Geţi cu un termen comun, trimiţând la acelaşi neam”. 

Imensitatea spaţială a răspândirii neamului geto-dacilor nu este doar o figură de stil preluată în mod reflex de la un secol la altul ci o realitate transferată în cunoaşterea lumii de marii învăţaţi ai lumii. Pitagora, cel ce a cunoscut tainele din Memfis şi a stat la sfat cu Zoroastru şi Brahme, după ce s-a purificat în apele Gangelui, avea să remarce imperativ către locuitorii din Crotona: „călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele, sunt cei mai înţelepţi, spune Homer”. Este de cuviinţă să asociem aici spaţiul geto-dac cu cel hiperboreean dată fiind multitudinea de referiri ale unor texte, la cele două sintagme. Asfel, Pindar (aprox. 518-438), poetul grec şlefuitor de limbă elină decomprimă mitul lui Apollo ca zeu abstract şi face afirmaţia conform căreia, după zidirea Troiei, s-a întors în tărâmul său de origine, la nord de Istru, la hiperboreeni.

Autorul superbei capodopere „Eneida”, Vergillius Maro (70-19) scria despre Orfeu: „singuratec, cutreiera gheţurile hiperboreene şi Tanais (denumirea antică a râului Don!) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munţilor Riphei (denumirea antică a munţilor Carpaţi!), până ce femeile trace, mâniate de dispreţul său, îl sfâşiară” şi în text latin: „solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem/Arvaque Riphei nunquam viduata pruinis/Lustrabat, raptam…”. Aşadar, spaţiul hiperborean se suprapune în identic cu cel al geţilor nemuritori, iar tentaţiile de a fi însuşit de alte popoare, târziu apărute, sunt nevrednice şi sperjure.

De altfel, ne sunt cunoscute eforturile armenilor, georgienilor, ruşilor, azerilor şi chiar a turcilor şi perşilor de a-şi demonstra paternitatea asupra mitului reginei-zeiţă Tomiris, amazoana celor o mie de care, ce avea să-l decapiteze pe Cirus cel Mare, aruncându-i capul în vasul plin cu propriul sânge rostind: „bea şi te satură, însetatule de sânge!”. Dar regina Tomiris nu este un simplu mit. Ea a existat în carne şi oase, cerută fiind de soţie de către însuşi Cirus, întemeietorul imperiului Persan. Ea a existat ca regină reală, şi nu doar legendă în spaţiul nordo-pontic, până la Marea Caspică, controlând vastul teritoriu al masageţilor, ramura estică, cu denumirea specifică, din neamul traco-geto-dacilor.

Că acest uriaş popor avea rădăcina endogenetică şi conştiinţa aparteneţei comune, vine să ne o confirme şi simplul fapt că numele Spargapeithes, fiul reginei Tomiris, ucis de Cirus, a fost luat şi purtat de un rege al agatârşilor (Ţara Haţegului de azi) din Transilvania. Aveam, totodată, să constatăm şi din referirile lui Plutarh, că Alexandru cel Mare, după victoria de la Gaugamela, a mers la mausoleul din Pasargada închinat lui Cirus, având exactă ştiinţă că acesta fusese ucis de ancestorii săi din neamul tracilor de răsărit.

Nu ne propunem pe mai departe să dezvoltăm exhaustiv textul cu date sprijinitoare nefiind în intenţia noastră de a produce un compendium, ci doar să prezentăm ipoteza de lucru din care se extrage, prin sute de demonstraţii similare o concluzie fundamentală. Această concluzie este simplă: spaţiul carpato-pontic-caucazian a fost paleovatra de etnogeneză şi de continuitate ereditară a civilizaţiilor succesive produse de traco-geto-daci.

Dreptul transmis peste secole

Schimbarea refluxă a sensurilor migraţiilor populaţiilor indoeuropene şi apariţia maselor de populaţii nomade sălbatice, au produs un curs istoric ostil populaţiilor băştinaşe şi au schimbat natura rânduirii primordiale. Acest proces a fost lent şi continuu, dar întotdeauna a fost însoţit de o rezistenţă genetică şi spirituală uriaşă. Restrângerea spaţiului de identitate, prezervată prin această rezistenţă imaterială, a fost posibilă din partea cotropitorilor ca urmare a uciderii dreptului la simbolistică, limbă, onomastică şi toponimie. Cercetători istorici contemporani, paleolingvişti de bună credinţă, surse creştine premoderne din arhivele Vaticanului sau cele ale Bizanţului, evidenţiază tot mai argumentat adevărurile cu grijă dosite de beneficiarii de astăzi ai mistificărilor trecute.

În fapt, afirmarea dreptului ereditar al românilor asupra teritoriilor prezervate prin acestă rezistenţă la care am făcut referire, nu este o provocare ci un act de demnitate identitară. A nu şti un adevăr şi a te lăsa la cheremul afirmaţiilor altora, luându-le de bune, nu pare a fi o vinovăţie atât de mare. Poate fi cel mult tratată ca naivitate sau stupizenie pardonabilă. Dar a şti adevărul şi a-l abandona dintr-o lehamite istorică, este o crimă de neiertat. Cazul Basarabia este elocvent. 1812 este un act de cotropire barbară, care prin acţiuni lente, dar indelungate au produs distrugerea capacităţii de regenerare a unei naţii ancestrale. Asasinatele în masă de atunci, de mai apoi, şi de curând au fost şi vor fi tratate de noi ca distrugere de patrimoniu universal. Crimele asupra umanităţii vor rămâne pe mai departe imprescriptibile.

Şi tot în aceaşi categorie intră şi distrugerile patrimoniului universal. Cazul Basarabia trebuie să devină o problemă de conştiinţă a umanităţii moderne. Banditismul migratorilor nu mai trebuie să producă distrugeri de artefacte ale civilizaţiilor fondatoare. Deptul geto-dacic este unul de preempţiune. Este un drept universal acceptat şi recunoscut. Şi acest drept nu se negociază cu nimeni!

un articol de General (rez.) dr. Mircea Chelaru

Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le trimitem! Mulţumim!

 
Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/