Pare o premisa logica: produceti suficienta hrana pentru populatia globala si nicio natiune nu ar trebui sa cada victima unei succesiuni de crize alimentare. Dar intr-o lume in care globalizarea si financiarizarea sistemului nostru alimentar pot determina de unde provine alimentele noastre si cat de mult platim pentru ea, cele mai sarace tari sunt cele care ajung sa calculeze costurile.
Regizorul si jurnalistul premiat Stefano Liberti , care ni se alatura pentru acest episod special din The Star Ingredient, si-a petrecut o mare parte din cariera confruntandu-se cu aceste probleme. Mai exact: modul in care speculatiile pietei cu privire la alimente afecteaza tarile cu venituri mici care si-au abandonat suveranitatea alimentara.
„Cred ca in ultimii 25 de ani, mancarea a devenit o marfa”, spune Liberti.
„Sistemul alimentar a devenit din ce in ce mai global, astfel incat alimentele sunt produse in intreaga lume, iar valoarea alimentelor nu este legata de modul de productie, ci de diferiti factori care sunt externi productiei de alimente.”
Rusia, Ucraina si criza cerealelor
Pe parcursul acestui podcast, am abordat modul in care razboiul Rusia-Ucraina a provocat socuri de aprovizionare cu cereale in tarile africane si din Orientul Mijlociu dependente de importurile de alimente. Aceste doua tari, Rusia si Ucraina, sunt adesea etichetate cosul de paine din lume datorita cantitatilor mari de grau si porumb pe care le produc. Dar razboiul care perturba capacitatea Ucrainei de a exporta aceste cereale nu spune intreaga poveste.
Marfurile alimentare se refera la produse agricole sau materii prime vandute de obicei in cantitati vrac si comercializate pe pietele internationale, la fel ca aurul sau petrolul. Aceste marfuri pot fi cumparate sau tranzactionate, iar pretul lor este determinat de factori precum cererea si oferta, vremea si costurile energiei. Dar, ca si alte marfuri, pretul acestora poate fi, de asemenea, supus speculatiilor financiare.
„Cand cumperi cereale, nu cumperi cereale pe loc, ci cumperi cereale pe un contract viitor. Cumperi cereale la bursa la pretul pe care ar trebui sa-l fie in urmatoarele cateva luni, sase luni, de exemplu”, explica Liberti.
In februarie anul trecut, izbucnirea razboiului a dus la o gramada de investitori in aceste contracte futures care, spune Liberti, au produs efecte pe piata reala.
„Oamenii de la bursa au cumparat preturi viitoare, dar pretul real a crescut imediat… Deci, a existat acest efect paradoxal ca erau multe cereale, dar preturile cresteau, cresteau foarte, foarte, foarte repede”, spune el. .
Tranzactionarea marfurilor alimentare pe contracte futures
Aceasta idee, de a tranzactiona alimente pe contracte futures, nu este ceva nou.
Unii dintre primii fermieri si comercianti ai nostri au facut schimb de proto-viituri acceptand sa comercializeze recoltele chiar inainte de a fi recoltate.
In secolul al XIX-lea, contractele futures pentru produsele agricole au fost standardizate in Statele Unite de catre Chicago Trade Commission. In acele vremuri, era o modalitate pentru fermieri de a-si asigura preturile, de a planifica dinainte si de a se proteja de evenimentele climatice nefavorabile, asigurandu-se in acelasi timp ca comerciantii aveau o aprovizionare constanta de recolte.
Dar, in anii 1990, SUA au trecut la dereglementarea acestor piete futures prin introducerea de masuri care permit comerciantilor sa detina pozitii mai mari pe piata si au permis crearea de noi instrumente financiare care nu fac obiectul supravegherii reglementare.
Abrogarea Glass-Steagall, care tinuse anterior separat banca comerciala de cea de investitii, a permis bancilor sa se angajeze intr-o gama mai larga de activitati financiare, inclusiv tranzactionarea cu marfuri agricole.
Luate impreuna, rezultatul net al acestor masuri a fost un aflux de investitori pe pietele alimentare care nu aveau prea mult de-a face cu agricultura.
„In mod traditional, ai niste speculatori care fac parte din piata, dar in ultimii ani, speculatorii au devenit majoritari pe aceste piete”, spune Liberti.
„Deci pariaza… o folosesc nu ca o modalitate de organizare a pietei, ci de fapt, ca o modalitate de a obtine profit.”
Solutii posibile
Deci, cine ajunge invins in aceasta situatie? De obicei, tarile cu venituri mici sunt cele care au abandonat suveranitatea alimentara pentru ca propriii lor producatori de alimente nu pot concura cu preturile celor din strainatate care beneficiaza de subventii de stat.
In schimb, cumpara alimente de pe pietele globale, unde preturile sunt in mod normal mai ieftine. Asta in ciuda faptului ca ii face mai vulnerabili la socurile de pret cauzate de razboi, evenimente climatice sau speculatii.
Pentru a pune sistemul alimentar global pe o chila mai uniforma si pentru a proteja securitatea alimentara in tarile cu venituri mici, Liberti considera ca trebuie sa dam inapoi ceasul si sa reglementam mai bine actorii financiari de pe pietele alimentare.
„Exista doua moduri de a schimba situatia. Prima este reglementarea burselor alimentare pe pietele bursiere globale”, spune el.
„Au fost dereglementate, dereglementate de la inceputul anilor 90, in secolul XX. Deci, reinceperea reglementarii si impiedicarea actorilor financiari si bancilor comerciale sa parieze pe alimente ar fi un prim pas”, adauga el.
A doua cale, crede el, este de a construi sisteme de productie alimentara in tarile cu venituri mici, pentru a le ajuta sa-si recapete suveranitatea alimentara.
Intr-adevar, este o aspiratie impartasita de cultivatorii de alimente indigene, trecute cu vederea, precum fonio, sorgho si arahide bambara, pe care am intalnit-o deja pe parcursul acestei serii.
