Articol publicat în revista ISTORIE INEDITĂ: 1 Decembrie 1918 reprezintă Unitatea Națională a tuturor românilor și a tuturor Teritoriilor Românești, într-un corp politic unic, suveran, unitar și indivizibil, o dată care a marcat puternic și profund istoria națiunii române pentru veșnicie. Ne apropiem cu pași mari de centenarul Unirii și trebuie să avem în vedere un aspect extrem de important, în opinia noastră, fără de care nu am fi putut ajunge la această oră astrală a României Mari, a celei mai recente „restaurări” a Daciei[1], și anume Temelia Politică a Statului Național Unitar Român, Suveran și Indivizibil.
Finele veacului al XIII-lea aduce ca punct de reper în istoria națională Întemeierea Țării Românești (Valahia Mare), sub domnia lui Negru Radu Vodă, în 1290[2]. Nimic nu s-a petrecut dintr-odată. În spatele acestei Întemeieri stă o întreagă istorie a unei nații creatoare de cultură și civilizație unică și păstrătoare a religiei Creștine de rit Răsăritean, așa cum o statuaseră Sfinții Părinți în primul mileniu creștin, prin cele șapte mari Sinoade ecumenice.
Revista ISTORIE INEDITĂ poate fi achiziționată de aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-adulti.html
Imposibilitatea recreării vechii Dacii, la acel moment sau mai devreme, într-un corpus politic de anvergură, cum fusese cel al lui Decebal, cel puțin, s-a datorat multor factori externi în primul rând, dar și interni. Factorii frenatori externi principali ai realizării acestui obiectiv au fost reprezentați de migrația popoarelor barbare dinspre Asia, precum și de acțiunile prozelite ale papalității la Dunărea de jos, accentuate după 1054. Pe lângă multele popoare migratoare care s-au scurs din nesfârșita Asie, mai toate căutând bogățiile Bizanțului cu precădere, dar și ale Romei, ofensiva dusă de către papalitate împotriva Răsăritului „schismatic” a avut, și ea, un rol extrem de important în stoparea acestei refaceri politice a Daciei.
Dacă din punct de vedere spiritual putem vorbi despre o unitate religioasă deplină, de rit creștin Răsăritean (ortodoxă), la nivelul întregului spațiu de formare a națiunii române, începând cu primul secol creștin, cuprinzând aici toate cele trei mari provincii românești de mai târziu (vechea Dacie), care vor prinde contur începând cu 1290, din punct de vedere politic nu putem face o asemenea afirmație la cumpăna celor două milenii creștine. În schimb, putem aduce în discuție, la nivelul Ardealului (secolele al X-lea şi al XI-lea) și Valahiei Mari (secolul al XIII-lea), existența unor cnezate și voievodate în aceste teritorii, care au intrat în contact în anumite perioade de timp cu un alt popor migrator, sângeros, rapace și barbar, sosit din nesfârșita Asie, și anume ungurii. Cnezatele și voievodatele amintite erau formațiuni politice preconstituite cu mult timp înainte de sedentarizarea ungurilor în Câmpia Panonică. După sedentarizarea lor în Câmpia Panonică, aceștia vor intra sub directa influență a papalității, în timpul regelui Ștefan I (997 ‒ 1038), și vor începe ofensiva spre Răsărit, iar voievodatele din Ardeal se vor afla în prima linie de apărare contra ofensivei ungare din Arcul Carpatic, o ofensivă care deservea atât interesele proaspătului regat ungar înființat, dar cu precădere și interesele papalității, care urmărea o cât mai extinsă dominație asupra lumii, în urma disputelor dintre Roma nouă și cea veche.
Disputele dintre Roma veche și Roma nouă apăruseră cu mult timp înainte de marea schismă (1054), iar cele mai multe dintre ele porniseră din dorința de dominare a Apusului asupra Răsăritului „schismatic”, invocându-se, eronat sau voit, o anumită întâietate apostolică a episcopului Romei vechi în fața noii Rome, a Constantinopolului și nu numai. De la aceste dispute pe plan religios și apoi politic a apărut o serie de învrăjbiri între Apus și Răsărit, soldate cu numeroase războaie cunoscute sub denumirea de Cruciade, care nu realizaseră altceva decât șubrezirea constantă a „gardianului frontierei răsăritene”[3], Bizanțul. Însă ajutorul cel mai consistent dat papalității în cel de-al doilea mileniu creștin în Răsăritul Europei, pe fondul slăbirii progresive a Bizanțului în timpul și în urma Cruciadelor, l-a constituit regatul apostolic maghiar și cel polon. Odată câștigat de partea papalității, regele Ștefan I al Ungariei (fost ortodox și apoi convertit la catolicism) pornește o puternică ofensivă în Răsărit împotriva valahilor „schismatici”, reușind să obțină o serie de victorii în plan politic și militar, deschizând drumul spre ocuparea întregii provincii românești din Arcul Carpatic de către urmașii săi.
Faptele sunt consemnate în primul rând în Cronica Notarului Anonim[4], unde ne sunt amintite o serie de nume de voievozi români/valahi, conducători ai unor cnezate/voievodate/țări din zona Panoniei, Banatului, Transilvaniei, care au opus rezistență ofensivei maghiare: Gelu, Glad, Menu Morout[5], Cupan[6] și poate și alții necunoscuți. Sunt voievozi/cneji/duci care stăpâneau peste Uniuni de obști, numite voievodate sau ţări, ale căror teritorii se întindeau, la Vest și la Nord, dincolo de granițele actuale cunoscute[7], formațiuni politice desființate de regatul ungar, dar a căror existență/prezență și la Sud de Carpați va cântări enorm în formarea viitoarei Țări Românești (Valahia Mare), motorul și susținerea Statalității pe teritoriul vechii Dacii și nu numai.
Importanța deosebită a Cronicii Notarului Anonim constă în primul rând în evidențierea acestor formațiuni politice în zona Ardealului, care aveau o vechime considerabilă ținând cont că structura lor de bază era obștea sătească. În Ardeal, sistemul politic românesc, valah, fusese desființat în cei aproximativ 250 ‒ 300 de ani în care regalitatea ungară se înstăpânise în Ardeal (aproximativ anii 1000 ‒ 1250). Însă nu au putut desființa și extermina niciodată spiritualitatea valahă și națiunea valahă din Ardeal, care a avut o permanentă legătură cu valahii de dincolo de munți, de la Sud și Est de Carpați, care au susținut/întreținut permanent legăturile cu valahii din Arcul Carpatic în plan cultural, spiritual, comercial, lingvistic sau de altă natură.
La Sud de Carpați, printr-o altă consemnare istorică de mare importanță, și anume Diploma Cavalerilor Ioaniți din 2 iunie 1247, emisă de cancelaria ungară în timpul regelui Bela al IV-lea (1235 ‒ 1270), aflăm despre existența a cel puțin patru cnezate/voievodate/țări care se găseau pe teritoriul dintre Carpați și Dunăre, numit, nu peste mult timp, Valahia Mare (Valahia Neagră sau Țara Românească). Aceste cnezate/voievodate/țări aparțineau, ca „și până acum”, lui Ioan și Farcaș, Litovoi și Seneslau, teritorii pe care regalitatea ungară, din prea plinul generozității sale și mărinimia ei, le ceda Cavalerilor Ioaniți pentru „popularea țării” (?!). Toate aceste ţări se întindeau, după cum ne descrie actul cancelariei ungare, de la Severin până dincolo de Olt și nu aparținuseră niciodată regatului ungar apostolic, din niciun punct de vedere, cum nu aparținuse nici Țara Ardealului vreodată. Doar o parte dintre voievodatele de la Sud de Carpați au fost cedate Cavalerilor Ioaniți, cel al lui Ioan și Farcaș, precum și alte teritorii „ce se află lângă Dunăre”[8].
Faptul că regalitatea ungară nu mai are în vedere pentru o perioadă de timp avansarea la Sud de Carpați și cucerirea de noi teritorii în folosul său și al papalității se datorează, în primul rând, invaziei mongole din 1241. După ultima mare invazie barbară a pecenegilor, uzilor și cumanilor, populații de neam türcic[9], această ultimă „triadă barbară… [care] încheie, alături de șocul mongol, învolburata perioadă a migrației popoarelor”[10], apar noi oportunități pentru valahi și voievodatele lor. Practic, ciocnirea dintre papalitate, prin reprezentantul său „apostolic” cel mai fidel, regatul ungar, și imperiul mongol, în 1241, care va amenința inclusiv Viena, va stopa, va înlătura și va opune „universalismului Romei propriul său universalism”[11], respingând „spre interiorul continentului universalismul romano-catolic”[12]. Este momentul de la care încep să se constituie și să se afirme în afara Arcului Carpatic formațiuni politice de anvergură, ducând la apariția primelor state medievale românești, Valahia Mare și Valahia Mică (Țara Românească și Moldova). O observație pertinentă o face în acest sens istoricul Ștefan Gorovei, care arată că teritoriul vechii Dacii abia de la acest moment, sfârșitul veacului al XIII-lea, și în condițiile arătate anterior a început să se organizeze în state medievale. Până în acel moment aceste state nu existau din punct de vedere politic, fiind „nedespărțite încă în Moldova și Muntenia”[13].
Nimic nu s-ar fi putut realiza pe acest plan al unificării politice de anvergură, despre care amintește Ștefan Gorovei, o unificare/întemeiere începută în 1290 la Sud de Carpați, dacă nu ar fi existat ca formațiuni politice prestatale cnezatele/voievodatele/ţările de la Sud de Carpați ale lui Ioan, Farcaș, Seneslau și Litovoi și poate și altele. Prin puterea lor de rezistență în fața barbarilor Asiei și a prozelitismului catolic cu care se confruntaseră, au constituit prin teritoriile pe care le stăpâneau în Oltenia și Muntenia nucleul viitorului stat Valahia Mare (Țara Românească). Şi ca liant de bază al tuturor celor trei provincii românești, Ardealul, Valahia Mare și Valahia Mică, a fost și este până astăzi creștinismul de rit Răsăritean (ortodox), care nu a putut fi nici schimbat, nici eliminat, cu toate sforțările și cheltuiala papalității, maghiarimii, polonilor și reformaților.
Așa se face că în Letopisețul Cantacuzinesc găsim o informație foarte importantă cu privire la teritoriul peste care Negru Radu Vodă era stăpân, un teritoriu care se va lărgi în domniile viitoare cu altele care le aparțineau de Jure și de Facto valahilor, însumând întreaga Țară Românească din timpul lui Mircea Vodă, Cumintele Domn, cum îi spusese Nicolae Iorga: „… Întru Hristos Dumnezeul cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor, Io Radu (Negru n.n.), voevod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Rumînească dentru Ungurie descălecat și de la Amlaș și Făgăraș herțeg”[14].
Iată din ce cauză avem și obligația, și datoria să păstrăm în condiții de tezaurizare Unitatea Națională și Independența Statală, să rememorăm, să omagiem și să rostim cu pioșenie la fiecare 1 Decembrie, și nu numai, numele unor voievozi dârji și credincioși, pe nedrept uitați, care au pus bazele Statalității Naționale în învolburatul și întunecatul Ev mediu, voievozi încercați de viclenia și forța armată a papalității ori de puterea de izbire a „triadei barbare” sau de teribilul „șoc mongol” care a zguduit o lume întreagă: Gelu, Glad, Menu Morout, Cupan, Ioan, Farcaș, Seneslau, Litovoi, Barbat, Negru (Radu) Vodă, Dragoș, Bogdan și poate și alții de a căror existență nu știm, nefiind consemnați în vreo cronică cunoscută până acum.
Drd. Iscru Adrian
[1] G. D. Iscru, Strămoșii noștri reali, geții-dacii-tracii-illirii… națiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu” S.R.L., București, 2014, p. 369
[2] Denis Căprăroiu, Orașul medieval în Spațiul Românesc Extracarpatic (secolele al X-lea ‒ al XIV-lea), ediția a II-a, ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 262 ‒ 316
[3] Steven Runciman, Istoria cruciadelor, vol. II, ed. Nemira, 2014, p. 273
[4] Cronica Notarului Anonim, Faptele Ungurilor, traducere și comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, ed. Miracol, București, 1996, pp. 5 ‒ 7; lucrare atribuită unui înalt funcționar de la curtea regelui maghiar Bela I, după cum ne informează Paul Lazăr Tonciulescu, poate chiar a unei fețe bisericești alese „înaltă față bisericească” (p. 6), și cuprinde o prezentare a faptelor ungurilor dinainte de Bela I, 1060 ‒ 1063
[5] Menu Morout: unul dintre voievozii valahi din zona Bihorului, de confesiune ortodoxă, supus al „împăratului constantinopolitan”
[6] Gheorghe Gabriel, Studii de cultură și civilizație românească, Fundația Gândirea, București, 2001, p. 110; un alt voievod român din zona Ardealului, înfrânt în luptă și ucis din ordinul regelui Ștefan al Ungariei
[7] Mauro-vlahii din zona Serbiei sunt un exemplu în acest sens, o populație vlahă, pe lângă multe altele, care la finele veacului al XIX-lea și începutul veacului al XX-lea încă mai existau, păstrând în denumirile locurilor în care sălăşluiau de secole, nume ca Bihor, România; politica de deznaționalizare/asimilare forțată a statelor vecine, dar și indolența crasă a politicienilor români stau la baza dispariției acestor comunități importante de valahi, care și-au păstrat identitatea națională și spirituală timp de secole
[8] DRH, B. Țara Românească, vol. I, ed. Academiei R.S.R., București, 1966, pp. 3 ‒ 11
[9] Cele trei popoare amintite prezentau „identitate de sânge și limbă”, după cum afirmă Ioan Ferenț în lucrarea sa Episcopia cumanilor, editată la Blaj în 1931, tipografia Seminarului teologic greco-catolic, p. 8
[10] Denis Căprăroiu, op. cit., p. 64; prin această plastică prezentare, Denis Căprăroiu evocă, după cum s-a înțeles, sfârșitul mileniului migrațiilor prin cel mai expresiv tablou istoric al graniței migraționiste a Evului mediu
[11] Șerban Papacostea, apud Denis Căprăroiu, p. 74, s.n.
[12] Denis Căprăroiu, op. cit., p. 81, s.n.
[13] Ștefan S. Gorovei, Dragoș și Bogdan, Colecția Domnitori și Voievozi ai Ţărilor Române, ed. Militară, București, 1973, p. 35
[14] Istoria Țării Românești 1290 ‒ 1690, Letopisețul Cantacuzinesc, ed. critică, 1960, ed. Academiei R.S.R., pp. 1 ‒ 3
A apărut volumul 2 al cărții POVEȘTILE MAGICE ALE DACILOR. Disponibil aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-copii.html